31/12/2025
Anul acesta s-a simțit ca o rană lipită cu scotch de niște mânuțe nepricepute. L-am tot răsucit, l-am împachetat și l-am aranjat ca să pară măcar suportabil, dar impresia mea este că am făcut-o cu toții mai degrabă din zvâcul de a alina, din lipsa unei alternative. De fapt, totul are ceva absurd în el, iar noi doar așteptăm să vină miezul nopții și să stingă ultimul lumina.
Nu simt că-și au locul celebrările, bilanțurile, panourile cu reușite — chiar dacă, pe undeva, aș vrea sa găsim cumva cm să închinăm și pentru ele. Nici etalarea meritelor sau a obiectivelor pentru viitor parcă nu prea își găsesc rostul. Am senzația că omenirea a primit, din păcate, anul pe care îl merita. Oricât ne-am strădui să mutăm reflectorul pe mândriile și narațiunile noastre personale, ne împunge în coastă tot răul la care am fost și suntem părtași. Atrocitățile se cuibăresc în conștiința colectivă, iar noi ne chinuim să ne convingem că nu ne privesc, că nu țin de noi, că sunt departe, în alte locuri — că poate nici nu vor ajunge aici. Sau, dacă vor ajunge, măcar nu la fel.
Și totuși, în acest punct cleios din istorie, cautăm să ne adunăm într-o tăcere care nu prea consolează, dar mărturisește. Îi mai punem totuși și fundiță, masă caldă, vin pentru morți, nu pentru a găsi speranță cu forța, ci pentru a recunoaște că ceea ce trăim cântărește mult — și că ducem această greutate ca martori ai timpului nostru.
Sper să reușim cumva.
