Cabinet de psihologie Carmen Mihalachi

09/03/2025

Fragment de viață
Merg prin pădure de mai bine de două ore și mă încrunt. Îmi place soarele, dar ochii-mi sunt sensibili la el încă și-n plus nu pot să cred că soarele ăsta poate sa fie așa de cald și bun. Îmi pierd șirul gândurilor și mi se strânge corpul. Mă încrunt din nou. Gândurile îmi sunt mai rapide decât pașii, zeci ori sute de gânduri per pas, o minte aglomerată ca o gară, abuzată de gânduri. Nici nu mi-e de mirare că uit atât de repede și mă deconectez. Cum să mă-ntorc la mine? Închid ochii și îmi scanez corpul. Mă trec fiori reci prin fiecare cotlon fizic și emoțional, îmi scot încălțările și-mi așez tălpile blând pe pământul cald, cu grijă să nu cumva să îl strivesc sau să îl stric. E asa de bun pământul ăsta care mă ține! Simt soarele cm îmi alină picioarele care în general sunt foarte reci și mi se face frică să îl pierd. Eu n-aș putea trăi într-o lume gri și rece sloi și nici n-aș vrea. Îmi simt apoi gambele care au ușoare zvâcniri și o vibrație, la fel și coapsele. Mersul meu rapid cu pași mărunți, dar alerți, le-a dat viață. Dacă ar avea o voce mi-ar mulțumi pentru că le las să-și facă treaba, să mă scoată din prizonierat și să mă poarte prin pădure, pe cărări, prin viață. M-așez pe un ciot, o amintire a unui copac căzut, o frântură a unui trunchi cândva puternic și falnic care acum îmi servește ca scaun. Îmi susține greutatea corpului și mă simt protejată aici pentru că insectele nu au acces la mine. Am reacții puternice atunci când simt insecte pe piele și nu concep ca corpul să-mi fie îngropat și devorat de aceste creaturi veșnic înfometate. Îmi văd naivitatea și îndârjirea de a-mi proteja corpul, conștientă fiind că odată înghițită de moarte nu mai are importanță în ce fel mi se va dezintegra corpul, misiunea minții se va încheia și va pleca de la cârmă. N-ar mai conta dacă îl las să-i fie hrană pământului sau dacă focul l-ar transforma în câteva clipe în cenușă, dar sper ca până atunci să fie multă vreme, multe insecte de care să-mi pot apăra corpul, mult soare, multă căldură. Ajung la abdomen și realizez că nu respir profund, mi se întâmplă uneori să mă prefac că respir ori că trăiesc, să mă fentez pe mine și să îmi fur clipe din rezervorul limitat al propriei vieți, să-mi las pilotul automat activ și să merg în gol. Acum respir și m-aduc în prezent, nu pot să respir pentru ieri și nici pentru mâine, acum e tot ce am. În piept e liniște, inima-mi dansează pe cântecul suprem al vieții și-mi place să-l ascult. Mâinile îmi sunt activate și angrenate în scris și le privesc ce echipă bună fac, dreapta susține stiloul și scrie transferând prezentul pe foaie, iar stânga ține ferm caietul. Pe gât și pe față îmi e soare și oricât m-aș încrunta, îmi sunt senine. Vântul îmi mută șuvițele de păr și se joacă prietenește cu el și cu mine, mă gâdilă, uneori și zâmbesc, apoi cu mici rafale îmi mută părul castaniu de pe umeri pe spate, ca să-mi despovăreze umerii pe care port atâtea încă. Pe buze simt câteva picături de apă pentru că tocmai ce-am băut, urechile surprind ştiorlâcăiala păsărilor care își cântă bucuria sosirii primăverii, nasul miroase parfumul fabulos al florilor, iar ochii-mi văd așa de multă pace tradusă prin culoare, un albastru-mov al viorelelor, albul pur al ghioceilor care se așază ca o zână bună deasupra pământului, verdele încă timid al firelor de iarbă ce își fac loc printre frunzele uscate care și-au făcut datoria față de pământ toată iarna, l-au îmbrăcat și l-au hrănit. Frumoasă-i viața! Frumoasă-i pacea! 🤍

21/01/2025

Aș vrea să pot să mă iubesc cândva cu forța cu care m-am urât. Și încă o fac, intermitent, cu pauze de liniște, de entuziasm, de grijă și iubire de sine. Ok, poate e semi-iubire, nu știu, dar nu e ură mereu, asta e sigur. Aș vrea să fie un buton pe care să-l apăs și să transform toată ura aia de sine, toată povestea aia pe care mi-am spus-o ca un papagal despre cât sunt de defectă, de nedemnă de orice e bun și plăcut, de insuficientă, de stricată pe dinăuntru și pe dinafară. S-apăs butonul ăsta și să apară liniștea. Să tacă vocile, să scadă pulsul, să văd alb în fața ochilor, să mi se relaxeze mușchii și să simt că plutesc de bine ce îmi e. Să mă cufund în liniștea asta moale și caldă a pântecului meu emoțional, pe care pot să mi-l ofer chiar eu, în mod specific eu și să pot să mi-l imprim în celule, în fiecare atom al existenței mele.

23/07/2024

Pe bucata asta de plajă, găsesc bucăți din mine, unele pierdute, altele ascunse în mâlul vâscos al respingerii, altele neștiute. Găsesc aici piatra asta în forma inimii și interpretarea pe care i-o dau este că m-am găsit pe mine, iubirea de sine. Pe mine femeie, cu senzualitatea, frumusețea și unicitatea mea, pe mine copil, jucăuș și zburdalnic, care aleargă, țipă în gura mare, care râde zgomotos și se simte liber, neconstrâns de rușine sau frici. Libertatea asta se traduce în corp prin piele de găină și unde de curent electric care trec sistematic prin fiecare celulă și o încarcă, o trezesc la viață, amintindu-le lor că sunt în viață, ele și eu implicit. Mi-e frig de când mă știu și mi-a fost frică de frig, de apa rece a mării, de tremuratul necontrolat și de paralizia ce îmi bloca orice fel de mișcare. Fac totuși baie în mare la răsărit și îmi este frig și de data asta, foarte frig, dar un frig diferit, cu încredere în propriu-mi corp. Te las să tremuri, corpule, îi spun, am încredere în tine și că știi tu mai bine ce faci. Stau acolo la granița mării cu uscatul și tremur zgomotos, puternic și fără frică, nisipul îmi susține greutatea, iar valurile mării îmi mângâie blând pielea. Să spun că a fost eliberator ar fi o minimizare, a fost într-un fel în care niciun cuvânt nu poate să oglindească sau să explice, doar las să se simtă. Îmi ești hartă și busolă, corpule. Îmi sunt...

16/07/2024

Mare, mă faci să tremur și speli cu valurile tale toate fricile, durerile și tristețile din mine. Îmi mângâi corpul cu blândețe și cari în larg tot ce nu îmi mai este de folos, tot ce s-a adunat acolo din nevoia de a supraviețui. Cât de bună îmi ești, mare, cu toate ale tale culori, texturi și gusturi, cu toată energia și vitalitatea pe care mi le transferi în corp, un corp care trăiește și pe care îl înveți și îl învăț să se bucure. Mare, învăț să mă completez în conexiune așa cm o faci tu cu nisipul, cu soarele, cu cerul, cu viața din jurul tău. Tu nu ești singură, mare, așa cm nici eu nu mai sunt. Întâi mă am pe mine, apoi pe tine, apoi oamenii. Mare, iubesc oamenii, nu îmi mai este frică de ei, ÎI IUBESC, MĂ IUBESC ȘI TE IUBESC! 🩵

02/07/2024

Arta Kintsugi în ale sufletului
Cat de mult mi-aș fi dorit sa aud mai des întrebarea „ce crezi despre?” sau „ce parere ai?”. Ai mei nu au știut, nici ei nu au fost întrebați. Corpul îmi transmite munți de furie, iar mintea gânduri care răsună ca o trâmbiță în capul meu „cum să te întrebe pe tine, erai un nimeni, un rahat un ochi”, „normal că nu conta părerea ta, nu te respecta nimeni”, ”nu erai demnă”, „nu meritai, nu erai importantă”. Îmi amintesc că o dată am avut curaj să protestez și am fost respinsă.
Respingerea și corpul. De ce mă conectez atât de greu la el? De ce până acum l-am părăsit sau l-am băgat în seamă cu intermitențe, prea superficial, prea rece, prea ca pe un străin? A încercat să îmi spună atât de multe, ca un copil care gângurește, iar eu habar nu aveam ce vrea. Blocajele în comunicare și cuvintele care mi se opreau în gât prin faringite, laringite, traheite și amigdalele aproape unite ca și cm cuvintele alea rămase acolo usturau, dureau, erau sechestrate în închisoarea fricii. Alergiile, pielea roșie plină de vezicule apăreau din disperarea de a fi văzută. Cine să mă vadă dacă nu sufăr, dacă nu se vede că sufăr? Îmi doream mult să mă îmbolnăvesc de cancer și vizualizam momentele în care ai mei stăteau la capul patului meu și mă priveau cu iubire, aveau timp pentru mine, plângeau alaturi de mine sau îmi spuneau cât de mult mă iubesc. Colegii de grădiniță, apoi de școală erau toți alături, mi-ar fi vorbit frumos și n-ar mai fi râs de mine. Așa nu aș mai fi simțit singurătatea și rușinea.
Singurătatea..ce gaură neagră, ce sentiment dezolant, ce portal spre gândurile de a-i pune capăt vieții. Am vrut să scot viața din tine, pentru că îmi erai atât de indiferent. Erai un recipient urât, defect, plin de gelozie, suferință, furie, rușine, care nu-și mai găsea locul în lume. Nu erai, nu ești, doar așa simteam atunci.
Ce naivă am fost să te ocolesc 30 de ani și să cred că va dura o veșnicie. Că va fi ocolul lumii, al lumii corpului meu. Lumea mea interioară a fost zdruncinată încă dinainte să mă nasc, nu am fost dorită, iar în acord cu acele vremuri, eu nu eram decât un accident rușinos înainte de căsătorie. Oare ce-mi spuneai mamă cât timp am fost în pântecul tău? Cat de greu trebuie să-ți fi fost..Cât de mult probabil ți-ai urât corpul pentru că a făcut posibilă apariția unui copil în interiorul altui copil.
Mi-am propus să scriu despre tine, corpule și am ajuns la corpul mamei cu care ai fost în conexiune totală și încă ești, oricât de greu mi-ar fi să scriu sau să spun asta. La corpul ei mic și firav, care mi-a oferit căldură și protecție, hrană, viață.
Îți mulțumesc corpule de mamă, mama mea.
Îți mulțumesc corpule de copil, Carmen copil.
Îți mulțumesc corpule de femeie, Carmen femeie în corpul meu de astăzi. Îți mulțumesc pentru că nu te-ai îmbolnăvit. Iți multumesc!

Psychologist

27/06/2024

Mare sărată, suavă și întinsă
Mă porți pe culmile frumosului din mine, din tine, din noi
Tu doar îmi ești, fără să ceri, fără să smulgi, fără să chinui
Ajungi la mine prin valuri zgomotoase, miros sărat și gust înțepător,
Prin culori nemaiștiute, prin armonia în care ești cu cerul, cu pământul, cu toate
Îmi curgi prin vene, mare
Îmi ești și îmi vei fi 🌊

22/06/2024

Am început de aproape trei săptămâni formarea în Compasionate Inquiry, abordare dezvoltată de Gabor Mate și sunt uimită de impactul pe care îl are asupra mea încă de la primele interacțiuni cu facilitatorul, cu grupul de lucru, cu materialele cursului, cu energia și tot ce se întâmplă în grupurile mai mici în care ne întâlnim săptămânal. Simt ca e o îmbinare între iubirea pe care mi-o port și pe care învăț constant să mi-o port și între ceea ce îmi doresc să ofer oamenilor, fie ca sunt ei clienți, prieteni sau alți oameni. Sunt nerăbdătoare să descopăr, să mă descopăr și să integrez. E pentru prima dată când nu e doar despre a înțelege, deși partea mea rațională dă năvală deseori. O primesc cu blândețe și o înțeleg, pentru că procesul meu deja a început, fără așteptări pline de presiune, cu proiecții mai puține decât în trecut și cu entuziasm moderat, unul susținut și hrănit constant 🤍

14/04/2024

28/02/2024

8 iunie 2004. Aveam 12 ani neîmpliniți. Neîmpliniți în ceea ce privește iubirea de sine sau față de oameni. Neîmpliniți pentru că îmi era frică de ei și simțeam multă rușine. Rușine pentru că arătam ca un baiat și uram tunsoarea pe care o aveam, pentru adidașii din picioare pe care îi vedeam ca fiind cei mai urâți din lume, pentru trening-ul roșu larg și mare în care simțeam că înot. Un înot în amărărciune, tristețe și singurătate. Eram într-o excursie la Bușteni, la cascada Urlătoarea. Coincidență sau nu, urlătoarea o simțeam în interiorul meu. Admiram cascada asta și mă gândeam că am motive să o invidiez. Îmi imaginam că este vocea pământului și că prin ea scoate toate sentimentele grele și că așa se eliberează de ele. Eu nu concepeam să fac asta, era prea multă rușine blocată în mine, neputință, singurătate. Îi evitam cât de mult puteam pe ceilalți copii pentru că habar nu aveam cm să interacționez cu ei, ce să le spun și cm să mă comport. Dacă cineva mă întreba ceva sau într-un fel sau altul îmi acorda atenție simțeam că în orice moment pot să pierd asta și preferam să tac, să zâmbesc timid sau să dispar. De ce să spun ceva sau să creez o conexiune? Oricum, la un moment dat voi spune ceva greșit, voi face un gest deranjant sau va vedea pur si simplu că nu am nimic de oferit și mă va respinge. În poza e un câine și mereu zâmbesc când îl văd. Jerpelit, murdar, singur, eu îmi doream să îl salvez. Făceam asta cu toate animalele care îmi ieșeau în cale, spre exasperarea tuturor. Salvându-le pe ele, animalele, salvam bucăți din mine care aveau nevoie să fie salvate. Era mult mai ușor să interacționez cu animalele. Era mult mai ușor ca animalele să mă vadă, să mă placă, să vină către mine. Încă simt asta deseori.
Îmi dau seama că poziționarea mea era cu fața la cascadă, cu spatele la pădure, iar pădurea asta pare că se prăbușeșete. Muntele își pierduse bucăți din el, unele mai mari, altele mai mici, un copac era doborât la pământ. Ce senzație puternică am în stomac! E amintirea felului cm copilul Carmen de aproape 12 ani simțea că lumea ei se prăbușește și nu înțelegea care este sensul existenței ei în lumea aia mare și înfricoșătoare. Mă întâlnesc acum, 20 de ani mai târziu cu acest copil și îi sunt alături atunci când are nevoie. Îi ofer susținere, iubire necondiționată, siguranță și îi spun că oamenii nu sunt răi și înfricoșători, că este extraordinară așa cm este și că merită să fie iubită. Că va trăi zile mai bune, că va râde, că va avea prieteni pe care se va putea baza și în preajma cărora se va simți confortabil să fie ea însăși. Iubire infinită🤍

17/02/2024

Tot analizez în ultima vreme o emoție, care pentru mine a venit mereu de mână cu rușinea… gelozia. Sentimentul ăla că oricine din preajma mea e mai bun, mai deștept, mai spontan, mai creativ, mai interesant, mai mult decât sunt eu. Prezentă, ca și cm ar fi fost umbra mea sau monstrul de sub pat, însoțită de o rușine enormă și de multă vinovăție, de cele mai multe ori îndreptată fix către persoanele pe care le iubeam mai mult, gelozia venea cu mult consum emoțional, contradicție, conflict interior. Mintea mea nu reușea să proceseze și să așeze iubirea lângă gelozie, pe care o negam și o respingeam cât de mult puteam. Am făcut asta 30 de ani, până când am început să fiu sinceră cu mine. Am scris despre asta, apoi am rupt foaia pentru că îmi era atât de rușine că cineva va citi. Apoi am scris iar și iar și iar, până când am ajuns să o înțeleg. Am înțeles că nu este despre tiparul rigid al minții mele care leagă gelozia, invidia - de moralitate, că nu sunt un om groaznic pentru că trăiesc și simt asta, că recunosc asta, că nu e nimic defect sau stricat în mine. Că în spatele ei este multă neputință, frică și că în antiteză cu valoarea morală pe care i-o atribuiam geloziei, era de fapt despre valoarea personală, sau lipsa ei. Cum să mă uit către altcineva cu admirație când acest sentiment îmi era ceva complet străin în relația cu mine? Cum să mă bucur pentru reușita cuiva când în interiorul meu era un amestec de neputință, inutilitate, inferioritate, lipsă a sensului? Cum să verbalizez așa ceva, când eu însămi nu acceptam și refuzam să văd, să aud, să ascult?
Blândețea a fost primul antidot, blândețe pe care nu eram capabilă să o simt, să o integrez și care a venit după multă muncă cu mine. Și nu, nu e permanentă, nici măcar constantă, o învăț în fiecare zi, mi-o reamintesc și o aduc cât pot de aproape. Dar e ceva ce acum știu și tare faină e! Apoi, conectarea reală mai întâi cu mine, iar mai apoi cu ceilalți. Verbalizarea și vulnerabilizarea în relație cu persoanele iubite, normalizarea emoțiilor neplăcute care aduce un sentiment de siguranță și un pic de vindecare rănii respingerii. Să fiu capabilă de admirație, să mă bucur în mod real de reușitele și împlinirile celor dragi a fost și este ca o ploaie caldă de vară, care curăță praful de pe suflet, răcorește și revigorează întregul Sine.

05/02/2024

Procrastinarea, această amânare constantă și frecventă este parte din viața mea și este ceva ce cunosc foarte bine. Da, e inconfortabil să scriu, să spun, să recunosc asta și vine cu multă vulnerabilizare și curaj. Dacă acum ceva vreme o priveam ca pe o mare „problemă” și ceva ce mă definea ca persoană, din registrul - sunt leneșă, nu sunt în stare, sunt comodă, e ceva în neregulă cu mine, sunt un om nasol pentru că fac asta- ei bine, de ceva vreme am tot analizat-o și am tot întrebat-o care este locul ei în viața mea și mai ales în ce momente apare. E ceva ce parcă mă ține în lanțuri, blocându-mi orice inițiativă, idee sau fapt și se combină cu multă vinovăție, neputință și dezamăgire. E despre mi-am promis să fac asta și iar am dat greș, lăsând pe mâine, de luni sau săptămâna viitoare când am mai mult timp. Am scris despre ea, la fel de sincer cm o fac acum, am întors-o pe toate părțile, am privit-o din toate unghiurile și am putut să o văd dezgolită de toate învelișurile și măștile ei, pentru că în povestea mea este despre valoare personală și despre frică. E vocea aceea din beciul minții mele care strigă să mă opresc, pentru că nu sunt suficient de – capabilă, curajoasă, pregătită și alte zeci de de. Și cu cât mă afund mai mult în amânare, cu atât mai greu e să ies de acolo, e ca un sens giratoriu. Mă gândesc și fac paralela cu dependențele cumva, iar dacă acolo cea mai importantă componentă nu e abstinența, ci conectarea, sunt sigură că și procrastinarea e tot despre conectare. Și e lucrată experiențial, de mine. În dependența mea de amânare, e mai ușor în conectare, fie că e cu ceilalți prin a le împărtăși despre ea, fie că e conectarea cu mine - să scriu despre ea, să o desenez pe o foaie și să o privesc, să o ascult, să o explorez, fie prin a fi mai mult în corp decât în mintea îndesată cu gânduri. Să fiu mai blândă cu mine, cea care procrastinează, să fiu mai atentă la nevoile mele atunci când fac asta și să îmi amintesc cât mai des despre faptul că a avea grijă de mine nu e egoism, ci respect de sine.

29/12/2023

E despre oameni care mi-au atins sufletul și despre cei al căror suflet l-am atins...