07/11/2025
Scriu aceste rânduri din trei roluri: de mamă, de psihoterapeut și de om care ascultă, zi de zi, povești de viață ale adulților ce poartă răni vechi, din anii de școală sau chiar de grădiniță.
Pentru mulți dintre ei, acele experiențe nu au fost doar amintiri neplăcute, ci momente care le-au modelat felul de a se percepe pe ei înșiși: teama de greșeală, rușinea, perfecționismul, anxietatea socială sau convingerea că „nu sunt destul de buni”.
Rădăcinile acestor trăiri se găsesc adesea într-un sistem educațional care a pus accent pe disciplină, nu pe empatie; pe ascultare, nu pe conectare; pe pedeapsă, nu pe înțelegere.
Copiii, fie ei de atunci sau de acum, au nevoie de mișcare, joc, libertate și pauze. De timp pentru a se exprima și a procesa. Însă școala continuă, adesea, să funcționeze după un model rigid, care ignoră nevoile de bază ale dezvoltării emoționale și fizice.
Un copil care este obligat să stea ore întregi nemișcat, fără să se poată descărca prin mișcare sau joacă, devine agitat, neatent, rezistent — și, din păcate, este adesea etichetat drept „obraznic” sau „neascultător”, în loc să fie înțeles.
Aici intervine un alt factor esențial: profesorul.
Există cadre didactice care inspiră, ascultă, încurajează și reușesc să transforme clasa într-un loc sigur. Le port toată recunoștința.
Din păcate există și profesori care reacționează cu ironie, critică, umilință sau învinovățire a copiilor. Unii aleg să dea vina pe copii pentru lipsa de disciplină, interes sau rezultate, fără să-și asume că modul lor de predare, tonul vocii, atitudinea sau lipsa de empatie pot fi parte din problemă.
În loc să caute cauzele, se grăbesc să eticheteze.
În loc să înțeleagă, pedepsesc.
În loc să se conecteze cu copiii, resping.
Și astfel, copilul interiorizează ideea că el este „greșit”. Acel copil, peste ani, devine adultul care se teme să vorbească în public, care simte că nu merită succesul, care se autocritică mereu și trăiește cu o voce interioară severă – vocea unui fost profesor sau educator care i-a spus cândva „nu ești suficient”.
În cabinet, aud des aceste povești. Lacrimi venite dintr-un loc vechi, de la 5-6. De fiecare dată mă gândesc cât de mult ar fi contat, atunci, un profesor care să spună: „E în regulă să greșești” , „Hai să vedem ce ai învățat din asta” si “„Te văd. Știu că încerci.”
Copiii noștri – și copilul din noi – au nevoie de validare, de înțelegere, de libertatea de a fi ei înșiși.
Școala ar trebui să fie un loc în care mintea și inima cresc împreună.
Ca mamă, îmi doresc ca școala să nu-i frângă curiozitatea copilului meu.
Ca psihoterapeut, văd cât de adânci pot fi rănile produse de indiferență, ironie sau rușine.
Ca om, cred că schimbarea începe atunci când învățăm să privim copilul nu ca pe un „elev de modelat”, ci ca pe o ființă care are nevoie să fie văzută, ascultată și respectată.
Copiii nu sunt „răi”, „obraznici” sau „indisciplinați” — doar oglinda sistemului în care cresc. Și poate că e timpul să privim acea oglindă cu sinceritate.
❤️ Educația adevărată nu se face prin frică, ci prin conectare, încredere și iubire.
