Simbalance

Simbalance In centrul nostru este obligatorie analiza combinata dintre afectiunea fizica, momentul cand aceasta apare si impactul psiho-emotional asupra pacientului.

Deschis in anul 2016, Simbalance este un centru medical de recuperare integrata, coordonat de catre Simona Stoica, fiziokinetoterapeut si psihoterapeut Gestalt, cu o experienta de 15 ani in domeniul recuperarii medicale. Printre serviciile oferite de Simbalance se regasesc: kinetoterapie, fiziokinetoterapie, electroterapie, aplicatii tape, masaj terapeutic Shiatsu si Deep Tissues, Dry needling, psihoterapie Gestalt. Starea emotionala si atitudinea noastra fata de un eveniment traumatic sunt esentiale, deoarece corpul se mobilizeaza si in functie de mesajele transmise constient sau nu. Consideram ca legatura dintre planul emotional si cel fizic este esentiala si ca niciun tratament nu poate sa dea roade pe termen lung, fara o abordare psiho-somatica, care sa sustina recuperarea fizica. Pentru noi este foarte important sa intelegem ”In ce fel?”, “Cand?” si “Cum?” deoarece in afara de exercitiile fizice specifice afectiunii lor, stim ca oamenii au nevoie sa isi regaseasca treptat, noul mod ajustat de functionare. A sta drept din punct de vedere fizic are un sens special pentru noi si nu reprezinta doar o postura, ci un stil de viata bine definit si acceptat de fiecare pacient in parte. "Am observat in ultimii ani o necesitate a fuziunii domeniilor si a practicilor medicale in tratarea problemelor pacientilor nostri. De foarte multe ori, viziunea clasica a medicinii traditionaliste ofera un diagnostic, dar nu si o vindecare completa si de aceea in practica mea, consider ca este necesara o analiza corecta si completa, dintre afectiunea fizica si impactul psiho-emotional. O recuperare completa este atunci când pacientul depaseste nu doar la nivel fizic, afectiunea, ci si la nivel emotional, aducand ulterior si o imbunatatire a stilului sau de viata." - Simona Stoica, coordonator Simbalance. Va asteptam la Simbalance!

Într-o lume grăbită și fragmentată, sensibilitatea pare o formă de rătăcire. Dar tocmai ea ne apropie de sens.A simți în...
14/10/2025

Într-o lume grăbită și fragmentată, sensibilitatea pare o formă de rătăcire. Dar tocmai ea ne apropie de sens.

A simți înseamnă a-ți permite să fii atins. Iar această atingere, fie ea dureroasă sau tandră, ne readuce în contact cu ceea ce este viu. În spatele depresiei, al anxietății, al neliniștii, se ascunde nu doar suferința, ci și dorința de a regăsi sensul.

Psihoterapia vede în aceste stări nu doar simptome, ci strigăte de sens.
Sensul nu se mai arată în certitudini, ci în gesturile mărunte: o privire care ascultă, o tăcere care înțelege.

A trăi cu sensibilitate într-o lume desensibilizată înseamnă a refuza moartea interioară — a rămâne viu în ciuda zgomotului.

Criza vârstei de mijloc, cea care se naște între 40 și 50 de ani, nu este doar o simplă tulburare a trecerii timpului, c...
30/09/2025

Criza vârstei de mijloc, cea care se naște între 40 și 50 de ani, nu este doar o simplă tulburare a trecerii timpului, ci o experiență profund existențială. Nu e vorba de o pierdere în sens negativ, ci de o transformare.
Ea nu apare doar la bărbați ci se manifestă şi la femei.

Este o vârsta în care fragilitatea noastră devine mai vizibilă, iar iluziile omnipotenței tinereții se destramă.
Începem să percepem altfel timpul, o noapte nedormită nu mai trece neobservată.
Această fragilitate devine şi o poartă: ea ne deschide către întrebările esențiale despre sens, iubire, spiritualitate, despre locul nostru în lume și în viața celorlalți.

În zona de la 40–50 de ani apare, inevitabil, o tensiune: între nostalgia pentru vitalitatea pierdută, între valorile introiectate de societate și posibilitatea căutării unui alt sens.
Unii trăiesc această etapă cu neliniște, căutând compulsiv să recupereze tinerețea prin experiențe exterioare, alții – prin retragere și tristețe.
Dar, poate sǎ fie şi despre a învăța să trăim nu doar cu „lucrurile” vieții, ci și cu tăcerea, cu melancolia, cu ceea ce nu poate fi controlat.

Această etapă a vieții devine astfel o ocazie de reconciliere cu noi înșine. Nu mai suntem definiți de ceea ce demonstrăm în afară, ci de ceea ce putem cultiva înăuntru: delicatețe, compasiune, profunzime, capacitatea de a iubi dincolo de aparențe. Este un timp în care „dimineața vieții” – cu strălucirea ei – se convertește în „după-amiaza vieții”, unde lumina nu mai este orbitoare, ci blândă, caldă și atentă la umbre.

Această criză poate sǎ nu fie o prăbușire, ci o metamorfoză. Jung vorbea despre simbolul „individuației”: a ne descoperi pe noi înșine nu ca pe cineva ce trebuie să cucerească lumea, ci ca pe cineva care trebuie să își asculte sufletul.

Suntem ființe care nu privesc realitatea „așa cm este”, ci așa cm putem să o suportăm.Fiecare dintre noi trăiește într...
29/09/2025

Suntem ființe care nu privesc realitatea „așa cm este”, ci așa cm putem să o suportăm.
Fiecare dintre noi trăiește într-o poveste în care este, aproape mereu, personajul „bun”.
Dar tocmai în această deformare se ascunde frumusețea fragilă a umanului: puterea de a colora adevărul cu nuanțele noastre, de a-i da sens și viață, chiar dacă niciodată nu-l putem cuprinde pe deplin.

Avem multe culori, uneori complementare alteori contrastante.

Există o melancolie ciudată care învăluie amintirea comunismului. O nostalgie nu pentru zidurile reci ale fabricilor, ni...
22/09/2025

Există o melancolie ciudată care învăluie amintirea comunismului. O nostalgie nu pentru zidurile reci ale fabricilor, nici pentru tăcerea constrânsă a piețelor, ci pentru o vreme în care viețile se ordonau într-un ritm comun, predictibil chiar și atunci când era un ritm artificial, cu restricții la mâncare și căldura.
Oamenii, fără să știe, trăiau într-un teatru al neasumării: se “făcea”,”se rezolva” uneori doar din pix, se resemnau acolo unde ar fi vrut să strige, furau acolo unde nu se putea trăi altfel.

Acum unii idealizează aceasta moștenire și se miră de cinismul care ne înconjoară, de fragila noastră capacitate de a avea încredere, de nevoia permanentă de a „ne descurca”.
Și totuși, toate acestea sunt umbre care vin dintr-un trecut apropiat, dintr-un timp în care supraviețuirea însemna adaptarea la minciună.

Poate că nostalgia după comunism nu e dor după ceea ce a fost, ci un dor după ceea ce nu a fost niciodată. Un dor după o comunitate autentică, după un adevăr împărtășit, după o viață simplă. Însă ceea ce am primit a fost doar simulacrul ei.
De aceea, memoria comunismului rămâne un amestec de tăcere și de suferință : un trecut care nu ne-a dăruit liniște, dar care ne bântuie prin ceea ce ne-a furat — încrederea de a fi real împreună.

In practica terapeutica ajungem mai devreme sau mai târziu la senzația de gol. Golul interior este adesea perceput ca o ...
16/09/2025

In practica terapeutica ajungem mai devreme sau mai târziu la senzația de gol. Golul interior este adesea perceput ca o rană, ca un vid care sperie. Dar din punct de vedere psihoterapeutic, el nu este un dușman, ci un spațiu de așteptare: locul în care învățăm să stăm cu noi înșine fără a ne grăbi să-l umplem cu zgomot, relații nepotrivite sau promisiuni false.

Golul “privit” drept in fața, fără teamǎ, înseamnă și reconectarea cu propriile nevoi, cu acele părți din sine care au rămas mult timp neauzite. În tăcerea care urmează, începe procesul de redescoperire — un proces care aduce cu sine o formă de reconstrucție lăuntrică.

E o etapa, confruntarea cu vidul, o forma a fricii de singurătate dar e și un loc din care apar şi raspunsurile la teme existențiale.
Deși incomodă la început, se transformă într-un cadru terapeutic interior: un spațiu în care putem explora rădăcinile durerii, dar și resursele de creștere. Aici apare iubirea de sine, nu ca un gest egoist, ci ca o formă de îngrijire profundă, capabilă să ne ofere stabilitate și claritate.

Astfel, golul devine un vid fertil al transformării, un loc de întâlnire cu propria prezență, o invitație de a învăța să ne ascultăm, să ne liniștim și să cultivăm un raport mai blând și autentic cu noi înșine.

Ne-am ascuns în ecrane si dependente ca să nu fim răniți, dar am uitat că doar vulnerabilitatea ne face vii.Astăzi, in c...
09/09/2025

Ne-am ascuns în ecrane si dependente ca să nu fim răniți, dar am uitat că doar vulnerabilitatea ne face vii.

Astăzi, in ceea ce am putea numi criza de vârsta mijlocie, suntem mereu pe fugă.
Mâncăm în grabă, trăim în grabă, iubim în grabă.
Ne retragem ușor în cochiliile liniștitoare ale dependentelor de ecranelor sau substanțe, acolo unde nu riscăm nimic.
Pentru că a fi împreună cere vulnerabilitate, cere să deschidem porți spre dialoguri grele și adevărate.

Am uitat acest drum.
Să-l regăsim — acolo unde vulnerabilitatea nu e slăbiciune, ci singura formă de adevăr.

Să ne amintim — că adevărata întâlnire se naște doar atunci când ne lăsăm văzuți, cu ce suntem.

Agresivitatea din România nu pare a avea un singur chip, ci mai multe măști care se schimbă în funcție de împrejurări. O...
02/09/2025

Agresivitatea din România nu pare a avea un singur chip, ci mai multe măști care se schimbă în funcție de împrejurări.
O recunoști în claxoanele din trafic, unde fiecare semafor devine un câmp de luptă și fiecare greșeală minoră un afront personal.
O simți în sălile de așteptare ale spitalelor, unde oamenii obosiți de așteptare își ridică vocile mai repede decât își pot ridica speranța.
O vezi în privirea întoarsă cu urǎ către tot ce e diferit – un accent, o opțiune, o culoare, un gest – ca și cm altfelul ar fi o amenințare.

Dar dincolo de aceste expresii ale furiei se întrezărește altceva: o frică adâncă, un sentiment de nesiguranță care roade din interior. Frustrarea nu vine doar din prezent, ci dintr-un trecut lung de neputințe și dezamăgiri, dintr-un viitor care pare mereu incert.
Așa se adună în oameni o tensiune care izbucnește acolo unde nu există apărare: în trafic, la medic, pe stradă, în relația cu necunoscutul.

Agresivitatea devine atunci un limbaj al neputinței. Un mod de a spune „mi-e frică”, „nu mai am răbdare”, „nu mai cred că lucrurile pot fi mai bune”. Este un simptom al unei societăți care nu știe să se liniștească, care se simte mereu amenințată și care, în lipsa încrederii, alege să răspundă prin atac.

Și poate că întrebarea cea mai grea nu este „de ce suntem atât de agresivi?”, ci „cum am putea învăța să ne fie mai puțin frică unii de alții?”.
Rǎspunsul la aceasta intrebare ar putea sǎ fie sămânța unei schimbări.

Mulți se îndreaptă astăzi spre psihologie, ca spre o profesie ce pare luminoasă și „ușoară”. Dar în adâncul ei nu e nimi...
25/08/2025

Mulți se îndreaptă astăzi spre psihologie, ca spre o profesie ce pare luminoasă și „ușoară”.
Dar în adâncul ei nu e nimic facil. Psihoterapeutul nu lucrează cu organe, cu răni vizibile, ci cu suferințe invizibile, cu tăceri care apasă, cu absențe dureroase şi câmpuri care aștepta un alt corp care sa le simtă şi trăiască ceea ce nu a putut fi simțit procesat.
Nu există analize de sânge care să confirme vindecarea, nici operații spectaculoase după care să poți arăta o cicatrice drept mărturie a succesului.

Aici totul se petrece în spațiul fragil al umanului: empatia devine instrument, ascultarea devine trudă, iar efortul este de prezențǎ şi simțire.
Uneori, munca înseamnă să stai alături de cineva în întuneric, sǎ îți amintești cǎ poți să respiri adânc fără să vrei a aprinde lumina, ci doar de a rămâne acolo, prezent. Și aceasta, paradoxal, este poate cea mai grea și mai obositoare dintre „vindecări”.

Uneori, „acasă” nu înseamnă siguranță, ci un spațiu tensionat, plin de tăceri grele și cuvinte înghițite sau aruncate. N...
04/08/2025

Uneori, „acasă” nu înseamnă siguranță, ci un spațiu tensionat, plin de tăceri grele și cuvinte înghițite sau aruncate.
Ne iubim — dar ne înțepăm.
Priviri care rănesc. Tonuri care resping.
Tăceri care nu vindecă, ci adâncesc distanța.

Ne dorim apropiere, dar reacționăm ca și cm apropierea ar fi o amenințare. Țepii nu vin din urǎ.Vin din frustrări şi teamă. Din oboseală emoțională. Din răni noi și mai vechi, purtate prea mult timp în tăcere.

Cum transformăm un acasă cu țepi într-un acasă care vindecă?

Prin prezență.
Prin vulnerabilitate.
Prin cuvinte simple, dar curajoase:
„Nu vreau să ne mai rănim. Vreau să te înțeleg. Chiar dacă doare.”

🔹 Intimitatea reală nu e despre lipsa conflictelor.
E despre siguranța de a fi tu, chiar și când doare dezacordul.
🔹 Acasă nu e acolo unde nu se greșește.
E acolo unde greșelile pot fi asumate, ascultate, reparate, integrate.

Acolo începe iubirea matură:
când renunțăm la armuri și rămânem, chiar și în disconfort, cu inima deschisă.

Nu suferința ne frânge, ci așteptările neîmpărtășite.Ne agățăm de oameni ca de promisiuni tăcute — că vor rămâne, că vor...
28/07/2025

Nu suferința ne frânge, ci așteptările neîmpărtășite.

Ne agățăm de oameni ca de promisiuni tăcute — că vor rămâne, că vor înțelege, că vor iubi așa cm avem noi nevoie, cǎ vor aprecia.

Dar dezamăgirea nu e trădarea lor. E uneori realitatea care nu s-a pliat pe povestea pe care ne-am spus-o despre ei.

Când suferim din cauza cuiva, nu e doar durerea pierderii — e durerea proiecției că s-ar fi putut altfel.

Suferința ne poate face cinici. Sau ne poate face conștienți.
Nu închide ușa inimii tale. Întreabă-te, mai degrabă: Ce am învățat despre mine din această durere? Ce fel de iubire merit cu adevărat?

🔸 Adevărata vindecare nu vine când uităm.
Vine când începem să alegem diferit, cu mai multă claritate, și mai puțină nevoie de a fi validați.

“Ce se întâmplă cu iubirea, când unul dintre noi începe să uite?”Când vorbesc cu partenerii de viață ai celor care sufer...
24/07/2025

“Ce se întâmplă cu iubirea, când unul dintre noi începe să uite?”

Când vorbesc cu partenerii de viață ai celor care suferă de demență, nu aud doar despre pierderea memoriei. Aud despre o durere tăcută, greu de rostit:
🕯️ Cum iubești pe cineva care nu-și mai amintește că te iubește?

Demența vine șoptit. Îți ia, bucățică cu bucățică, omul pe care l-ai știut.
Întâi uită ceva ce tocmai i-ai spus. Apoi o zi. Apoi cine ești tu.
Dar totul se întâmplă cu o blândețe perversă – de parcă viața te-ar convinge că ai timp să te obișnuiești.

Dar nu te obișnuiești.

💬 Îmi spunea odată o femeie: „Trăiesc cu soțul meu, dar simt că sunt văduvă de viu.”

Este o formă de doliu care nu are înmormântare.

Și totuși… rămânem.

Nu pentru promisiunile de altădată, ci pentru legătura care încă palpită în gesturi mici. O atingere. O privire care, pentru o clipă, se luminează cu recunoaștere. O strângere de mână care nu cere cuvinte.

🫀 În absența memoriei, relația nu moare. Se transformă.

Iubirea devine mai puțin despre poveste și mai mult despre prezență. Nu mai e: „Ții minte când am fost la mare?”, ci: „Ești aici acum?”
Nu mai este despre ce a fost sau ce va fi. Este despre acest moment – complet, imperfect, profund.

Și dacă ești acolo, rămânând alături de cineva care uită, să știi că nu ești singur.
🙏🏻Ești printre cei care înțeleg că iubirea nu e doar amintire. Este și alegere. În fiecare zi. Chiar și când e greu. Mai ales atunci.



🔁 Dă mai departe acest text dacă ai cunoscut iubirea într-o formă care nu mai arată ca la început, dar care încă merită să fie numită iubire.

💔 Sensibilitatea nu este slăbiciune. Este forma în care iubim, pierdem și trăim.Trăim într-o cultură care ne învață să f...
21/07/2025

💔 Sensibilitatea nu este slăbiciune. Este forma în care iubim, pierdem și trăim.

Trăim într-o cultură care ne învață să fim puternici, să nu plângem, să mergem mai departe. Dar prețul acestei armuri este că, uneori, nu mai simțim nimic.

Adevărul este că oamenii nu se frâng doar din lucruri mari. Se frâng în detalii.
Într-o replică spusă la nervi. Într-un mesaj care nu mai vine.
Într-o privire rece. Într-un „sunt bine” care ascunde o lume întreagă.

🌿 Fragilitatea nu este ceva ce trebuie ascuns. Este un semn că ești conectat. Că îți pasă. Că trăiești. Că încă te atinge ce se întâmplă în jurul tău.

Sensibilitatea este capacitatea de a simți lumea – nu doar prin cap, ci prin inimă.
Și e rară. Prețioasă. Poate incomodă. Dar și cea mai profundă formă de curaj.

✨ Adevărata forță nu e să nu suferi.
Este să rămâi deschis chiar și după ce ai suferit.
Să iubești din nou, să ai încredere din nou, să spui: „încă sunt aici.”

📌 Așa că, dacă ești sensibil: nu te schimba.
Nu deveni „mai dur”. Nu-ți construi ziduri.
Lumea are nevoie exact de ceea ce tu porți în tăcere.

🔁 Dacă ai simțit asta, distribuie. Poate cineva are nevoie să audă chiar azi că nu e singur.

sensibilitate

Address

Bucharest

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Simbalance posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Simbalance:

Share

Share on Facebook Share on Twitter Share on LinkedIn
Share on Pinterest Share on Reddit Share via Email
Share on WhatsApp Share on Instagram Share on Telegram

Category