
09/08/2025
🪞Când comportamentul copilului este oglinda casei în care crește.
Mulți părinți ajung în cabinet spunând: „Nu mai știm ce să facem cu el. Nu ne ascultă, se enervează, refuză școala, are atacuri de panică sau se comportă ca și cm ar fi mai mic decât este.” Ei caută o soluție rapidă „pentru copil”, presupunând că problema este localizată exclusiv în el. Dar, pe măsură ce discuția avansează, devine evident că sursa nu este doar în copil, ci în modul în care funcționează familia și relațiile dintre adulți.
Comportamentul copiilor nu apare în vid. El se formează și se menține în contextul interacțiunilor zilnice, al modului în care sunt exprimate emoțiile în casă, al felului în care părinții își reglează conflictele sau, dimpotrivă, le amplifică. Copilul nu poate separa complet ceea ce trăiește în familie de felul în care reacționează în afara ei.
Exemple care par „probleme ale copilului”, dar care au rădăcini în relația părinților
• Refuzul alimentar sau selectivitatea extremă – Un copil care mănâncă doar 2-3 alimente nu are, de cele mai multe ori, un simplu “moft”. Alimentația poate deveni un teren de control atunci când alte zone ale vieții sale sunt imprevizibile sau tensionate. Dacă părinții se ceartă frecvent sau transmit emoții contradictorii, copilul poate folosi mâncarea pentru a-și afirma singura zonă în care decide singur.
• Enurezisul (udatul patului) după vârsta la care controlul vezicii ar trebui să fie instalat – Când nu există cauze medicale, acest comportament poate fi un semnal de anxietate, insecuritate sau teamă legată de mediul de acasă. Copilul care se udă noaptea sau ziua la 8-9 ani, nu este lipsit de capacitatea de a-și controla vezica, ci trăiește într-un corp menținut mult timp în alertă, unde relaxarea este percepută ca nesigură. E un simptom care arată că organismul său este într-o stare de alertă sau stres.
• Atacurile de panică, fricile intense, retragerea socială – Acestea pot apărea la copiii care trăiesc într-o atmosferă de critică constantă, autoritarism, agresivitate verbală sau fizică. Chiar dacă nu sunt loviți direct, simpla expunere repetată la conflicte îi menține într-un nivel crescut de cortizol (hormon al stresului), ceea ce afectează reglarea emoțională și poate duce la reacții extreme în situații aparent minore.
• Comportamente opoziționale – Copiii care par să nu asculte deloc pot fi, de fapt, în conflict intern între nevoia de a se supune autorității și nevoia de a se proteja de o autoritate pe care o percep nedreaptă sau periculoasă. În familiile unde unul dintre părinți este critic, agresiv sau distant emoțional, opoziția devine o formă de autoapărare.
🤔Întrebările esențiale pe care trebuie să le punem.
Atunci când evaluăm un comportament problematic, trebuie să ne întrebăm:
1. Unde apare comportamentul?
– Doar acasă? Doar la școală? În ambele contexte?
2. În relație cu cine?
– Copilul reacționează astfel cu toți adulții sau doar cu unul dintre părinți?
3. A cui este, de fapt, problema?
– Este vorba despre un răspuns adaptativ al copilului la un mediu dificil, sau despre o dificultate intrinsecă a copilului care necesită intervenție directă?
Aceste întrebări schimbă perspectiva de la „copilul are o problemă” la „relațiile din jurul copilului creează condițiile pentru acest comportament”.
Ce arată cercetările?
Studiile din psihologia dezvoltării arată constant că relația dintre părinți este predictorul cel mai puternic al sănătății emoționale a copilului, mai puternic chiar decât relația directă părinte–copil. Copiii care cresc în medii conflictuale sau cu tensiuni pasiv-agresive prezintă rate mai mari de anxietate, depresie, tulburări de somn și probleme comportamentale. În schimb, un mediu stabil, chiar și cu resurse materiale limitate, protejează dezvoltarea emoțională și cognitivă.
Când căutați ajutor „pentru copil”, întrebați-vă și:
• Ce mesaje emoționale primește zilnic copilul meu?
• Cum reacționează el la felul în care eu și partenerul meu ne tratăm unul pe altul?
• Îi ofer un model de gestionare sănătoasă a conflictelor sau îi arăt că problemele se rezolvă prin furie, critică sau retragere?
Un terapeut poate lucra cu copilul, dar dacă el se întoarce zi de zi în același mediu care l-a rănit sau l-a destabilizat, progresul va fi lent sau inexistent. În multe cazuri, drumul spre schimbare începe nu cu „corectarea” copilului, ci cu schimbarea din interiorul cuplului parental.
Foto: Pinterest