08/04/2026
Relația mea cu sportul a început în urmă cu ani buni. Ca mulți alții, am început din dorința de a pierde în greutate, apoi, pe parcurs, ceva s-a schimbat și “microbul” m-a prins.
Mai întâi a fost alergarea. Vreme de 5-6 ani am tot alergat, câte 10 km pe zi, iar asta a fost pentru mine și o resursă care-mi aducea bucurie, dar și o sursă de durere. Alergam mult, alergam competitiv.
Apoi nu a mai fost doar alergarea. Am început și tenis și cycling. Un trio pe care l-am dus aproape 4 ani, într-un ritm care cerea tot mai mult de la mine.
De fapt eu ceream tot mai mult de la mine.
Privind înapoi, îmi dau seama că mă dusesem într-un tip de disciplină care este rar pusă sub semnul întrebării. Cea în care tragi de tine până la capăt (un capăt care nu există), în care oprirea pare o slăbiciune, iar “încă puțin” devine o formă de identitate.
Sportul este unul dintre spațiile în care această virtute este validată constant. Acolo, capacitatea de a duce mai mult, de a-ți ignora limitele, de a merge mai departe chiar și când devine greu, este percepută ca forță.
Aici aveam toate justificările să trag de mine până nu mai pot (și să mai pot un pic).
Doar că corpul nu funcționează după aceleași reguli după care funcționează validarea socială. El răspunde la experiența directă, la siguranță sau la pericol, la contact sau la pierderea lui. În interior, lucrurile sunt mai nuanțate decât par din afară.
Ambiția și fuga pot arăta la fel.
Alergarea a fost pentru mine un spațiu în care am întâlnit ambele direcții.
Țin minte foarte clar Maratonul Băneasa, în 2018. O dimineață cu ceață densă. Am intrat în pădure și treptat, aproape imperceptibil, ceva s-a modificat în corp. Respirația a început să se scurteze, senzația de spațiu s-a restrâns, iar orientarea s-a pierdut. La un moment dat, nu mai alergam în sensul obișnuit. Eram prins într-o stare din care nu mai simțeam ieșirea.
Corpul nu mai era în efort, se afla într-o reacție de alarmă. Respirația nu mai susținea mișcarea, ci încerca să facă față unei senzații de pericol. A apărut foarte clar acel gând: “nu pot ieși de aici”.
A fost o limită diferită de orice limită fizică pe care o cunoșteam. A fost o limită a sistemului nervos, în care experiența nu mai putea fi integrată în siguranță.
Acolo a apărut prima fisură în felul în care mă raportam la sport. Mi-am pus niște întrebări simple, dar incomode:
De ce fac asta?
Cu cine sunt în competiție?
Ce încerc să demonstrez?
Și, mai ales, cu ce cost?
Privind mai atent, am văzut foarte clar cm sub dorința de performanță, exista o frică mai profundă. Frica de neputință. Frica de a nu avea valoare în absența performanței.
Această frică creează un impuls de mișcare continuă, de a face, de a duce, de a demonstra, de a nu rămâne în loc. Pentru că orice oprire seamănă, la nivel de experiență internă, cu ceva mult mai vechi: cu acele momente în care lipsa de acțiune a fost asociată cu pericolul, cu blocajul, cu imposibilitatea de a ieși dintr-o situație.
Aici se configurează un paradox care, odată văzut, devine greu de ignorat.
Cu cât există mai multă presiune de a depăși neputința prin efort constant, cu atât corpul este împins mai des către exact acea stare: epuizare, durere, îngheț. Mecanismul care încearcă să evite colapsul ajunge să-l reproducă.
La nivel de sistem nervos, acest lucru are sens.
Dacă oprirea a fost cândva asociată cu pericolul, atunci menținerea mișcării devine o strategie de siguranță. Doar că, în absența unui context real de pericol, această strategie nu se mai ajustează. Devine rigidă, automată și rulează în fundal.
Mecanismul acesta nu este greșit în sine. El a avut sens într-un context în care a fost necesar: a susținut adaptarea, a permis mersul înainte, a oferit o formă de organizare.
Dar apare și capacitatea de a alege diferit din spațiul în care mișcarea nu mai este dictată exclusiv de impulsul de a evita, ci poate fi reglată în funcție de contactul real cu corpul.
Duminica asta am fost întrebat dacă vreau să merg din nou la Maratonul Băneasa, iar răspunsul a venit mai întâi din partea corpului.
Memoria acelei experiențe era încă acolo, ca senzație. Ceața, lipsa de orientare, sentimentul de blocaj. Dar corpul meu mai știe astăzi și alte experiențe, pentru că ulterior au existat și alte curse, în contexte diferite, unde experiența a fost complet schimbat.
Alergarea există în continuare în viața mea. Între timp m-am uitat la felul în care îmi construiesc valoarea și la raportul dintre efort și capacitatea de a rămâne în contact cu mine. Fac diferite forme de mișcare mai blânde și mai adaptate ritmului meu, iar experiența cea mai clară a acestei schimbări a fost pe Camino.
42 de kilometri în 5 zile. Nu m-am grăbit și nici nu am avut vreun obiectiv de performanță.
Astăzi îmi ascult corpul și doar el îmi dictează când să mă opresc.
Astăzi nu mai dau probe de validare. Mă pot opri fără să am un scop de competiție, de evaluare.
Astăzi pot alege să merg în ritmul meu, fără să pierd nimic din mine.
Nu știu dacă e de la vârstă sau de la terapie, dar am învățat nu doar să trag, ci și să mă și opresc. Și mai ales, să știu când să fac una și când să o fac pe cealaltă.
Pentru că există un ritm între a înainta și a te opri. Să poți să-ți păstrezi ritmul este de fapt adevărata artă.
