Cabinet de Psihoterapie Cristina Tutungiu

15/03/2026

**Dorul de casă nu este slăbiciune. Este atașament.**

Pentru mulți români din diaspora, plecarea a însemnat curaj, oportunitate, un nou început. Dar, dincolo de realizări, există o experiență emoțională despre care se vorbește prea puțin: dorul de casă.

Psihologic, dorul de casă seamănă surprinzător de mult cu dorul de o persoană iubită. Apar reacții afective intense când ești departe. „Acasă” nu este înlocuibil. Iar simptomele pot fi reale și puternice: gânduri obsesive despre trecut, idealizarea locului lăsat în urmă, insomnie, lipsa poftei de mâncare, disconfort gastric, plâns, senzația de dezorientare.

Dorul nu înseamnă doar că „îți lipsește ceva”. În forma sa intensă, înseamnă că o parte din tine a rămas ancorată mental în vechiul mediu, în timp ce corpul încearcă să se adapteze noului.

Șocul cultural: când lumea nu mai are sens

Antropologul Kalervo Oberg a descris pentru prima dată „șocul cultural” ca reacția emoțională care apare când nu mai putem înțelege sau anticipa comportamentul celor din jur. Ce era firesc devine incert. Ce era previzibil devine ambiguu.

Pot apărea:

* sentimentul de pierdere (prieteni, statut, identitate)
* confuzie legată de roluri și valori
* senzația de respingere sau autoizolare
* anxietate, iritare sau chiar dezgust față de diferențele culturale
* neputința de a face față noilor cerințe

Șocul cultural este, de fapt, o reacție de stres temporară. Mintea are nevoie de timp pentru a învăța „gramatica” noii culturi.

Dor, doliu și adaptare

Migrația este una dintre cele mai puternice schimbări de viață. Numeroase cercetări arată că ea poate declanșa un proces asemănător doliului: pierzi repere, ritualuri, limba în care gândești spontan, sentimentul de competență automată.

Stresul de aculturație — adică stresul adaptării la norme și valori diferite — depinde nu doar de context, ci și de personalitate. Persoanele mai rigide, cu dificultăți în schimbarea rutinelor sau cu un stil de atașament nesigur, pot resimți mai intens dorul și dezrădăcinarea. În schimb, cei deschiși spre nou și orientați spre soluții tind să se adapteze mai ușor.

Patru moduri de a trăi între culturi

Psihologii descriu patru strategii de adaptare:

👉 Integrarea – păstrezi identitatea românească și construiești conexiuni reale în cultura gazdă.
👉 Asimilarea – renunți la identitatea de origine pentru a aparține complet noii societăți.
👉 Separarea – rămâi doar în comunitatea ta, cu contact minim cu cultura locală.
👉 Marginalizarea – nu te mai simți conectat nici cu țara de origine, nici cu cea gazdă.

Pe termen lung, integrarea este asociată cel mai frecvent cu echilibru și sănătate psihologică.

Ce este important să știi

Dorul de casă nu este infantil. Nu este un eșec al adaptării. Este o reacție firească la separare. Diferența dintre dor și depresie nu stă atât în intensitatea suferinței, cât în focalizarea gândurilor: persoana copleșită de dor trăiește mental „acolo”, în timp ce corpul este „aici”.

Majoritatea migranților trec prin faze: entuziasm inițial, apoi conflict și criză, urmate de adaptare. Timpul necesar diferă de la persoană la persoană.

A fi expat înseamnă, psihologic, să înveți să trăiești cu o identitate extinsă.
Să duci în tine două lumi.
Să accepți că uneori vei simți dor, chiar și atunci când ți-e bine.

Nu pentru că ai făcut alegerea greșită.
Ci pentru că „acasă” nu este doar un loc. Este o parte din tine.

08/03/2026

Atacurile de panică: când corpul crede că ești în pericol, chiar dacă nu ești

„Inima mea o ia razna. Nu mai pot respira. O să leșin.” – acestea sunt gândurile pe care mulți oameni le trăiesc în mijlocul unui atac de panică. Chiar dacă durează doar câteva minute, senzația poate fi atât de intensă încât pare un pericol real.

Cercetările arată că atacurile de panică nu sunt simple episoade de frică, ci o „alarmă falsă” a sistemului nervos. Creierul activează mecanismul „luptă sau fugi”, exact ca și cm ai fi în fața unui pericol real, deși nu există nimic amenințător în jur.

Psihologii au observat că una dintre capcanele atacurilor de panică este cercul vicios al fricii de frică: după ce ai trăit un episod, începi să îți fie teamă că se va repeta. Această anticipare menține corpul în alertă și face atacurile mai probabile.

Cum putem întrerupe acest ciclu? Studiile sugerează câteva tehnici simple, dar eficiente:

• Respirația conștientă – inspiră lent pe nas, expiră și mai lent pe gură. Aceasta transmite creierului că pericolul a trecut.

• Ancorarea în prezent – numește cinci lucruri pe care le vezi, patru pe care le atingi, trei pe care le auzi. Psihologii numesc asta „grounding” și te ajută să readuci atenția de la senzația de frică la realitatea înconjurătoare.

• Normalizarea experienței – amintește-ți că atacurile de panică, deși înspăimântătoare, nu sunt periculoase. Corpul tău va reveni la echilibru.

De fapt, cercetările din psihologia clinică arată că persoanele care învață să își privească atacurile de panică ca pe o reacție trecătoare, și nu ca pe o catastrofă, reușesc să reducă semnificativ frecvența și intensitatea acestora.

Atacurile de panică sunt un semnal al corpului, nu o sentință. Cu sprijinul potrivit, ele pot deveni nu doar mai ușor de gestionat, ci și o oportunitate de a învăța să trăiești mai prezent și mai conectat la tine însuți.

Call now to connect with business.

03/03/2026

Anxietatea de performanță: când succesul devine o amenințare

Anxietatea de performanță nu înseamnă doar emoții înaintea unei prezentări. Este teama persistentă că nu vei fi „suficient” — suficient de bun, de pregătit, de valoros. Pentru unii, apare ca o sezație de neliniște și tendința de autocritică. Pentru alții, simplul gând al evaluării poate declanșa palpitații, tremor sau chiar atacuri de panică.

În spatele acestei anxietăți se află adesea două forțe pe care societatea le aplaudă: motivația și perfecționismul. Dar când valoarea personală devine condiționată de rezultate, succesul nu mai este o bucurie, ci o evaluare continuă. Perfecționismul — definit prin standarde nerealist de înalte și teamă intensă de greșeală — nu ne face mai puternici, ci mai vulnerabili. Cercetările îl asociază cu depresie, anxietate, tulburări alimentare, insomnie și chiar risc suicidar.
Pentru mulți, eșecul nu este o experiență, ci o sentință asupra propriei identități: „Dacă am greșit, înseamnă că eu sunt greșit.”

Ce putem face?
1. Redefinește succesul. Psihologul Erik Erikson vorbea despre etapele dezvoltării și despre nevoia de a construi identitate, intimitate și generativitate — nu doar realizări. Unul dintre cele mai lungi studii despre dezvoltarea umană, realizat de Harvard University, a arătat că relațiile de calitate, nu statutul sau banii, sunt predictorul principal al sănătății și longevității.
Succesul matur nu înseamnă doar performanță, ci conexiune și sens.
2. Observă-ți dialogul interior. Anxietatea se hrănește din gânduri catastrofice: „Toți vor râde de mine.” Înlocuiește „totul sau nimic” cu nuanțe: „Unii pot fi critici, dar asta nu definește valoarea mea.” Practicile de mindfulness ajută la distanțarea de aceste scenarii automate.
3. Redefinește eșecul. Greșelile nu sunt dovezi ale lipsei de valoare, ci informații pentru creștere. Evitarea pe termen scurt reduce anxietatea, dar o întărește pe termen lung.
4. Expune-te gradual la ceea ce eviți. Spune ce gândești fără să repeți mental de zece ori. Acceptă momentele de imperfecțiune. Trimite mesajul chiar dacă nu e perfect formulat. Când descoperi că „lumea nu se sfârșește”, anxietatea începe să-și piardă puterea.

Anxietatea de performanță este alimentată de frica de evaluare, de comparație și de respingere. Dar valoarea personală nu este un raport de performanță.
Uneori, cel mai curajos act nu este să fii perfect — ci să fii autentic.

Call now to connect with business.

17/08/2025

Perfecționismul: atunci când standardele înalte devin o capcană

Majoritatea dintre noi știm că putem face lucrurile mai bine și ne străduim să învățăm, să perseverăm și să atingem obiective importante. Dar pentru unii, standardele devin atât de exigente încât nu mai există loc pentru greșeală. Perfecționismul – așa cm îl descriu psihologii Hewitt și Flett – nu înseamnă doar dorința de a reuși, ci stabilirea unor standarde de performanță extrem de ridicate, frica de a eșua, de a nu fi suficient de bun și tendința de evaluare excesiv de critică a propriului comportament.
Cercetările arată că acest tip de perfecționism se asociază cu o serie de tulburări psihopatologice, cm ar fi tulburări de alimentație, depresie, tulburări de anxietate etc. (Limburg și colab., 2017).

Cum putem rupe acest ciclu?
1. Reevaluează perfecționismul. Îți este de ajutor sau te rănește? Studiile arată că perfecționiștii tind să rumineze asupra „eșecurilor” și rareori își recunosc reușitele. În timp, asta crește anxietatea și reduce motivația.
2. Privește cu onestitate mândria de a fi perfecționist. Mulți se simt speciali pentru că nu acceptă mediocritatea. Dar are sens să fii mândru de ceva care te obosește și te face să te simți mereu rămas în urmă?
3. Fă diferența între standarde înalte sănătoase și perfecționism. Persoanele cu standarde sănătoase își pot aprecia efortul și acceptă că greșelile fac parte din proces. Perfecționistul, în schimb, trăiește cu ideea că „nimic nu este suficient de bun”.
4. Acceptă imperfecțiunea ca parte a realității umane. Oamenii de succes fac greșeli constant – pentru că încearcă lucruri noi. Cercetările despre „growth mindset” (Dweck, 2006) arată că tocmai greșelile ne ajută să învățăm și să evoluăm.
5. Transformă greșelile în lecții. În loc să te blochezi în regret, întreabă-te: „Ce am învățat de aici?” În timp, această schimbare de perspectivă reduce impactul anxietății și crește reziliența.

Call now to connect with business.

12/04/2025

🎯 Despre alegeri bune și cariere durabile
Planificarea carierei nu e o „decizie finală” luată la 18 ani. E un proces continuu de adaptare, autocunoaștere și echilibru între ce vrei, ce poți și ce oferă lumea în care trăiești.
Pentru adolescenți, totul începe cu întrebarea „Cine sunt eu?” – și răspunsul nu e niciodată simplu. Interesele, valorile, abilitățile și chiar experiențele de învățare modelează treptat imaginea de sine profesională. E firesc să experimentezi, să greșești, să schimbi. Important este să o faci informat și asumat.
Pentru adulți, cariera nu e o linie dreaptă. Piața muncii se mișcă repede, iar nevoia de reinventare profesională a devenit normă, nu o excepție. Planificarea realistă implică o bună cunoaștere de sine, dar și acces la informații clare despre cerințele educaționale și dinamica locurilor de muncă.
Și nu, nu trebuie să „simți o atracție puternică” pentru o meserie ca să o alegi. Dar ar fi bine să știi ce te motivează și ce îți oferă un sens. Asta e diferența dintre o alegere întâmplătoare și una strategică.
🔍 În procesul de consiliere vocațională se pune accent pe:
• autocunoaștere și identificarea punctelor forte reale;
• explorarea opțiunilor educaționale și ocupaționale fără stereotipuri;
• luarea deciziilor informate, nu grăbite;
• planuri flexibile, care pot fi ajustate pe parcurs.
Instrumentele psihometrice și profilurile ocupaționale nu sunt doar „teste”. Sunt oglinzi clare într-un proces care cere curaj și responsabilitate. Iar consilierea nu oferă „rețete”. Oferă context, claritate și încredere în alegeri.
📌 Fie că ești părinte sau adult aflat între cariere, merită să știi: alegerile bune se bazează pe cunoaștere. Nu pe noroc.

Call now to connect with business.

26/02/2024

În fiecare zi, suntem supuși unei game variate de emoții, iar capacitatea noastră de a le gestiona ne poate influența starea de bine și relațiile. Dar ce se întâmplă atunci când emoțiile ne scapă de sub control? De multe ori, în astfel de momente, putem spune sau face lucruri pe care le regretăm mai târziu.
Reglarea emoțională implică atât ajustarea intensității emoțiilor, cât și controlul lor în diferite momente în timp - înainte și după ce începem să le simțim. Strategiile de bază prin care ne putem regla emoțional sunt reevaluarea (schimbarea modului în care cineva gândește despre ceva care a declanșat o emoție, pentru a-și schimba răspunsul), evitarea situațiilor cu potențial declanșator, reformularea situațiilor emoționale (cum ar fi raportarea la o greșeală ca la o oportunitate de a învăța), schimbarea focusului atenției (îndepărtarea atenției de la sursa emoțiilor negative) și încercarea conștientă de a accepta emoțiile.
Un declanșator emoțional se referă la orice te face să reacționezi emoțional și derivă adesea din experiențe personale trecute. Reacțiile noastre emoționale pot fi declanșate de amintiri nerezolvate din trecut, iar înțelegerea acestora poate ajuta la gestionarea lor în prezent.
Reglarea emoțională poate fi îngreunată de diverși factori, inclusiv de convingerea că emoțiile negative sunt „rele”, de lipsa abilităților de reglare a acestora sau de expunerea repetată la situații care provoacă emoții puternice.
Este important să ne conștientizăm emoțiile și modurile de răspuns, pentru a le gestiona într-un mod sănătos și eficient. Prin explorarea și înțelegerea propriilor reacții, putem începe să le schimbăm în răspunsuri mai raționale și adaptative.

Call now to connect with business.

15/09/2021

Când simți panică, ai un sentiment copleșitor de spaimă că ai putea muri sau pierde complet controlul. Corpul reacționează cu o serie de simptome legate de stres, care pot include bătăi rapide de inimă, dificultăți de respirație, slăbiciune, amețeală sau senzație de căldură sau leșin, precum și sentimente de detașare, irealitate sau depersonalizare. Pentru mulți oameni care se luptă cu tulburarea de panică, sentimentele de irealitate și depersonalizare sunt cele mai înspăimântătoare simptome, deoarece sunt interpretate ca semne ale nebuniei. Panica apare adesea imprevizibil și, ca urmare, persoanele predispuse la panică au un sentiment puternic de frică anticipativă. Aceștia încearcă să evite orice situație în care se simt vulnerabili la panică. Acest lucru explică de ce tulburarea de panică netratată evoluează adesea în agorafobie - frica de a părăsi un loc sigur, cm ar fi casa.

Tulburarea de panică diferă de majoritatea formelor de anxietate prin faptul că accentul principal nu este pus pe pericole și evenimente externe; mai degrabă, aceasta se concentrează pe evenimente care se petrec în interiorul corpului - senzații fizice care te sperie și te fac să te temi de pierderea controlului. Dacă ești predispus la panică, este posibil să fii hiperalert la simptomele fizice pe care le asociezi cu anxietatea și vigilent la primul semn al accelerării bătăilor inimii, dificultăților de respirație sau sentimentelor de detașare și irealitate. Este posibil, deasemenea, să îți monitorizezi corpul pentru senzații de slăbiciune sau amețeală. Această vigilență are un singur scop: să te protejeze în cazul unui atac de panică. Urmărind senzațiile corporale și îngrijorându-te de ele, încerci să te pregătești pentru acel moment îngrozitor în care panica se accentuează, dându-ți senzația că vei muri sau vei înnebuni. În mod ironic, această vigilență și frica față de simptomele fizice provoacă de fapt un atac de panică.

Din fericire, există tratamente eficiente pentru simptomele tulburării de panică. Terapia cognitiv-comportamentală (TCC) s-a dovedit extrem de eficientă în tratarea atacurilor de panică și a tulburării de panică.

07/08/2020

Îngrijorarea se referă la un tipar de gândire persistent, repetitiv și incontrolabil, care se concentrează în principal pe probabilitatea ca o situație să aibă un deznodămant negativ sau amenințător, timp în care persoana încearcă diverse soluții de rezolvare a problemei, dar nu reușește să reducă sentimentul intens de incertitudine cu privire la posibila amenințare.
Îngrijorarea are legătură cu modul în care gândim, așa că terapia cognitivă te poate ajuta. Pentru a beneficia de această abordare psihoterapeutică, trebuie însă să înțelegi cm funcționează mintea îngrijorată.
Cu toții experimentăm gânduri sau imagini deranjante, care ne apar brusc în minte, devin centrul atenției noastre și întrerup orice activitate pe care o facem. O persoană obișnuită are zeci, poate chiar sute, de gânduri intruzive într-o zi normală, care implică orice, de la probleme banale, până la probleme cu adevărat grave, importante și chiar periculoase pentru viață. De cele mai multe ori ignorăm sau respingem cu ușurință gândurile noastre intruzive, dar, ocazional, un gând ne atrage atenția și nu mai putem să-i dăm drumul. Aceste gânduri și imagini intruzive care ne atrag atenția pot declanșa procesul de îngrijorare. Gândurile intruzive legate de griji au trei caracteristici: (1) Relevanță personală ridicată. De obicei, sunt legate de probleme cu adevărat importante pentru noi, fiind foarte relevante pentru obiectivele, valorile și preocupările noastre personale; (2) Exagerarea amenințării. Gândirea intruzivă implică un rezultat negativ care este destul de grav. Nu ne îngrijoram pentru gândurile intruzive care implică rezultate ușor deranjante sau doar incomode, ci ne atrage atenția gândul că o catastrofă iminentă se va abate peste noi sau peste cei dragi; (3) Gândurile sunt declanșate de anumite circumstanțe. Deseori, gândurile intruzive legate de griji sunt declanșate de circumstanțe sau informații din timpul activităților noastre zilnice. O reclamă TV, o remarcă a unui coleg, ceva observat în drum spre casă; procesăm milioane de indicii care ar putea declanșa o gândire intruzivă.
În centrul minții îngrijorate se află un set de credințe negative care reprezintă motorul procesului de îngrijorare. Chiar dacă s-ar putea să nu fiți conștienți de existența lor, aceste credințe există și determină posibilitatea ca îngrijorarea să escaladeaze incontrolabil într-un ciclu vicios. De cele mai multe ori, credințele anxioase sunt învățate în copilărie sau adolescență și apoi întărite de experiențele de viață de mai târziu. Cele patru tipuri de credințe responsabile pentru îngrijorarea excesivă sunt: (1) Exagerarea amenințării - convingerea că este probabil ca cele mai grave scenariile să se întâmple și deci trebuie să fiu pregătit pentru asta (exemplu: „Șoselele sunt foarte alunecoase, iar soțul meu ar putea avea un accident fatal”); (2) Neputința personală - convingerea că sunt incapabil să fac față eficient evenimentelor negative viitoare (exemple: „Nu pot trăi singur toată viața.”, „Nu suport să greșesc și să nu fiu cel mai bun în tot ceea ce fac.”); (3) Intoleranță la incertitudine - credința că incertitudinea sau ambiguitatea evenimentelor negative viitoare ar trebui să fie redusă pe cât posibil (exmple: „Nu suport să nu știu cm se va termina.”, „E foarte important să mă pregătesc pentru ce e mai rău, chiar dacă este puțin probabil să se întâmple.”); (4) Credințe legate de procesul de îngrijorare - credințe despre efectele pozitive și negative ale îngrijorării și gradul de control al acesteia (exemple: „Este de ajutor să mă îngrijorez, pentru a rezolva o problemă și pentru a fi pregătit de ce e mai rău.”, „Dacă mă îngrijorez, însemnă că îmi pasă și că iau situația în serios.”, „Dacă nu încetez să mă îngrijorez, am să înnebunesc.”, „Dacă aș avea mai multă voință, m-aș putea opri din a mă îngrijora.”).
Strategiile terapiei cognitive te pot învăța cm să detectezi și să reformulezi gândurile automate exagerate legate de amenințare și pericol.
Odată ce un gând intruziv îți activează credințele de îngrijorare subiacente, procesul de îngrijorare se derulează singur. Când începem să ne facem griji, există o dorință puternică de a opri procesul de îngrijorare, adică un efort de a controla îngrijorarea. Există, de asemenea, nevoia de a căuta alinare, adesea manifestată prin încercări de a obține asigurări de la alții că totul va fi în regulă. În același timp, continuăm să căutăm soluții pentru problema anticipată, iar atunci când nu găsim una, continuăm să ne facem griji, iar apoi începem să ne facem griji pentru faptul că suntem îngrijorați și pentru efectele îngrijorării.
Ne îngrijorăm cu atât mai mult cu cât ne simțim anxioși și ne simțim anxioși pentru că suntem îngrijorați. Terapia cognitivă pentru tratarea îngrijorării se concentrează pe ruperea legăturii dintre îngrijorare și anxietate.

12/06/2020

Ce este stresul?
Pe scurt, răspunsul la stres este o reacție corporală la percepția unei amenințări. Ca și în cazul alergiilor, răspunsul organismului este cel care produce simptomele, nu lucrul la care ești alergic. Majoritatea tratamentelor pentru alergii sunt concepute pentru a calma sistemul imunitar, relaxîndu-l în încercările acestuia de a te „ajuta”. La fel este și în cazul stresului, ai senzația că acesta a fost produs de cerințele absurde ale membrilor familiei tale, de traffic, de problemele de la serviciu etc. Însă stresul este produs de corpul tău. Acesta este motivul pentru care se numește "răspuns la stres" și este conceput pentru a te ajuta să faci față situațiilor stresante. Însă aici e problema. Majoritatea oamenilor se simt mai puțin capabili să facă față, atunci când răspunsul la stres este activat.
Cum se face că acest răspuns, care ar tebui să ne fie de ajutor, ne face mai mult rău decât bine? Răspunsul la stres s-a dezvoltat într-un moment în care cele mai mari amenințări asupra bunăstării individului au avut de-a face cu conflicte violente care puneau viața în pericol. Fie că era vorba de apariția unui prădător, fie că era vorba de atacul unui trib vecin, sau de nevoia de a merge la vânătoare pentru a procura hrană. În astfel de situații, cele mai bune șanse de supraviețuire implicau, de obicei, una dintre cele două opțiuni: luptă cât de tare poți sau fugi cât de repede poți. Cei care luptau cel mai tare sau alergau cel mai repede, au fost presidspuși să trăiască și, prin urmare, să le transmită copiilor caracteristicile lor. Rezultatul este că organismul a dezvoltat răspunsul la stres: un sistem de reorganizare a funcțiilor normale ale corpului ce dă prioritate luptei sau fugii. Acesta este motivul pentru care este numit și „răspunsul de luptă sau fugă”.
Răspunsul la stres provoacă, pe lângă schimbări fiziologice specifice, modificări psihologice și de comportament. Simțurile devin mai acute, iar timpul pare să încetinească. Crește capacitatea de concentrare pe sarcini vitale specifice (cum ar fi fuga sau lupta) și, în consecință, scade capacitatea de concentrare pe sarcini complexe. Deasmenea, scade gândirea creativă. Dorința de mișcare preia controlul, fiind exprimată prin agitație sau un sentiment intens de neliniște. Anumite emoții sunt intensificate. Atunci cînd persoana crede că situația este în afara controlului său, este posibil să se confrunte cu frica. Dacă atacul pare cea mai bună opțiune, poate apărea sentimentul de furie. Pe scurt, persoana devine mai puternică, mai rapidă, mai concentrată și mai rezistentă la durere, atunci când răspunsul la stres este activat. În concluzie, dacă te afli într-o situație în care trebuie să fugi sau să lupți, este probabil ca răspunsul la stres să te ajute. Aceste schimbări au fost concepute pentru a ne ajuta să ieșim din impas într-un mediu primitiv. Însă noi nu mai trăim într-un astfel de mediu (chiar dacă în unele zile poate părea altfel). Tipurile de presiuni pe care le resimți în lumea modernă nu sunt de obicei rezolvabile prin atac sau fugă. În realitate, aceste răspunsuri îngreunează majoritatea situațiilor cu care ne confruntăm.
Stresul este de obicei declanșat de un eveniment din lumea exterioară. Șeful se încruntă, mașina nu pornește sau un prieten nu apare la timp așa cm era planificat. Niciuna dintre aceste situații, luate în sine, nu va produce răspunsul la stres. Pentru ca acest lucru să se întîmple, trebuie ca mai întîi situațiile să fie percepute și evaluate. Dacă nu observi că șeful se încruntă, nu vei simți nimic. În plus, evaluarea trebuie să indice că ești cumva amenințat. Dacă vei crede că încruntarea șefului se datorează faptul că mănînci prea mult la prânz, probabil că nu-ți veți face griji. Dacă vei crede că șeful e pe cale să te concedieze, este probabil să apară un răspuns la stres. La baza întregului proces stă rezistența organismului tău la stres. Unii oameni reacționează mai ușor decât alții. Oamenii sunt diferiți, în ceea ce privește ușurința cu care este declanșat răspunsul la stres. O parte din această diferență este probabil înnăscută, dar unele aspecte ale rezistenței la stres se datorează factorilor care țin de stilul de viață.
Psihoterapia te poate ajuta să faci față stresului, prin învățărea și practicarea unui stil mai asertiv, care presupune să rămâi calm, să te exprimi fără a deveni agresiv sau pasiv, să te gândești ce opțiuni ai, să decizi un curs al acțiunilor și apoi să le efectuezi.

23/04/2020

Despre frică

22/04/2020

06/04/2020

Lipsa informațiilor clare si de încredere despre coronavirus pare să ne crească anxietatea. Din acest motiv, ne găndim că nu știm ce să facem și ne întrebăm dacă facem ceea ce trebuie. Ne simțim derutați și copleșiți.

Respectarea directivelor impuse pentru diminuarea contractării și răspandirii virusului nu diminuează neapărat frica oamenilor cu privire la ceea ce urmează. Într-adevăr, există multă incertitudine. În acest moment, nu știm cm evolueaza virusul și nici longevitatea acestuia. Dezastrul provocat de virus, pănă acum, nu pare să fie măsura deplină a capacitatii sale. Din acest motiv, unii oameni reacționează la pandemie prin încercarea de a deține controlul asupra vieții și a mediului lor încojurător. Acesta reprezintă un efort de a obține un control excesiv, care duce la o verificare constantă a stocurilor alimentare și medicale și, de multe ori, la achiziționarea și stocarea în exces a consumabilelor medicale esențiale.

În mod paradoxal, cu cât încercăm să controlăm mediul, cu atât simțim mai puțin control asupra acestuia. Deoarece numărul de acțiuni posibile este mult mai mare decât putem noi calcula și acționa, trebuie să facem tot ceea ce putem într-un mod rezonabil, pentru a ne gestiona atat pe noi înșine, cat și împrejurimile în care ne aflăm și, în cele din urmă, trebuie să ne simțim confortabil cu ideea că nu deținem controlul.

Comportamentele observabile precum achiziția de alimente și consumabile medicale în număr excesiv și curățenia obsesivă sunt doar elemente observabile ale nevoii de a deține controlul. La baza acestor comportamente se află o serie de gânduri negative și emoții dureroase. Terapia cognitiv-comportamentală consideră că încercările excesive de a deține controlul sunt asociate cu gânduri precum „Sunt vulnerabil” și presupuneri că „Dacă nu mă pregătesc îndeajuns, atunci voi cădea victimă”. Când ne gândim în acest fel, simțim frică și iritabilitate. Când gândurile, emoțiile și comportamentele sunt aliniate în acest fel, începe un ciclu repetitiv ce are la bază credința că „Există un pericol și orice fac eu este insuficient.” Aceasta este explicația care stă la baza motivului pentru care încercarea de a obține controlul îi determină de fapt pe oameni să se simtă mai puțin în control.

Cum renunțăm la control și cm ne ajută renunțarea la control să ne simțim mai bine? Terapia cognitiv-comportamentală folosește o abordare științifică pentru a răspunde la aceste întrebări. În primul rând, întrebați-vă dacă informațiile pe care le aveți sună rezonabil și dacă sunt bazate pe dovezi științifice. De exemplu, „Este logic și există dovezi care să sprijine eficiența recomandărilor precum distanțarea socială, spălarea mâinilor și folosirea unei măști?” Pe de altă parte, „Are sens și există dovezi care să sugereze că spălarea obsesivă a mâinilor timp de peste 20 de secunde va reduce riscul de a contracta virusul?” Majoritatea oamenilor concluzionează că la prima întrebare răspunsul este afirmativ și că la a doua întrebare acesta este negativ. A asculta ceea ce se comunică oficial, legat de sănătate publică, și a spune: „Am făcut tot ceea ce este rezonabil posibil” este un pas care ilustrează faptul că persoana își comută atenția de la ascultarea gândurilor legate de frică („Sunt în pericol!”) către gânduri mai realiste („Am urmat recomandările oamenilor de știință care știu mai multe despre acest virus decat știu eu.”).

Din păcate, a face tot ceea ce putem nu ne oferă un control absolut asupra virusului, sau a mediului în care trăim. Chiar și într-o perioadă bună, în care nu există o amenințare iminentă, noi, ca persoane, nu controlăm lumea. Indiferent dacă lucrurile care ni se întâmplă zilnic sunt bune sau dacă avem de-a face cu o pandemie globală, nu noi suntem la volan - pe scaunul șoferului. În ciuda acțiunilor pe care le întreprindem, nu controlăm prea multe lucruri din împrejurimile noastre. Acest pas presupune acceptarea la un nivel profund a faptului că nu deținem controlul. În situațiile în care nu obținem ceea ce ne dorim sau mai rău, obținem ceea ce nu ne dorim, este posibil să ne simțim răniți și furioși.

Ce se întamplă dacă renunțăm la control? Cei mai mulți dintre noi stăm acasă, izolați de oamenii pe care îi cunoaștem și lipsiți de activitățile care ne fac plăcere. Acesta este un moment perfect pentru a reflecta atăt asupra lucrurilor pe care le prețuim cu adevărat, căt și asura lucrurilor cu adevărat importante pentru noi. Aceasta este un proces foarte personal. Unii oamenii pot valoriza productivitatea, protejarea propriei familii, spiritualitatea, relațiile, activitățile, artele, sportul sau altceva. Care dintre aceste valori sunt importante pentru noi, nu este important, deși am putea reevalua ceea ce credeam că este important - într-un astfel de moment.

După ce am identificat ceea ce prețuim și ce este important pentru noi, suntem puternic motivați să acționăm pentru a trăi acele lucruri. Această motivație intrinsecă este o formă unică de auto-împuternicire. Terapia cognitiv-comportamentală consideră că a acționa în conformitate cu valorile noastre ne ajută să ne simțim mai bine și să ne îmbunătățim propriile capacități de a rezolva probleme și a le depăși. Ne-am auto-împuternicit să acționăm în acord cu acele lucruri pe care le-am stabilit ca fiind cele mai importante pentru noi. Procedând astfel, ne dăm nouă însine controlul. Controlul, ceea ce ne-am dorit de la început, este acum al nostru. Pe măsură ce înaintăm pe această cale, este esențial să ținem cont de ceea ce prețuim. Atunci când conștientizăm că urmărim propriile aspirații, ceea ce facem și felul în care acționam devin semnificative și vor avea sens pentru noi.

Adaptat după un articol publicat de Institutul Beck