Psiholog Gabriela Vitikan

08/01/2026

Ianuarie este, pentru mulți, un spațiu de suspendare. Între ce a fost și ce „ar trebui” să fie.
Un timp aparent al începuturilor, dar trăit adesea ca o zonă de gol, de încetinire, de lipsă de sens.

După agitația sărbătorilor, rămâne uneori un rest greu de dus: o tăcere interioară, o oboseală veche, o tristețe difuză care nu poate fi pusă ușor în cuvinte.

Uneori, ceea ce numim „depresie de început de an” nu este o stare nouă, ci una care se suprapune peste ceva ce exista deja în noi, o oboseală emoțională acumulată, o durere veche, neadusă încă în cuvinte. Ianuarie doar o face mai vizibilă.

Pentru mulți, această stare se reactivează și prin contactul cu familia sau cu familia extinsă.

Întrebările insistente, comparațiile, judecățile subtile sau explicite („de ce nu ai făcut…?”, „alții au reușit…”, „încă ești în același loc?”) pot apăsa pe răni vechi și pot reactiva rușinea, sentimentul de eșec, vinovăția sau neputința.

Uneori, aceste interacțiuni funcționează ca o oglindă dureroasă a stagnării percepute;

alteori, pot deschide conștientizări care dor, dar totodată invită la mișcare, la întrebarea: „Ce anume mă ține, de fapt, pe loc?”

Citeşte articolul pe blog, link în primul comentariu ⬇️

06/01/2026

Descoperă comportamentele care pot semnala nevoia unei evaluări psihiatrice la copilul de vârstă școlară. Perioada dintre 6 și 14 ani este una esențială în dezvoltarea copilului. Învață să relaționeze cu colegii, să respecte reguli și să facă față emoțiilor mai complexe. Totuș...

01/01/2026

Retrospectiva de la limita dintre ani

Apare aceasta nevoie de retrospectiva la finalul fiecarui an. Este fireasca si face parte din procesul nostru de integrare a experientelor, de adaptare.

Finalurile aduc cu ele noi inceputuri. Orice noua etapa presupune incheierea uneia anterioare. Fiecare trecere mai departe se aseamana cu un nou inel de crestere al unui copac.

Inelul este o zona de mare concentare, de efort, de cicatrice, zona ce a avut nevoie sa isi creeze o scoarta pentru a se proteja temporar si a da timp copacului pentru regenerare, pentru crestere.

Un inel indica un an din viața copacului și ofera informații despre condițiile de mediu din acel an: precipitații, secetă sau frig, permițând dendrocronologilor să dateze evenimente, să studieze clima veche și chiar să reconstituie istoria regiunii.

La fel este si psihoterapeutul, cand asculta istoria personala a pacientului. Fiecare situatie, etapa din viata pacientului, ii vorbeste acestuia despre modul cm pacientul s-a format, despre blocajele care au aparut, despre cm s-a adaptat sau nu. Si tot acolo este si solutia pentru o mai buna crestere, trebuie doar cautata impreuna.

Inelele pot indica perioade de stres sever: incendii, secetă prelungită, atacuri de insecte sau schimbări majore de mediu. Cele late, groase, indică ani cu multă ploaie și temperaturi favorabile (creștere rapidă). Inele subțiri sugerează ani secetoși, reci, sau perioade de stres (creștere lentă).

Precum i se intampla copacului, asa se intampla si cu devenirea umana: fiecare experienta ne forjeaza, ne provoaca limitele, ne obliga la adaptare, ne face sa crestem.

Si, desi poate parea ca nu am realizat nimic intr-un an, uitandu-ne in spate, trebuie sa intelegem ca si o experienta grea face parte din proces. Si asta ne transforma intr-un lemn pretios, de esenta tare.

E important doar sa avem rabdare si sa le integram si pe acestea, pentru ca ele ne fac cine suntem. Acestea trebuie apreciate pentru valoarea lor educativa, pentru invataturile acumulate.

Sa te concentrezi pe partea buna a lucrurilor, este in sine hranitor.
Trebuie sa ne tragem seva din orice resursa care ni se ofera, mai ales in anii mai secetosi.

Asadar, daca ati avut un an secetos, inseamna ca ati castigat ceva foarte important: rezilienta.
Si un inel nou!
La multi ani!

Psihoterapeut Gabriela Vitikan

27/12/2025

Schimbarea prin psihoterapie

Un terapeut bun (precum un profesor bun pentru elevii săi, dar și ca o mamă suficient de bună pentru copilul său), vede POTENȚIALUL pacientului său și mizează pe acesta.

Fără cuvinte sterpe de încurajare, fără clișee, fără laude seducătoare, fără optimism enervant, fără prea multe vorbe. El doar e conștient de puterea din spatele rănilor, blocajelor, anxietăților și stărilor grele. E suficient să aibă asta în mintea lui, să simtă, pentru a ajunge și la celălalt.

Însă nu de aceea ne dăm voie să vedem și altceva în pacient, să vedem acel ceva bun și capabil. Nu ca să simtă și el, nu ca un joc de stimulare. Ci chiar cu toată onestitatea. Simțim așa pentru că am fost și noi acolo. Știm cm e să fim acoperiți de critică internă, de negativism sau perfecționism, de sentimentul că nu poate fi mai bine sau nu știm cm să ieșim din stări dureroase, eșecuri, tipare care se repetă. Și noi am avut nevoie de cineva, la rândul nostru. Nu suntem dumnezei, nu suntem atotcapabili, nu pretindem că salvăm, nu avem puteri magice, nu deținem rețete. De cei care pretind asta ar trebui să vă feriți, orice guru binevoitor ascunde multă manipulare și agresivitate, are o putere teribilă de a face rău subtil.

În formarea psihanalitică știm cât de profundă și grea este schimbarea, știm că ia timp, știm că nu are cm să nu doară, știm că e important să respectăm ritmul personal. Din propria experiență.

Ne ținem minte drumul nostru anevoios și nu avem pretenția că îl cunoaștem și pe cel al celuilalt. Drumul lui (precum al fiecăruia) se lasă descoperit încet, încet, doar atât cât vrea și poate el, așa cm poate. Nu ajută să forțăm. De aceea nu folosim tehnici tip hipnoză, nici meditații sau alte exerciții. Chiar dacă prin astfel de metode iese ceva profund la suprafață, nu înseamnă că va și putea fi integrat spre folos. Deseori chiar nu ajută la nimic.

Psihoterapeutul e acolo pentru a însoți exact în drumul de care pacientul are nevoie, pentru a oferi și alte viziuni, pentru a crea legături, pentru a susține în trăirea emoțiilor, pentru a explora conflictele inconștiente împreună așa cm EL are nevoie și poate. Schimbarea nu se poate petrece rapid, psihicul e antrenat într-un anume fel de zeci de ani, e imposibil să îl "dresăm" altfel, oricât s-ar vehicula manipulările moderne. Orice schimbare forțată e mai degrabă temporară și vine cu un preț, făcând rău pe alte părți (abuzăm părți din noi atunci când ne forțăm în anumite direcții, oricât de "pozitive" ar părea acestea).

Psihoterapia psihanalitică e minunată tocmai pentru că abundă în libertate totală, abundă în non-judecată și în stabilitate, în siguranța sentimentului că nu ești pierdut, că ești văzut și altfel, poate dincolo de diagnostice, dincolo de depresie, dincolo de neputință, dincolo de frici. Ești văzut dincolo de ce e la suprafață. Vrei să fii înțeles. Ești susținut. Nu te simți sedus, nu auzi doar ce ai vrea, nu ești tras spre principiile terapeutului, nu ești blamat dacă alegi exact ce vrei tu, în ce direcție vrei tu. Ești liber, te simți mai capabil. Îți dai voie să te și sprijini, când ai nevoie. Îți dai voie să te simți acel copil care nu și-a trăit suficient copilăria, care a ieșit prea brusc din dependența față de părinte, care s-a hipermaturizat intelectual prea devreme, însă emoțional a păstrat zone infantile, inevitabil. În terapie ai voie să revii la ele, pentru a le integra, recrește. Cazi, te ridici, ai voie să fii tu, exact așa cm ești.

Psihoterapia nu promite miracole, dar te însoțește în cele mai grele schimbări de care simți că ai nevoie. Și doar tu poți simți și decide când ești pregătit să faci asta pentru tine.

25/12/2025

Va doresc sa aveti un Craciun luminos, cu bucurie si impliniri!

25/12/2025

https://www.facebook.com/share/r/17CDPn5PYo/

24/12/2025

Pentru mulți oameni, perioadele din preajma sarbatorilor nu aduc liniște, ci o intensificare a stărilor dificile.

Pe măsură ce orașul se luminează, iar discursul despre bucurie devine omniprezent, interiorul poate deveni mai apăsător ca oricând.

În psihoterapie, observăm frecvent cm depresia se accentuează în preajma sărbătorilor. Nu pentru că sărbătorile ar fi problema în sine, ci pentru că ele reactivează teme profunde: pierdere, singurătate, comparație, așteptări nerealiste.

Sărbătorile aduc cu ele ideea de „cum ar trebui să fie”: familie unită, mese calde, zâmbete, apartenență.

Pentru cei care se simt deja fragilizați, această presiune poate accentua sentimentul de neadecvare. „Ce e în neregulă cu mine că nu simt ce ar trebui să simt?”

Continuarea pe blog, link în primul comentariu ⬇️

21/12/2025

Există o formă de muncă despre care se vorbește prea puțin.

Nu apare în fișe de post, nu are pauze clare, nu se termină la ora cinci și, de cele mai multe ori, nu este recunoscută ca atare. Este munca emoțională a mamei.

Dincolo de a fi mamă de copii, ea devine adesea managerul invizibil al familiei.

Cea care ține minte programări, nevoi, stări. Cea care anticipează conflicte, reglează tensiuni, creează un cadru de siguranță în care ceilalți pot funcționa.

Continuarea pe blog, link în primul comentariu ⬇️

18/12/2025

https://www.facebook.com/share/p/1MkhQYGDhX/

Despre atașament - cel din toate zilele vieții noastre

În cabinet, aud frecvent mame care îmi spun, cu multă convingere și uneori cu o ușoară teamă în spate, că au făcut „totul ca la carte”: au alăptat la cerere, au dormit cu copilul, l-au purtat, au răspuns imediat la fiecare plâns, nu l-au lăsat niciodată să se simtă singur, frustrat sau neînțeles. De multe ori, aceste relatări vin ca o introducere defensivă înainte de a vorbi despre dificultăți actuale: crize intense de furie, opoziție, agitație, retrageri emoționale sau conflicte constante.
Mesajul implicit este acesta: dacă am făcut toate lucrurile „corecte” la început, atașamentul ar trebui să fie garantat pe viață, iar problemele de acum par aproape o nedreptate.

Această convingere este foarte răspândită, dar nu este susținută de teoria atașamentului și nici de cercetările moderne în neuroștiință și dezvoltare emoțională.

Atașamentul, așa cm este definit în teoria clasică formulată de John Bowlby (attachment theory), reprezintă un sistem biologic de supraviețuire (biological behavioral system) prin care copilul caută apropierea unei figuri de îngrijire capabile să ofere siguranță emoțională și reglare în momentele de stres. Această legătură nu este un rezultat al unor comportamente izolate sau al unor gesturi punctuale de apropiere fizică, ci se construiește în timp, prin consecvență, predictibilitate și disponibilitate emoțională, în relații cotidiene, aparent banale, dar repetitive și stabile. Mai ales stabile si consecvente!

O confuzie frecventă apare în relația cu copiii între 6 și 10 ani, atunci când adulții încep să se raporteze la ei ca la niște parteneri de dialog maturi emoțional, purtând discuții de tip adult–adult, solicitând explicații logice, justificări morale sau capacitate de autocontrol, deși copilul se află încă într-o etapă de dezvoltare în care autoreglarea emoțională (self-regulation) nu este posibilă fără sprijin extern. Din punct de vedere al dezvoltării umane, cortexul prefrontal (prefrontal cortex), responsabil de inhibiție, gândire abstractă, perspectivă și control emoțional, este imatur, iar copilul funcționează predominant din sistemele limbice implicate în reacții emoționale intense (Siegel).

În acest context, atunci când copilul spune lucruri neplăcute, acuzatoare sau dureroase pentru adult, el nu inițiază o dezbatere rațională și nici nu încearcă să rănească în mod conștient. El exprimă o stare internă copleșitoare, folosind singurele instrumente de care dispune. Din perspectiva atașamentului, acesta este un apel la co-reglare (co-regulation), nu o provocare la confruntare. De asta, un adult nu ar trebui să continue confruntarea sau să o soluționeze!

Atunci când adultul răspunde prin justificare, defensivitate, comparații de tipul „cine are dreptate” sau prin stabilirea unei ierarhii rigide de putere, relația se mută dintr-un spațiu de siguranță într-un spațiu de control. Controlul nu creează atașament. Controlul creează conformare sau opoziție, dar deloc siguranță internă (felt safety).
Atașamentul nu este despre control, obediență sau tăcere. Este despre siguranță emoțională.

Daniel Siegel subliniază că autoreglarea emoțională se dezvoltă exclusiv pe baza experiențelor repetate de reglare în relație, printr-un adult care rămâne calm, prezent și disponibil chiar și în fața emoțiilor intense ale copilului. Fără această experiență relațională, copilul nu învață să se regleze, ci doar să își inhibe emoțiile sau să le exprime haotic!

O altă iluzie des întâlnită este ideea că, odată ce copilul nu mai are nevoie de îngrijire fizică directă, atașamentul devine secundar sau inutil. În realitate, atașamentul nu este legat de dependența fizică, ci de disponibilitatea emoțională a adultului. John Bowlby afirma clar că sistemul de atașament este activ „from the cradle to the grave” (din leagăn până la moarte), modificându-și forma, dar deloc, deloc funcția.

Copiii mai mari nu cer atașament prin plâns ca bebelușii și nici prin apropiere fizică constantă. Ei îl cer prin comportamente mai greu de tolerat: iritabilitate, opoziție, retragere, furie, agitație. Aceste manifestări sunt adesea interpretate greșit ca lipsă de respect sau nevoie de disciplină, când, de fapt, ele semnalează o suprasolicitare a sistemului emoțional și o lipsă de reglare relațională. Și inevitabil o nevoie de un adult care să îi ajute să se regleze!

În multe familii, atașamentul începe să se piardă exact în momentul în care apare obediența. Un copil „cuminte”, excesiv de adaptat, care nu protestează, nu deranjează și nu exprimă emoții dificile, poate fi un copil care a învățat că relația depinde de conformare. Aceasta nu este siguranță emoțională, ci atașament anxios sau evitant (insecure attachment), în care copilul renunță la nevoile sale pentru a păstra legătura cu părintele!

Crizele de furie, agitația sau comportamentele dezorganizate nu apar pentru că un copil are prea mult atașament, ci pentru că acesta este fragil, inconsistent sau condiționat. Allan Schore arată că lipsa unei figuri de atașament capabile să regleze emoțional copilul duce la supraactivarea sistemelor de stres (stress response systems), iar comportamentul devine expresia unui dezechilibru intern, nu a unei intenții negative.

Atașamentul se pierde nu prin lipsa iubirii declarate, ci prin lipsa însoțirii emoționale. Se pierde atunci când emoțiile copilului sunt negate, corectate rapid, moralizate sau sancționate. Se pierde atunci când relația devine condiționată de comportament și nu susținută de prezență. Se pierde atunci când controlul înlocuiește conectarea.

Un copil nu are nevoie de un adult perfect, ci de un adult suficient de stabil emoțional (good enough parent, așa cm ne spune Winnicott), capabil să rămână prezent chiar și atunci când este inconfortabil. Atașamentul nu înseamnă lipsa limitelor, ci limite puse în relație. Nu înseamnă permisivitate, ci siguranța că relația nu este amenințată de emoțiile copilului.

Atașamentul nu este ceva ce copilul trebuie să demonstreze. Este ceva ce adultul este responsabil să ofere și nu, nu e deloc ceva opțional!

Și las o întrebare spre reflecție: ce am eu nevoie ca și adult, atunci când simt că nu pot să ma așez lângă disconfortul copilului meu?

Surse și recomandări:
John Bowlby – "Atașamentul"
Mary Ainsworth – "Modele de atașament"
Daniel J. Siegel – "Creierul copilului tău"
Daniel J. Siegel, Tina Payne Bryson – "Creierul copilului disciplinat"
Allan N. Schore – "Reglarea afectivă și dezvoltarea sinelui"
Bruce D. Perry – "Băiatul crescut ca un câine"
Louis Cozolino – "Neuroștiința psihoterapiei"

Pe curand,
Monica

Photo: pinterest

17/12/2025

Maternitatea este, poate mai mult decât orice altă experiență umană, învelită într-un strat gros de idealizare.

O vedem în imagini perfecte, în zâmbete liniștite, în promisiunea că „totul va fi bine, că așa trebuie să fie”.

Dar în cabinet, în poveștile reale ale femeilor, apar adesea alte nuanțe: grele, neașteptate, profund umane.

Continuarea articolului pe blog, link în primul comentariu: ⬇️