Părintele Terapeut

29/10/2024

Când vreau să nu mai stea pe tablete sau telefoane, îmi amintesc ca mai important decât să le spun este să le arăt, să facem împreună ce mi-aș dori să facă singuri.

Mi-am dorit întotdeauna să le transmit dragostea față de natură 🍄‍🟫 și asta chiar am reușit, deși mă rup greu de proiectele și munca mea.

Voi ce activități aveți în vacanță cu copiii?

28/10/2024

Când sora mea vine din America și ne aduce cadouri tuturor, mai ales mie... E clar că mă cunoaște și știe ce îmi place.

Pentru curioși: PCIT este un tip de terapie relațională părinte-copil (știți că sunt mare fan al reparării relațiilor).

5 lucruri pe care să le știi despre PCIT

1. Da, e o terapie serioasă, cu suport științific! Ascultă cu atenție, chiar și atunci când pare că nu e nimic logic în ce spune copilul.

2. Nu, nu e complicat. PCIT e o colaborare, nu o luptă. Fii antrenor, nu arbitru!

3. Da, te ajută să gestionezi conflictele cu calm. Poate ajuta la scăderea crizelor de nervi cu 50%. Și nu e magie, ci pur și simplu știință. :)

4. Da, copilul tău va simți o diferență. Îți vei îmbunătăți relația cu copilul în 3 pași simpli (sau mai puțin simpli...)

5. Când credeai că parenting-ul e greu, dar te apuci de PCIT și îți dai seama că ești la un masterclass de calm și răbdare. Care mai și funcționează și îți face viața mai ușoară!

26/09/2024

Întotdeauna am avut dorința de a ajuta familiile care îmi trec pragul cu cele mai eficiente metode terapeutice existente în lume.

Din păcate, accesul la acestea este deseori o muncă în sine, iar de multe ori părinții nu văd decât rezultatul final și mai puțin efortul inițial. Și deseori se întreabă de ce costă atât de mult ședința de psihoterapie.

Am postat mai jos o fotografie legat de prețul unuia dintre cursurile pe care îmi doresc să-l fac pentru familiile adoptive. Este enorm de multă nevoie de pregătire substanțială în domeniu fiindcă acești copii vin cu multă traumă din spate și e greu de găsit un balans între a lucra cu trauma lui și a dezvolta o relație de atașament sănătoasă cu părintele adoptiv.

Asta pentru toți cei care încă mai credeți că ”psihologii sunt doar niște șarlatani, care vor să-ți ia banii degeaba”...

12/09/2024

pentru părinți !!!

🚴Încă din copilărie, am visat să am o familie numeroasă și armonioasă, în care să predomine liniștea, înțelegerea, iubirea și apropierea sufletească. Cu toate acestea, deși am reușit pe jumătate, dificultățile emoționale prin care trece un părinte nu se pot compara cu nimic altceva.

😒Este atât de greu să împaci pe toată lumea și să răspunzi nevoilor fiecăruia. În același timp, nu există nimic mai frumos decât să vezi cum, din toate aceste eforturi, cresc copii puternici, plini de încredere în sine, energie și vitalitate. 😎

Am căutat, la rândul meu, soluții pentru binele copiilor noștri, consultând psihoterapeuți. Cu toate acestea, foarte puțini, dacă nu chiar niciunul, au știut să mă împuternicească pe mine, ca părinte, să fac schimbările necesare pentru ca ei să înflorească cu adevărat.

🤷‍♀️Acest curs a fost creat pentru a răspunde unei nevoi tot mai mari a părinților care nu știu cm să-și sprijine copiii fără să-i rănească emoțional. Într-o mare de informații contradictorii, am construit un program bazat pe cele mai recente cercetări în biologia interpersonală, pe teoriile fundamentale ale emoțiilor și mai ales pe teoria atașamentului.

🎊Dacă vrei să fii surprins și să descoperi lumea emoțională a copilului tău, înscrie-te pe linkul de mai jos.

🎶De-asemenea dacă știi persoane care ar fi ajutate de acest program, și eu și ele îți vom rămâne recunoscătoate. 🙌

Te îmbrățișez și ne vedem înăuntru! 💪

https://www.parinteleterapeut.com/program-parinti

23/05/2024

Materialul pe care îl prelucrăm noi, ca psihoterapeuți sau coach, este ....
CREIERUL.
Cea mai sofisticată mașinărie din univers. Vă las mai jos un documentar scurt, în care cred că sunt cuprinse toate domeniile de lucru ale psihoterapiei: de la dobândirea de rutine sănătoase, dependențe și mai ales... relațiile interumane.

Sunt curioasă ce vă v-a atrage atenția fiecăruia dintre voi. Aștept comentarii sau chiar întrebări. O să pun și eu câteva ca m-a pus și pe mine rău pe gânduri.

Change your Brain, Change your Life. Revelations based on studying 63,000 brain images across 90 countries over 20 years. How Brain imaging can change parad...

29/04/2024

Duminica este ziua noastră Tech-free așa că ne-am echipat cu un plan de petrecere a acesteia, dat fiind că temperatura de afară era atât de perfectă.

După câteva (un pic mai multe) proteste am reușit să ambalăm 6 biciclete și 4 copii într-o singură mașină... asta numai datorită răbdării soțului meu care bombănea că nu l-am lăsat să ia o remorcă mică... Deh...

După ce și-au mai verificat telefoanele să se asigure că nu pierd vreo posibilă șansă datorată vreunei erori din partea noastră, au început protestele:
- Eu nu merg nicăieri!
- Nu avem ce face acolo! E prea departe!
Vocea a 2a:
- Mi-e foame!
- Vreau să stau acasă și să mă joc! Ești cea mai rea mamă! Ne întrerupi mereu din joc!
Și vocea a 3a:
- Ce părinți răi sunteți! Nu ne lăsați să ne jucăm deloc, după ce că nu ne jucăm pe telefon... (începuseră ce-i drept un joc foarte creativ și colaborativ, ceea ce rar se întâmplă)
- Ne ducem la buni noi! Mergeți voi singuri!
- ...
- ...
- ...

A fost o mare și grea încercare să nu mă enervez, să nu ȚIP (aș fi țipat un pic), să nu le țin o morală (le-aș fi spus câteva legat de ce mi-aș fi dorit eu cu adevărat să fac pentru mine în ziua aceea și cât sunt de nerecunoscători și de ... dar m-am abținut). Am reușit să mențin cu blândețe și fermitate limita pe care o stabilisem.

Toate bune și frumoase, ne-am urcat în mașină, pe drum am ascultat o carte motivațională pe voxa și părea că acel spațiu mic in care eram cu toții ne adunase parcă și reintram în conexiune unii cu ceilalți.

Bineînțeles că și în natura au avut nevoie de telefon... să facă o poza, să se uite pe o hartă. A fost greu să rezist... Ca soluție am exersat ce înseamnă să faci o poză cu mintea și astfel și-au mai amintit de alte peisaje "fotografiate" în acest fel, adăugând o imagine cu un lac de nuferi galbeni la colecție.

Acum, când sunt toți în pat, rupți de oboseală, am auzit un ciripit aproape adormit:
"Mulțumesc mama că ai avut răbdare cu noi azi și că am mers, deși noi nu am vrut. A fost f frumos."

Sunt recunoscătoare și eu că am ocazia să le fiu mamă, că pot asista la toate transformările prin care trec și că le pot fi alături.

27/04/2024

Ce am învățat din ziua 4 de curs?

#1. Trauma de dezvoltare se poate manifesta în mai multe feluri, sunt copii care sunt furioși, agresivi fizic și verbal, dar sunt copiii care sunt retrași, nesiguri pe ei, foarte prudenți, care interacționează puțin cu ceilalți. În ambele situații capacitatea lor de a avea încredere în interacțiunea umană este mult erodată.

#2. Copiii cu atașamente securizate au experimentat „acordajul empatic” din partea unuia dintre îngrijitori ceea ce îi face confortabili cu a primi empatie de la cei din jur. Siguranța vine din conexiunea consistentă și imediată cu copilul.

#3. Copiii care au fost traumatizați de relații (fie prin prea mult control, fie prin răceala, distanță), cel mai probabil nu au avut experiențe de acest gen. Se vor simți inconfortabil atunci când cineva le oferă empatie și le este greu să aibă încredere în această empatie. Deseori sunt copii foarte rezistenți la procesul psihoterapeutic.

#4. Uneori părinților le este greu să ofere empatie copiilor lor și devin defensivi la rândul lor atunci când se simt respinși. Părintele și copilul intră astfel într-un cerc vicios de escaladare a defensivelor fiecăruia, iar fiecare interacțiune este compromisă.
$5. O abilitate și o responsabilitate importantă a părintelui este aceea de a crea reparație. Mai precis are de comunicat copilului că indiferent ce s-a întâmplat între ei el este în continuarea acolo și relația este sigură.

#6. Când este nevoie ca părintele să pună o limită iar copilul protestează sau o consideră o „ruptură relațională” este important ca părintele să nu schimbe limita dar să repare conexiunea, oferindu-i dragoste necondiționată în continuare.

#7. Empatia și acordajul empatic între părinte-copil poate fi pierdut atunci când părintele oferă limite legate de comportamentul copilului. Acesta din urmă simte limita ca pe o pierdere a conexiunii cu părintele său ceea ce poate trezi în el sentimente de rușine și lipsă de valoare.

#8. Rușinea este o emoție pe care, deseori, părinții nu o sesizează și aceasta poate contribui la apariția temerii de a nu fi suficient și, mai ales, la anticiparea abandonului.

#9. Copiii vor căuta, în felul lor, să repare relația ruptă cu părintele lui doar dacă propria rușine declanșată nu este copleșitoare pentru el. Este de preferat ca mesajul părintelui să transmit mai degrabă vină și remușcare (o fiică mai mica a rușinii) dar care are potential de creștere emoțională și nu de sufocare.

#10. Emoțiile prea intense sunt copleșitoare, iar un copil deseori nu are mecanismele cu care să facă față sentimentului acut de lipsă de valoare sau de abandon emotional din partea părintelui.

Interesant nu? Pe voi ce v-a pus pe gânduri din ce am scris eu aici?

25/04/2024

Ce am învățat din ziua 3 de curs Dyadic Developmental Psychotherapy cu Lender:

#1. Rușinea este un tip de afect, o emoție complexă care începe să apară la copiii mai târziu decât alte emoții, cm sunt furia, bucuria sau tristețea. Este extrem de inconfortabilă pentru orice copil și efectul acesteia este de a limita comportamentele inacceptabile social ceea ce ajută la dezvoltarea relațiilor interumane.

#2. Atunci când pun limite, părinții rup deseori conexiunea emoțională cu copilul lor și în acest moment copilul trăiește rușine, inadecvare. Poate gândi despre sine: „Nu sunt o persoană valoroasă! Nu merit să fiu iubit!”

#3. Comportamentele sănătoase, din partea părintelui, pentru a repara rușinea sunt: acceptarea și iubirea. Putem dezaproba comportamentul copilului fără să afectăm simțul sinelui prin normalizarea greșelilor și ajutarea acestuia în a face față situației într-un mod adaptativ.

#4. Pentru copiii cu atașamente nesecurizate, experiența rușinii este aproape dezintegratoare. Aceștia nu sunt într-o relație cu cineva acordat și empatic cu ei, iar această emoție poate deveni copleșitoare, dereglându-i emoțional.

#5. Dacă un copil nu a simțit în doze rezonabile rușine, precum și suportul sau reasigurarea din partea celorlalți de care avea nevoie ca să facă față acestei stări, rușinea îi „înghite”.

#6. Toate acestea duc la sentimente de izolare și alienare, nefiind niciodată suficient de buni pentru a primi dragoste și conexiune. Așa cad în capcana emoțională a rușinii, se simt abandonați și rușinea devine toxică.

#7. Rușinea nereglată îi poate copleși atât de rău pe copii încât atunci când o simt nu mai pot gândi rațional sub nicio formă și nu mai pot avea răspunsuri flexibile și deseori nu-și mai pot controla impulsurile.

#8. Comportamentele părinților care declanșează rușine dezadaptativă sunt: diciplinarea copiilor prin respingere, umilire sau furie. (și cred că marea majoritate dintre noi am fost așa disciplinați, nu e de mirare că ne este atât de greu să găsim o cale mai bună)

#9. Lipsa reparației din partea părintelui atunci când greșește sau când produce în copilul său emoții puternic dezadaptative îl lasă pe copil singur cu propriile stări care, nereglate, se transformă în suferință fizică. (nu doar psihică)

#10. Comportamentele auto-distructive ale copiilor au deseori drept scop mutarea durerii din psihic în fizic. Este mai ușor să ne doară fizic, decât psihic. Sunt sigură că știți la ce mă refer... când simți că mori pe dinăuntru și că doare fără să poți face nimic. Mâna sus cine a simțit asta măcar 1 dată în viața lui ✌.

25/04/2024

Cum arată în exterior rușinea, ca emoție dezadaptativă pe care o stârnim deseori, ca părinți, în copiii noștri. Cred că poate părea pentru mulți dintre noi extrem de confuzant... Dacă nu suntem educați emoțional e ca și când încercăm să ghicim în cafea. 🙃

24/04/2024

Ce emoție credeți că simte copilul din imagine?

Să vedem cine ghicește

20/04/2024

Ce am învățat în a doua zi de curs Dyadic Developmental Psychotherapy (Terapie diadică părinte-copil):
#1 – Opoziționismul este un scut pe care copiii și-l formează împotriva rușinii și inadecvării. Suntem mult mai fragili (ca ființe umane) decât am crede și lipsa de acordaj empatic din partea părintelui se manifestă în copil prin comportamente aparent de „neînțeles”.

#2 – Terapeutul are rolul de a ajuta părintele să înțeleagă și să exploreze lumea emoțională a copilului său fără să o judece, fără să o interpreteze greșit, fără „predici” ci doar cu acceptare și empatie.

#3 – Înainte de a trece la „rezolvarea problemei”, ca părinți, e important să ne acordăm empatic și cognitiv la copilul nostru. La nivelul lui de înțelegere și la nivelul lui de sensibilitate emoțională.

#4 – Schimbarea apare încet, iar părintele poate face salturi majore dacă primește acceptare și susținere din partea terapeutului. Fără să fie judecat la rândul lui pentru că cei mai mulți cară după ei multă vinovăție și critică care îi împiedică să fie varianta lor mai bună, ca părinți.

#5 – Copiii agresivi și furioși sunt deseori invadați de rușine, care ajunge copleșitoare și dezadaptativă. Este important să le transmitem copiilor mesajul că e normal să mai greșească, toți oamenii fac asta și acest lucru nu-ți scade valoarea în niciun fel.

#6 – Atunci când copiii nu vor să vorbească în terapie, este în regulă să vorbim noi pentru ei atunci când aceștia nu pot, indiferent că este vorba de neputință sau de alte emoții copleșitoare, dar este important să le cerem acceptul.

#7 – Dyadic Developmental Psychotherapy este un tip de terapie care se potrivește pentru familiile cu copii adoptați pentru că poate facilita conexiunea mai profundă și atașamentul securizat, rezolvând astfel multe probleme în comportamentul copiilor lor.

#8 – Dyadic Developmental Psychotherapy este de mare ajutor părinților divorțați și/sau care sunt în conflict, neglijând deseori nevoile emoționale ale copilului.

#9 – Este foarte important de aflat și de explorat felul în care părintele a fost disciplinat în propria copilărie pentru că această experiența va impacta relația cu propriul copil, mai ales în momentele de stres intens sau copleșire.

#10 – Empatia părintelui are ca rezultat o schimbare internă subtilă, dar importantă în copil. Acesta se simte înțeles și se poate deschide cu încredere față de părintele său.

19/04/2024

Ce am învățat în prima zi de curs de Dyadic Developmental Psychotherapy (Terapie diadică părinte-copil):

#1 – Suntem prea concentrați, ca părinți, spre a ne îndrepta și corecta copiii. Ne scapă multe aspecte legate de lumea internă a acestora și de aici apar suferințe. De fapt nici nu am fost învățați de nimeni la ce să fim atenți atunci când vine vorba de suferința emoțională.

#2 – Terapeutul are rolul de a ajuta membrii familiei să se simtă în siguranță (din punct de vedere emoțional) și conectați. Doar așa copiii pot fi ajutați să integreze impactul experiențelor traumatice, să se regleze emoțional și să-și îmbunătățească funcția reflexivă.

#3 – Conexiunea este cea care reduce nivelul de teamă și rușine al copilului, iar astfel membrii familiei încep să-și desfășoare unul în fața celuilalt viața lor internă. Acest lucru construiește o bază de siguranță puternică și învață să coopereze mai eficient.

#4 – Implicare părinților în acest tip de muncă terapeutică este critică. Părinții învață să-și sprijine copilul atunci când acesta trăiește distres, teamă sau furie. Prin implicarea părinților copilul trăiește experiența conectării și dincolo de limitele cabinetului de psihoterapie, relația de atașament se îmbunătățește, iar „vindecarea” este mai rapidă și mai durabilă.

#5 – Copilul și părinții învață să discute despre experiențe neplăcute sau nefericite, atât din prezent cât și din trecut. Acest lucru îi ajută să devină conștienți de lumea internă a fiecăruia dintre ei și astfel să învețe să exprime emoții dureroase într-un mediu de siguranță emoțională.

#6 – Scopul acestei abordări este de întări relația părinte-copil, așa încât copilul să poată avea din nou încredere în adult. În trauma de dezvoltare, această încredere a copilului în adult este ruptă, se deschide foarte puțin față către acesta și este nevoit să se descurce singur cu propriile stări emoționale.

#7 – Copiii traumatizați discută rareori despre temerile sau traumele lor spontan. De-asemenea, capacitatea lor de a reflecta la propria viață sau la relațiile din jurul lor este diminuată. Ei nu știu nici ce simt, nici ce le lipsește și uneori nici nu-și amintesc ce li s-a întâmplat.

#8 – Trauma de dezvoltare poate apărea des la copiii certați sau corectați frecvent (a se citi rușinați), la copiii neglijați (lăsați foarte mult pe cont propriu), la copiii care nu au voie să-și exprime propriile simțiri și provin din medii familiale conflictuale, fără nicio legătură cu nivelul educațional, statut sau nivel financiar.

#9 – Trauma de dezvoltare are impact în plan emoțional prin faptul că identitatea se formează în jurul rușinii („nu sunt suficient, nu am valoare, nu merit să fiu iubit”) și în cele mai multe cazuri este prezentă disocierea, ca mecanism de coping, mecanism care le face atât bine cât și rău.

#10 – Sistemul de atașament este mai mult legat de interacțiunea non-verbală decât de cea verbală. Foarte puțini părinți reușesc să meargă dincolo de conținut și să observe care este emoția în care se află copilul lor. Să nu uităm că emoția este cea care apare prima și abia apoi cogniția, când încercăm să-i dăm un sens.