17/11/2025
La început, când “te faci” psiholog, ai impresia că trebuie să faci toate formările din lume. Doar că nu ai bani. Reușești, cu greu, să susții una sau două, în paralel cu masterul, cu un job, cu navete și multă oboseală. Nu toți avem norocul unui parcurs liniar, cu resurse la fiecare pas. Cei mai mulți dintre noi cresc prin efort, renunțări, sacrificii și un soi de încăpățânare tăcută şi încredere în visul lor!
Apoi, după câțiva ani de alergat, după multe emoții și nopți în care îți înveți cursurile cu pepsi şi multe ore în care vrei să fii la cote maxime, cu noşte examene si multă terapie în formare, devii „terapeut”. Și odată cu diploma vine și frica aceea colosală: "Dacă nu știu ce fac?", "Dacă fac rău?", "Dacă nu știu destul?"
O frică atât de mare încât ajunge să îți ghideze alegerile. Și intri într-o etapă în care ai face orice curs, absolut orice, doar ca să nu fii tu veriga slabă. Ești atât de nou încât nu știi să triezi. Nu știi încă cine ești ca terapeut. Nu știi de la cine merită să înveți. Și, pentru că nu ai avut timp să practici destul, cauți siguranță în cantitatea de formări.
Așa începe goana şi cea mai mare capcană!
Până într-o zi, când realizezi că ești saturat, că nu asimilezi, că nu îți mai intră nimic în adânc. Și atunci începe adevărata formare: când înțelegi ce teme te nasc ca terapeut, ce fel de practician vrei să devii, ce fel nu vrei să fii, ce oameni din domeniu devin pentru tine repere reale și nu doar nume pe o listă.
Și începi să alegi doar acele formări pe care nu le înveți doar cu mintea, ci și cu sufletul. Şi te duci voluntar pe unde se poate! Ca da, teorie ştim cu toții, dar la un moment dat te prinzi că teorie ştiu, in extrem de multe situații şi clienții tăi!
Pentru mine, așa a fost EMDR.
Și parcursul a devenit cu adevărat semnificativ când am fost eu însămi client EMDR — poate prima oară când m-am oprit din a raționaliza totul (expertiza mea preferată - să gândesc într-un mod absolut obositor) și am început să mă pot simți în corpul meu. EMDR m-a ajutat să îmi descopăr propria relație cu mine, să-mi simt vulnerabilitățile și mai ales să mă întâlnesc cu faptul că sunt vie, să fiu prezentă. Nu a fost un drum ușor, dar a fost profund! Nu musai o să fie aşa la toată lumea!
Așa m-am format în EMDR. Și cumva simt ca e formarea cu care în perioada asta a mea profesională mă potrivesc cel mai bine!
De ce introducerea asta lungă? Pentru că vreau să las câteva impresii despre un workshop.
Weekendul care a trecut (de fapt, vineri şi sâmbată după pranz) am participat la workshopul susținut de Sandra Baita, terapeut EMDR pentru copii și adolescenți din Argentina, despre "Trauma de dezvoltare și disociere la copii". Au fost zece ore de învățare în stilul acela în care simți că te așază cineva pe interior.
Am stat cu pielea de găină aproape continuu. Uneori mută, alteori cu ochii umezi. Și, mai ales, profund recunoscătoare că am acces la specialiști din toată lumea care sunt nu doar excelenți profesional, ci enorm de umani.
Pe mine m-a fascinat felul în care Sandra combină o cunoaștere impresionantă cu o modestie rară. Sunt convinsă că este o enciclopedie, dar ceea ce m-a atins a fost prezența ei: calmă, caldă, flexibilă, profund umană. A predat cu o claritate extraordinară, dar și cu o înțelepciune care se simte, nu doar se aude. Şi de asta, oricâtă teorie ştiu eu şi oricât de clar văd eu nişte chestii in terapie, nu o să arunc niciodată spre un om "dacă nu ai dacut asta, degeaba...", "în primii trei ani se face x, acum e târziu!" , "nu poți să oferi prezență 100%, degeaba faci doar x" şi altele pe care le auzim exact de la specialişti.
Ce mi-a reconfirmat cursul — și ce eu am simțit mereu în cabinet — este că relația este instrumentul central! Felul în care oamenii se simt în prezența ta! Şi da, ştiu, că dacă nu se simt ok, nu e responsabilitatea mea, daaar, nu e despre a-i face pe oameni să se simtă bine, e despre a-i face pe oameni să fie în siguranță!
Sandra a menționat că poți avea protocoale impecabile, dar dacă nu ești prezent în proces, nu prea te ajută toată teoria pe care o ai în spate!
Că poți cunoaște teoria perfect, dar copilul simte realitatea, nu teoria.
Că poți explica frumos, dar dacă nu există conexiune, nu există relație terapeutică.
Mi-a validat convingerea că mereu prioritizez să ajung la om, nu la „idee frumos împachetată”.
Ce citesc eu, citește și părintele. Ce găsesc în cărți, găsește și adolescentul pe internet. Dar ceea ce nu găsesc ei acolo este relația cu terapeutul, spațiul sigur în care cineva îi privește fără grabă, fără judecată, fără pretenția perfecțiunii.
Sandra a vorbit mult despre limitele reale ale familiilor. Despre faptul că cele mai multe familii care vir să îşi ajute copiii, fac atât cât pot, cu resursele pe care le au. Și că este nedrept — și complet neadevărat — să transmitem ideea că „dacă în primii ani nu ai făcut ce trebuie, s-a terminat, nu mai ai cm să repari” pentru că asta ar însemna că un copil adoptat poate la 4, la 6, la 8, la 10 ani nu are nicio şansă!
Eu nu cred în psihologia care rușinează.
Nu cred în mesajele tip „greșiți, greșiți, greșiți”.
Nu cred în etichete care închid drumurile copiilor și ale părinților.
Cursul mi-a reamintit și profesional, și uman, că vindecarea nu se întâmplă în critica părinților, ci în înțelegerea lor; nu în presiunea de a face totul perfect, ci în relații suficient de bune; nu în tehnici şi manuale de specilitate (deşi şi ele au rolul lor şi sunt foarte importante), ci în prezență.
Am plecat cu câteva idei foarte clare:
🟢Disocierea nu este „defect”, ci strategie de supraviețuire.
🟢Trauma de dezvoltare nu e un eveniment, ci un proces rupt.
🟢Copiii nu pierd încrederea prin mari tragedii, ci adesea prin micile absențe emoționale repetate.
🟢Familiile au nevoie de explicații blânde, nu de etichete care îi doboară. Şi de procese blânde pentru ca adesea un copil traumatizat, are părinți la fel de traumatizați.
🟢Relația terapeutică este locul unde se restabilește siguranța.
A fost unul dintre acele cursuri care îți reamintesc nu doar ce faci în meseria asta, ci şi de ce.
Și mi-a mai reamintit ceva: terapia începe în momentul în care doi oameni — terapeut și copil, terapeut și părinte, terapeut și adolescent — se întâlnesc cu vulnerabilitățile lor la vedere și încearcă, împreună, să recâștige încrederea în lume!
