Gabriela Tănase, Psihoterapeut, Coach, Trainer

22/03/2026

27/02/2026

𝗖𝗼𝗺𝘂𝗻𝗶𝗰𝗮𝘁 𝗱𝗲 𝗽𝗿𝗲𝘀𝗮̆ 𝗮𝗹 𝗔𝘀𝗼𝗰𝗶𝗮𝘁̦𝗶𝗲𝗶 𝗣𝘀𝗶𝗵𝗼𝗹𝗼𝗴𝗶𝗹𝗼𝗿 𝗱𝗶𝗻 𝗥𝗼𝗺𝗮̂𝗻𝗶𝗮 (𝗔𝗣𝗥)

Asociația Psihologilor din România (APR), în calitatea sa de for reprezentativ al comunității academice și profesionale a psihologilor, cu o tradiție de peste șase decenii în promovarea excelenței și a eticii în psihologie, urmărește cu maximă atenție și îngrijorare informațiile apărute recent în spațiul public referitoare la comportamente care aduc atingere gravă fundamentului deontologic al profesiei noastre. În acest context, considerăm că este datoria noastră instituțională să ne reafirmăm poziția față de standardele care guvernează practica psihologică, protejând siguranța beneficiarilor de servicii psihologice.

Relația terapeutică este bazată pe încredere și vulnerabilitate și presupune o responsabilitate specială. Exploatarea acestei poziții de către psiholog este inacceptabilă. Condamnăm ferm orice formă de conduită care implică hărțuirea, utilizarea unui limbaj degradant sau orice tip de solicitare cu caracter sexual în cadrul relației dintre psiholog și pacient. Astfel de manifestări reprezintă o încălcare brutală a limitelor profesionale și a drepturilor fundamentale ale omului, constituind un abuz de putere care compromite iremediabil procesul terapeutic. Dincolo de impactul individual devastator asupra celor care caută sprijin în momente de vulnerabilitate, asemenea comportamente afectează prestigiul întregii comunități profesionale și erodează încrederea publicului în utilitatea și onestitatea actului psihologic.

Reiterăm faptul că solicitările de natură intimă, sub orice formă sau pretext, nu reprezintă în nicio circumstanță practici etice sau științifice. Psihologia, ca disciplină riguroasă, se bazează pe protocoale de intervenție validate și pe un respect absolut față de demnitatea persoanei. Invocarea oricăror teorii sau corelații pseudofactuale pentru a justifica intruziuni în viața privată sau solicitări de materiale cu caracter explicit este nu doar inacceptabilă, ci complet străină de misiunea și valorile profesiei de psiholog. Orice deviere de la neutralitatea și profesionalismul ședinței de psihologie anulează caracterul științific al intervenției și o plasează în afara cadrului legal și deontologic.

De asemenea, APR subliniază importanța vitală a integrității forurilor de reglementare și control din domeniul psihologiei. Funcționarea democratică și etică a instituțiilor care gestionează profesia depinde în mod direct de conduita morală ireproșabilă a celor care fac parte din comisiile de deontologie și disciplină. Reprezentarea specialiștilor în astfel de structuri de decizie trebuie să fie deasupra oricărei suspiciuni, asigurând un arbitraj imparțial și riguros. Este imperativ ca procesele de selecție și menținere în funcție să reflecte cele mai înalte standarde de probitate, astfel încât aceste foruri să rămână garanți reali ai siguranței publice și ai eticii profesionale.

În încheiere, dorim să accentăm că profesia noastră nu este autoreglementată informal. Există proceduri clare, comisii disciplinare și sancțiuni explicite pentru astfel de fapte. În paralel, dacă există suspiciune de faptă penală, justiția își urmează cursul. Încurajăm de aceea orice beneficiar care a fost supus unor experiențe traumatizante sau abuzive în cadrul serviciilor psihologice să utilizeze cu încredere toate mecanismele de sesizare și protecție puse la dispoziție de cadrul legislativ. Comunitatea noastră profesională rămâne dedicată principiilor sale etice fundamentale și va continua să militeze pentru o practică psihologică transparentă, bazată pe dovezi și pe un respect profund față de ființa umană.

Un caz grav nu definește o întreagă profesie. Majoritatea covârșitoare a psihologilor își exercită profesia cu integritate. Faptul că vorbim public despre acest caz arată că există mecanisme de responsabilizare. Rar nu înseamnă acceptabil - un singur astfel de caz este prea mult - dar nici nu înseamnă că acesta este un fenomen generalizat. Avem încredere în probitatea morală și în competența colegilor noștri psihologi și în binele pe care munca lor îl aduce pentru clienții lor, pentru comunitățile și societatea pe care le deservim.

APR își reafirmă angajamentul de a rămâne un punct de referință pentru integritatea științifică și profesională în România și de a sprijini orice demers care vizează asanarea și profesionalizarea continuă a acestui domeniu esențial.

Prof. univ. dr. Dragoș Iliescu, Președinte APR

𝗖𝗼𝗺𝘂𝗻𝗶𝗰𝗮𝘁 𝗱𝗲 𝗽𝗿𝗲𝘀𝗮̆ 𝗮𝗹 𝗔𝘀𝗼𝗰𝗶𝗮𝘁̦𝗶𝗲𝗶 𝗣𝘀𝗶𝗵𝗼𝗹𝗼𝗴𝗶𝗹𝗼𝗿 𝗱𝗶𝗻 𝗥𝗼𝗺𝗮̂𝗻𝗶𝗮 (𝗔𝗣𝗥)

Asociația Psihologilor din România (APR), în calitatea sa de for reprezentativ al comunității academice și profesionale a psihologilor, cu o tradiție de peste șase decenii în promovarea excelenței și a eticii în psihologie, urmărește cu maximă atenție și îngrijorare informațiile apărute recent în spațiul public referitoare la comportamente care aduc atingere gravă fundamentului deontologic al profesiei noastre. În acest context, considerăm că este datoria noastră instituțională să ne reafirmăm poziția față de standardele care guvernează practica psihologică, protejând siguranța beneficiarilor de servicii psihologice.

Relația terapeutică este bazată pe încredere și vulnerabilitate și presupune o responsabilitate specială. Exploatarea acestei poziții de către psiholog este inacceptabilă. Condamnăm ferm orice formă de conduită care implică hărțuirea, utilizarea unui limbaj degradant sau orice tip de solicitare cu caracter sexual în cadrul relației dintre psiholog și pacient. Astfel de manifestări reprezintă o încălcare brutală a limitelor profesionale și a drepturilor fundamentale ale omului, constituind un abuz de putere care compromite iremediabil procesul terapeutic. Dincolo de impactul individual devastator asupra celor care caută sprijin în momente de vulnerabilitate, asemenea comportamente afectează prestigiul întregii comunități profesionale și erodează încrederea publicului în utilitatea și onestitatea actului psihologic.

Reiterăm faptul că solicitările de natură intimă, sub orice formă sau pretext, nu reprezintă în nicio circumstanță practici etice sau științifice. Psihologia, ca disciplină riguroasă, se bazează pe protocoale de intervenție validate și pe un respect absolut față de demnitatea persoanei. Invocarea oricăror teorii sau corelații pseudofactuale pentru a justifica intruziuni în viața privată sau solicitări de materiale cu caracter explicit este nu doar inacceptabilă, ci complet străină de misiunea și valorile profesiei de psiholog. Orice deviere de la neutralitatea și profesionalismul ședinței de psihologie anulează caracterul științific al intervenției și o plasează în afara cadrului legal și deontologic.

De asemenea, APR subliniază importanța vitală a integrității forurilor de reglementare și control din domeniul psihologiei. Funcționarea democratică și etică a instituțiilor care gestionează profesia depinde în mod direct de conduita morală ireproșabilă a celor care fac parte din comisiile de deontologie și disciplină. Reprezentarea specialiștilor în astfel de structuri de decizie trebuie să fie deasupra oricărei suspiciuni, asigurând un arbitraj imparțial și riguros. Este imperativ ca procesele de selecție și menținere în funcție să reflecte cele mai înalte standarde de probitate, astfel încât aceste foruri să rămână garanți reali ai siguranței publice și ai eticii profesionale.

În încheiere, dorim să accentuăm că profesia noastră nu este autoreglementată informal. Există proceduri clare, comisii disciplinare și sancțiuni explicite pentru astfel de fapte. În paralel, dacă există suspiciune de faptă penală, justiția își urmează cursul. Încurajăm de aceea orice beneficiar care a fost supus unor experiențe traumatizante sau abuzive în cadrul serviciilor psihologice să utilizeze cu încredere toate mecanismele de sesizare și protecție puse la dispoziție de cadrul legislativ. Comunitatea noastră profesională rămâne dedicată principiilor sale etice fundamentale și va continua să militeze pentru o practică psihologică transparentă, bazată pe dovezi și pe un respect profund față de ființa umană.

Un caz grav nu definește o întreagă profesie. Majoritatea covârșitoare a psihologilor își exercită profesia cu integritate. Faptul că vorbim public despre acest caz arată că există mecanisme de responsabilizare. Rar nu înseamnă acceptabil - un singur astfel de caz este prea mult - dar nici nu înseamnă că acesta este un fenomen generalizat. Avem încredere în probitatea morală și în competența colegilor noștri psihologi și în binele pe care munca lor îl aduce pentru clienții lor, pentru comunitățile și societatea pe care le deservim.

APR își reafirmă angajamentul de a rămâne un punct de referință pentru integritatea științifică și profesională în România și de a sprijini orice demers care vizează asanarea și profesionalizarea continuă a acestui domeniu esențial.

Prof. univ. dr. Dragoș Iliescu, Președinte APR

27/02/2026

Atașament versus limite
Limite versus atașament

În cabinet, mă întâlnesc adesea cu o formă de suferință parentală profundă, născută dintr-o neînțelegere a modului în care funcționează atașamentul uman, mulți părinți venind cu teama paralizantă că, prin impunerea unei/unor limite, vor frânge puntea fragilă de iubire construită cu copilul lor.

Această perspectivă vede limita/limitele ca pe o formă de agresiune sau de respingere, însă realitatea clinică și studiile din ultimele decenii ne arată un tablou complet diferit, demonstrând că atașamentul sigur nu este o stare de armonie perpetuă, ci un sistem biologic de reglare a fricii. Pentru ca acest sistem să funcționeze, copilul are nevoie de ceea ce Mary Ainsworth a numit o bază sigură, un reper care rămâne stabil indiferent de furtunile emoționale ale celui mic, deoarece o bază care se clatină sau, mai ales, care cedează de fiecare dată când copilul exercită presiune asupra ei încetează să mai ofere siguranță.

Problema majoră pe care o observ este că, în absența limitelor clare, atașamentul nu devine mai puternic, ci se fragilizează până la disoluție, fapt susținut de cercetările Dianei Baumrind asupra stilurilor parentale care au demonstrat că stilul permisiv produce copii cu o anxietate ridicată și o capacitate scăzută de autoreglare. Și sta văd și eu în cabinet tot mai des și mai mult, în ciuda faptului ca mamele au fost lângă copiii lor tot mai mult timp. Acest lucru se întâmplă deoarece, neurologic vorbind, un creier de copil nu este echipat să gestioneze libertatea absolută, iar fără granițele impuse de adult, copilul cade pradă unei omnipotențe infantile care este în realitate o sursă de teroare, nu de putere. Studiile clinice asupra parentificării confirmă că atunci când ierarhia familială este distrusă prin lipsa limitelor, copilul dezvoltă un atașament nesigur, deoarece simte că trebuie să preia el rolul de conducere pentru că adultul este incapabil să îi conțină emoțiile și să îl ghideze.

Această dinamică este explicată de Donald Winnicott (un autor tare drag mie) prin conceptul “obiectului supraviețuitor”, el argumentând că un copil are nevoie să-și exprime impulsurile agresive și să atace simbolic părintele prin refuzuri pentru a-și descoperi propriul Sine. Dacă părintele se retrage sau cedează în fața furiei copilului de teamă să nu piardă conexiunea, el eșuează în a fi acel obiect care supraviețuiește atacului, iar copilul învață că furia lui este atât de distructivă încât adultul nu o poate suporta.

Wilfred Bion a completat viziunea lui Winnicott prin conceptul de conținere, rolul părintelui fiind acela de a fi un container solid care primește emoțiile brute ale copilului, le prelucrează și le returnează într-o formă liniștitoare, o limită pusă cu calm fiind în realitate cea mai înaltă formă de conținere emoțională.

Din perspectivă neurobiologică, Daniel Siegel explică faptul că atașamentul sigur se construiește prin procesul de rupere și reparare, unde punerea unei limite reprezintă o ruptură necesară care forțează trecerea de la sistemul limbic reactiv la integrarea cortexului prefrontal. În acest proces, aplicarea teoriei polivagale a lui Stephen Porges ne arată că părintele care rămâne prezent și calm în timpul unei crize folosește propria sa reglare pentru a liniști sistemul nervos al copilului, o formă de co-reglare care este adevăratul adeziv al atașamentului sigur.

Totodată, conceptul de frustrare optimă al lui Heinz Kohut, psihiatru, ne reamintește că micile doze de dezamăgire cauzate de limitele zilnice sunt motoarele care dezvoltă reziliența, permițându-i copilului să treacă de la dependența totală la o autonomie sănătoasă. Ați citit bine, mici deoze de dezamăgire. Doze, nu doar doză! In alt topic, vom scrie ce reprezintă, aceste doze!

În viața de zi cu zi, acest “protocol” al conectării prin limite prinde viață în situații precum plecarea din parc sau oprirea tehnologiei, unde un părinte care dorește să mențină atașamentul nu va evita conflictul, ci va valida emoția copilului înainte de a afirma limita (și validarea emoțională ar necesita un articol). Părintele poate spune că înțelege cât de greu este să pleci de la joacă, rămânând însă ferm pe poziție și oferind prezența sa fizică ca pe un spațiu sigur în care plânsul copilului se poate revărsa. Această abordare demonstrează că părintele este mai mare, mai puternic și mai înțelept, oferind copilului certitudinea că există cineva la cârmă care poate gestiona situația chiar și atunci când el însuși își pierde controlul.

În situațiile extreme de agresiune, cm ar fi lovitul sau mușcatul, limita devine un act de protecție vital atât pentru părinte, cât și pentru copil, deoarece a permite atacul ar însemna să-l lași pe cel mic să trăiască o vinovăție inconștientă devastatoare. Dacă prinderea fermă a mâinilor nu funcționează și copilul continuă să atace, prioritară devine siguranța fizică, ceea ce poate necesita o separare protectoare prin care părintele se retrage într-o altă cameră, comunicând însă constant prin ușă că este acolo și că va reveni imediat ce siguranța este restabilită. Această retragere nu este o abandonare, ci o manevră de supraviețuire a relației, oferindu-i părintelui șansa de a-și recăpăta calmul necesar pentru a redeveni o ancoră de reglare pentru copil. Ajută să mai fie un adult în preajma copilului in asemenea situații!

În concluzie, trebuie să înțelegem că atașamentul sigur nu se deteriorează atunci când copilul suferă din cauza unui refuz, ci atunci când părintele devine imprevizibil sau dominat de frică în fața acelei suferințe. Limita/limitele este/sunt, în esență, gardul unei grădini care fără această barieră protectoare ar deveni un teren viran expus pericolelor, făcând copilul să se simtă abandonat în propriul haos.

Pe final aș vrea să rămâneți cu faptul că a pune o limită cu empatie și fermitate nu este un semn de lipsă de iubire, ci este dovada supremă că îi iubim prea mult pe copiii noștri pentru a-i lăsa să fie singuri în fața propriilor impulsuri pe care nu le pot încă gestiona.

🧩PREOCUPĂRI DE PĂRINTE

O întrebare care răsună frecvent în cabinet este legată de teama că un copil ar putea înceta să își iubească părintele dacă acesta devine brusc ferm și consecvent în aplicarea limitelor. Răspunsul oferit de psihologia atașamentului este unul liniștitor, deoarece ne arată că iubirea unui copil nu este o monedă de schimb fragilă, ci o nevoie biologică profundă care caută siguranță, nu doar satisfacție imediată. Atunci când un copil spune „te urăsc” în mijlocul unei crize provocate de o limită, el nu exprimă un adevăr relațional, ci o stare de activare intensă a amigdalei cerebrale, iar părintele care rămâne prezent și calm (nu e nevoie să țineți vreo prelegere despre iubire sau despre cm e ok să simtă asta) îi demonstrează tocmai contrariul: că relația este suficient de solidă pentru a supraviețui acestor explozii de moment.

O altă preocupare majoră a părinților vizează trecutul și momentele lungi de inconsecvență, mulți întrebându-se dacă mai pot repara atașamentul după ce au fost permisivi sau imprevizibili timp de ani de zile. Vestea bună vine din neuroplasticitatea creierului și din studiile despre „repararea relației”, care ne arată că niciodată nu este prea târziu pentru a introduce structura, consecvența și multă muncă, atâta timp cât schimbarea este comunicată cu onestitate și blândețe. Părintele poate alege un moment de liniște pentru a-i explica copilului că, din iubire, a decis să schimbe regulile casei pentru ca toată lumea să se simtă mai în siguranță, iar această asumare a autorității binevoitoare începe procesul de vindecare a atașamentului, transformând haosul într-o ordine previzibilă. Și adulții se ancorează în realitatea din prezent - copiii nu sunt de acord cu reguli si limite noi, mai ales dacă până atunci a fost totul cu multa libertate și lupte de putere!

De asemenea, părinții se întreabă adesea cm pot distinge între o limită sănătoasă și o atitudine autoritară care ar putea, într-adevăr, să rănească conexiunea. Distincția, așa cm a arătat Diana Baumrind, rezidă în prezența sau absența empatiei: în timp ce autoritarismul impune regula prin frică și tăcere, limita autoritativă (sănătoasă) vine însoțită de validarea sentimentelor copilului. O limită care rănește atașamentul este cea care umilește sau izolează copilul, pe când limita care construiește atașamentul este cea care oprește comportamentul, dar îmbrățișează emoția din spatele lui, părintele acționând ca un ghid, nu ca un tiran.

În final, o dilemă practică apasă pe umerii multor părinți: ce facem atunci când limita noastră provoacă o suferință care pare de neconsolat? În acele momente, este vital să ne amintim conceptul de „frustrare optimă” al lui Heinz Kohut și să înțelegem că rolul nostru nu este să fim arhitecții unei fericiri constante pentru copiii noștri, ci să fim martorii lor empatici în procesul de adaptare la realitate.

Suferința cauzată de o limită corectă nu traumatizează dacă părintele rămâne acolo, oferind mângâiere și acceptare, deoarece trauma nu apare din prezența „nu-ului”, ci din absența părintelui în timpul durerii pe care acest „nu” o provoacă. Astfel, prin fiecare răspuns și fiecare prezență asumată, părintele reconfirmă că este acea ancoră neclintită de care copilul are nevoie pentru a naviga apele tulburi ale propriei creșteri.

Pe finalul preocupărilor de părinte aș vrea sa las următorul mesaj: ești un părinte bun pentru că pui limite cu iubire și copilul tău are nevoie de puterea aceasta a ta sănătoasă. Copilul nu are nevoie de tine perfect și mereu în rol de Moș Crăciun care împlinește dorințe! Iar relația voastră nu se termină pentru că traversați un moment de furie pentru că l-ati pus în fața unui "nu"!

Pe curand,
Monica💚

photo: pinterest

27/02/2026

Despre cărți, basme, mult roz și balauri

În fiecare săptămână, aud aceeași temere din partea părinților: „Sunt îngrozit de ce îi citește bunica! Noi investim în cărți atât de frumoase, blânde, superbe, cu ilustrații minunate și mesaje pozitive, și totuși bunicii nu înțeleg... le citesc despre lupi care mănâncă iezi, despre mame vitrege și pedepse crunte, ce să mai ziccem - ce ne citeau nouă. O să îl traumatizeze!”. Această tensiune dintre generații ascunde, de fapt, o dilemă psihologică profundă la care m-am tot gândit și recunosc că am emoții în a o lăsa “în lume”: oare e mai bine să îi creștem pe copii într-o „lume de vată roz și pufoasă” sau să îi pregătim pentru „pădurea întunecată” a vieții?

Adevărul este că, oricât de mult ne-am dori să îi protejăm, încercarea de a „igieniza” literatura la care îi expunem ar putea să îi lase pe copii fără „anticorpii” emoționali de care vor avea nevoie mai târziu. Și da, și cărțile sunt o resursă în direcția asta!

Dr. Daniel Siegel explică faptul că sistemul nervos are nevoie de o „fereastră de toleranță” care se antrenează exact ca un mușchi. Când bunica îi citește despre probele lui Harap-Alb, ea nu îi provoacă o traumă, ci îi oferă o „simulare de zbor” emoțională, dacă pot să zic așa. În siguranța brațelor celor dragi, copilul învață cm e să îți bată inima mai tare de frică și, cel mai important, învață că acea frică poate fi stăpânită și învinsă. E ok să simtă orice atunci când nu e singur, să nu uităm asta!

Dacă ne uităm la copiii care cresc hrăniți exclusiv cu aceste cărți „perfecte”, observăm un fenomen îngrijorător de fragilitate. Psihologul social Jonathan Haidt avertizează că supraprotejarea cognitivă îi face pe copii să devină anxioși în fața celei mai mici greutăți. Un copil care nu a „învins” niciodată un balaur în imaginația lui va fi complet dărâmat de prima ceartă la școală sau de primul eșec, pentru că nu are în minte „harta” succesului obținut prin efort. Și în cabinet vorbesc în fiecare săptămână despre această fragilizare a oamenilor, nu doar a copiilor. În fond, copilul, va crede că lumea e „stricată” pentru că nu seamănă cu paginile roz din bibliotecă, ceea ce duce la o neputință dureroasă în fața realității.

Există, desigur, și cealaltă extremă: copilul care cunoaște/aude doar basmele brute, unde pericolul e la tot pasul și răul e omniprezent. Dacă lectura este doar un șir de amenințări fără nicio rază de blândețe, copilul poate dezvolta o stare de „hipervigilență”, învățând că lumea e un loc fundamental ostil.

Psihanalistul Donald Winnicott ne amintește însă că echilibrul stă în integrare: avem nevoie de basmul care să ne arate că există întuneric, dar și de poveștile moderne care să ne arate că există un loc sigur, unde suntem înțeleși și iubiți.

Psihanalistul Bruno Bettelheim (deși eu am un ghimpe împotriva lui pentru că a zis despre mamele copiilor cu autism diverse, o să-l las totuși aici pentru că în analiza psihologică a poveștilor e un nume de referință valoros) a demonstrat că basmele clasice nu traumatizează, ci vindecă, oferind un limbaj simbolic pentru furiile și anxietățile pe care copiii le simt deja în interiorul lor.

Atunci când bunica îi citește despre Zmeu, copilul nu „descoperă” frica, ci descoperă că frica lui are un nume și că ea poate fi răpusă de un Erou. Basmele românești sunt cursuri de supraviețuire psihică, deși e cumva ceea ce nu vrem să auzim, transmise prin generații, în timp ce cărțile superbe de azi sunt adesea doar un pansament estetic care evită să privească „monstrul” în ochi. E cumva o exprimare dură, dar dacă analizăm totul până aici, e nevoie de ea!

Cuvintele dure din poveștile vechi - „a pierit”, „viclenie”, „năpastă” - sunt necesare pentru că ele validează realitatea morală. Expertul în neuro-dezvoltare Dr. Sally Goddard Blythe subliniază că aceste povești antrenează discernământul. Fără un personaj clar negativ, cm e Spânul, copilul nu are cm să își exerseze simțul dreptății. El are nevoie să vadă că faptele rele au consecințe, pentru a prețui cu adevărat bunătatea. Basmul nu îi minte pe copii că viața e ușoară, ci le promite că merită să lupți pentru ce e corect, pentru ce îți dorești, etc.

Poate că bunicii, în simplitatea lor, înțeleg ceva ce noi, în dorința noastră de perfecțiune, am uitat: nu îi protejăm pe copii dacă le ascundem lupul sub preș, sub gem, etc. Îi protejăm cu adevărat atunci când îi învățăm că lupul există, dar că ei au în interiorul lor toată inteligența și curajul necesar pentru a-l înfrunta.

Pe final, aș vrea să las ceva ce toți copiii ne arată și adesea suntem îngrijorați - deși li s-au citit doar cărți despre prietenie, norișori pufoși și empatie, aceștia încep brusc să „împuște” monștri imaginari, să transforme o felie de pâine într-o sabie sau să inventeze răufăcători pe care trebuie să îi învingă. De ce se întâmplă asta dacă totuși au fost expuși doar la bine și frumos?

Răspunsul stă în psihologia dezvoltării. Conform lui Melanie Klein, unul dintre pionierii psihanalizei copilului, mintea celor mici funcționează natural prin mecanismul numit „clivaj” (splitting). Copilul nu are încă maturitatea neurologică de a înțelege că aceeași persoană (sau aceeași lume) poate fi și bună și rea în același timp. Pentru el, totul este polarizat: există „Mama Bună” (care îl hrănește) și „Mama Rea” (care îi pune limite), există „Eroul” și „Monstrul”.

Această luptă interioară între pulsiunile de iubire și cele de agresivitate este o etapă obligatorie. Tot Donald Winnicott explica faptul că agresivitatea la copii nu este „răutate”, ci o formă de energie vitală și de explorare a puterii proprii. Copilul are nevoie să ucidă balaurul simbolic pentru a simți că propria sa forță interioară poate stăpâni haosul emoțiilor sale (furia, frustrarea, frica, etc.).

Aici apare marea confuzie a „cărților perfecte”: ele încearcă să suprime sau să ignore aceste teme arhetipale, dar psihicul copilului le cere cu disperare. Atunci când îi refuzăm basmul clasic (unde conflictul este deja structurat și are o rezolvare morală), forțăm copilul să își gestioneze singur aceste pulsiuni brute, fără o "hartă” culturală.

Psihologic vorbind, basmul nu introduce răul în mintea copilului; răul (sub formă de frică sau furie) este deja acolo, ca parte din procesul de creștere. Basmul doar îi oferă un recipient sigur, o metaforă (Zmeul) prin care copilul poate procesa și „învinge” acele părți dificile din sine, care e firesc să existe. Le avem cu toții.

Dacă noi îi oferim doar „binele” absolut în cărți și nu numai, lăsăm pulsiunile lui agresive fără un personaj negativ asupra căruia să fie proiectate sănătos. Astfel, lupta lui internă devine mai confuză, pentru că el nu găsește în exterior nicio oglindă pentru ceea ce simte în interior. De asta terapeuții de copii se joacă mult de-a luptele, de-a hoții, de-a moartea, de-a monștrii, de-a șefii, etc.

Calea de mijloc este un echilibru între rozul protector și asprimea realității. Avem nevoie de ambele: de blândețea care pansează și de forța arhaică care poate pregăti, dar care și integrează. Dacă le tăiem copiilor aripile de frică să nu cadă, îi condamnăm la o viață doar la sol. Mult mai valoros este să le arătăm că da, zborul presupune risc, dar căderile sunt doar lecții despre ridicare și creștere în final.

🙂Scopul nostru nu este să le garantăm un cer mereu senin, ci să îi creștem capabili să navigheze cu încredere chiar și prin cel mai adânc întuneric!

🗨Las trei cărți extrem de valoroase, dacă vreți să aprofundați subiectul:

"Cinematerapia prin desene animate" - Virginie Lemaire de Bressy (Editura Trei)

"Psihanaliza basmelor" - Bruno Bettelheim (Editura Univers)

"Vrăjitoarea trebuie să moară. Psihologia basmului" -Sheldon Cashdan (Editura Trei)

🌼Și ceva ce vreau eu musai să citesc chrând e această carte:

"A fost odată ca niciodată... Eseuri de psihanaliză a basmului românesc" - (Editura Trei)

Pe curând și cu alte povești cu zâne și balauri,

Monica💚

Sursă photo: pinterest

14/01/2026

Trauma relațională nu se formează într-un eveniment izolat, ci în relații care ar fi trebuit să fie sigure.
Nu este un defect personal, ci o strategie de supraviețuire.
Vindecarea începe atunci când siguranța devine posibilă din nou.


🔗 https://buff.ly/zKwa0ws

14/01/2026

26/12/2025

🔗 https://buff.ly/X5I6OPn
Finalul de an e un prag psihologic real, nu doar o schimbare de calendar. ✨ Un exercițiu simplu de reflecție te poate ajuta să închei anul cu sens și să începi următorul cu intenție.

20/11/2025

Fericita sa fac parte din aceasta comunitate. Minunat sa am acces la acest parcurs.

17/11/2025

La început, când “te faci” psiholog, ai impresia că trebuie să faci toate formările din lume. Doar că nu ai bani. Reușești, cu greu, să susții una sau două, în paralel cu masterul, cu un job, cu navete și multă oboseală. Nu toți avem norocul unui parcurs liniar, cu resurse la fiecare pas. Cei mai mulți dintre noi cresc prin efort, renunțări, sacrificii și un soi de încăpățânare tăcută şi încredere în visul lor!

Apoi, după câțiva ani de alergat, după multe emoții și nopți în care îți înveți cursurile cu pepsi şi multe ore în care vrei să fii la cote maxime, cu noşte examene si multă terapie în formare, devii „terapeut”. Și odată cu diploma vine și frica aceea colosală: "Dacă nu știu ce fac?", "Dacă fac rău?", "Dacă nu știu destul?"

O frică atât de mare încât ajunge să îți ghideze alegerile. Și intri într-o etapă în care ai face orice curs, absolut orice, doar ca să nu fii tu veriga slabă. Ești atât de nou încât nu știi să triezi. Nu știi încă cine ești ca terapeut. Nu știi de la cine merită să înveți. Și, pentru că nu ai avut timp să practici destul, cauți siguranță în cantitatea de formări.

Așa începe goana şi cea mai mare capcană!

Până într-o zi, când realizezi că ești saturat, că nu asimilezi, că nu îți mai intră nimic în adânc. Și atunci începe adevărata formare: când înțelegi ce teme te nasc ca terapeut, ce fel de practician vrei să devii, ce fel nu vrei să fii, ce oameni din domeniu devin pentru tine repere reale și nu doar nume pe o listă.

Și începi să alegi doar acele formări pe care nu le înveți doar cu mintea, ci și cu sufletul. Şi te duci voluntar pe unde se poate! Ca da, teorie ştim cu toții, dar la un moment dat te prinzi că teorie ştiu, in extrem de multe situații şi clienții tăi!

Pentru mine, așa a fost EMDR.
Și parcursul a devenit cu adevărat semnificativ când am fost eu însămi client EMDR — poate prima oară când m-am oprit din a raționaliza totul (expertiza mea preferată - să gândesc într-un mod absolut obositor) și am început să mă pot simți în corpul meu. EMDR m-a ajutat să îmi descopăr propria relație cu mine, să-mi simt vulnerabilitățile și mai ales să mă întâlnesc cu faptul că sunt vie, să fiu prezentă. Nu a fost un drum ușor, dar a fost profund! Nu musai o să fie aşa la toată lumea!

Așa m-am format în EMDR. Și cumva simt ca e formarea cu care în perioada asta a mea profesională mă potrivesc cel mai bine!

De ce introducerea asta lungă? Pentru că vreau să las câteva impresii despre un workshop.

Weekendul care a trecut (de fapt, vineri şi sâmbată după pranz) am participat la workshopul susținut de Sandra Baita, terapeut EMDR pentru copii și adolescenți din Argentina, despre "Trauma de dezvoltare și disociere la copii". Au fost zece ore de învățare în stilul acela în care simți că te așază cineva pe interior.

Am stat cu pielea de găină aproape continuu. Uneori mută, alteori cu ochii umezi. Și, mai ales, profund recunoscătoare că am acces la specialiști din toată lumea care sunt nu doar excelenți profesional, ci enorm de umani.

Pe mine m-a fascinat felul în care Sandra combină o cunoaștere impresionantă cu o modestie rară. Sunt convinsă că este o enciclopedie, dar ceea ce m-a atins a fost prezența ei: calmă, caldă, flexibilă, profund umană. A predat cu o claritate extraordinară, dar și cu o înțelepciune care se simte, nu doar se aude. Şi de asta, oricâtă teorie ştiu eu şi oricât de clar văd eu nişte chestii in terapie, nu o să arunc niciodată spre un om "dacă nu ai dacut asta, degeaba...", "în primii trei ani se face x, acum e târziu!" , "nu poți să oferi prezență 100%, degeaba faci doar x" şi altele pe care le auzim exact de la specialişti.

Ce mi-a reconfirmat cursul — și ce eu am simțit mereu în cabinet — este că relația este instrumentul central! Felul în care oamenii se simt în prezența ta! Şi da, ştiu, că dacă nu se simt ok, nu e responsabilitatea mea, daaar, nu e despre a-i face pe oameni să se simtă bine, e despre a-i face pe oameni să fie în siguranță!

Sandra a menționat că poți avea protocoale impecabile, dar dacă nu ești prezent în proces, nu prea te ajută toată teoria pe care o ai în spate!
Că poți cunoaște teoria perfect, dar copilul simte realitatea, nu teoria.
Că poți explica frumos, dar dacă nu există conexiune, nu există relație terapeutică.

Mi-a validat convingerea că mereu prioritizez să ajung la om, nu la „idee frumos împachetată”.

Ce citesc eu, citește și părintele. Ce găsesc în cărți, găsește și adolescentul pe internet. Dar ceea ce nu găsesc ei acolo este relația cu terapeutul, spațiul sigur în care cineva îi privește fără grabă, fără judecată, fără pretenția perfecțiunii.

Sandra a vorbit mult despre limitele reale ale familiilor. Despre faptul că cele mai multe familii care vir să îşi ajute copiii, fac atât cât pot, cu resursele pe care le au. Și că este nedrept — și complet neadevărat — să transmitem ideea că „dacă în primii ani nu ai făcut ce trebuie, s-a terminat, nu mai ai cm să repari” pentru că asta ar însemna că un copil adoptat poate la 4, la 6, la 8, la 10 ani nu are nicio şansă!

Eu nu cred în psihologia care rușinează.
Nu cred în mesajele tip „greșiți, greșiți, greșiți”.
Nu cred în etichete care închid drumurile copiilor și ale părinților.

Cursul mi-a reamintit și profesional, și uman, că vindecarea nu se întâmplă în critica părinților, ci în înțelegerea lor; nu în presiunea de a face totul perfect, ci în relații suficient de bune; nu în tehnici şi manuale de specilitate (deşi şi ele au rolul lor şi sunt foarte importante), ci în prezență.

Am plecat cu câteva idei foarte clare:

🟢Disocierea nu este „defect”, ci strategie de supraviețuire.

🟢Trauma de dezvoltare nu e un eveniment, ci un proces rupt.

🟢Copiii nu pierd încrederea prin mari tragedii, ci adesea prin micile absențe emoționale repetate.

🟢Familiile au nevoie de explicații blânde, nu de etichete care îi doboară. Şi de procese blânde pentru ca adesea un copil traumatizat, are părinți la fel de traumatizați.

🟢Relația terapeutică este locul unde se restabilește siguranța.

A fost unul dintre acele cursuri care îți reamintesc nu doar ce faci în meseria asta, ci şi de ce.

Și mi-a mai reamintit ceva: terapia începe în momentul în care doi oameni — terapeut și copil, terapeut și părinte, terapeut și adolescent — se întâlnesc cu vulnerabilitățile lor la vedere și încearcă, împreună, să recâștige încrederea în lume!