Psihoterapie/Logopedie Cristina Isvan

13/05/2026

Recunosc. Am un "defect profesional". Sau poate, când lucrezi zilnic cu oameni și cu vietile lor, începi să vezi povesti de viata si lectii peste tot.
In seara aceasta d**a sedinte, am mers până la mall să cumpăr în grabă un cadou pt weekend. Era târziu, magazinele aproape goale pentru ca in circa 30 de minute se inchideau, iar eu mă gândeam doar să găsesc ceva repede și să plec acasă.

Dar, la un moment dat, un cuplu mi-a atras atenția atât de tare încât m-am oprit din cautarea mea. Eram intr-un magazin de haine, la raionul de femei.
Ea împingea un cărucior cu un copil de 2-3 ani. El mergea printre rafturi și spunea cu voce tare, aproape ostentativ:
„Hai să vedem ce rochie îi luam lui mami.”
Nu știu de ce m-a surprins atât de mult fraza asta. Poate tonul. Poate faptul că vorbea despre ea ca și cm nici măcar nu era acolo. Poate pentru ca pentru mine ideea ca sotul sa imi aleaga hainele e destul de stranie. Nu stiu. Dar ce m-a socat a fost sa ma uit spre ea si sa ii vad fata inerta. Nu schita nimic.
Am continuat să îi urmăresc câteva secunde. El alegea hainele, le punea în sacoșă.
Ea nu era întrebată nimic. Nu comenta. Nu părea încântată. Nu părea nici măcar implicată. Era doar… acolo si tăcută.
In afara de gestul acesta nu stiu nimic despre acel cuplu. Poate ii judec sau interpretez gresit. Dar efectiv vazandu-i gandul mi-a fugit spre unele povesti pe care le -am auzit in detaliu in cabinet.

Și m-am gândit cât de ușor confundăm uneori controlul cu iubirea.
Există femei care au fost învățate că „o relație bună” înseamnă să nu contrazici.
Să accepți.
Să lași mereu de la tine.
Și există bărbați care au crescut cu ideea că iubirea înseamnă conducere totală. Că dacă ei decid, protejează. Dacă controlează, iubesc.

Dar o relație sănătoasă de cuplu nu e asa.
Iubirea matură întreabă. Ascultă. Lasă spațiu.
Nu anulează personalitatea celuilalt „pentru binele lui”.

Uneori, supunerea nu vine din respect. Vine din oboseală emoțională. Din frica de conflict. Din ani în care omul de lângă tine a vorbit atât de mult peste tine, încât ai uitat cm sună propria voce.
Iar dominația nu este întotdeauna agresivă. Uneori vine îmbrăcată frumos: în grijă excesivă, în „lasă că știu eu mai bine”, în decizii luate „pentru binele familiei”.
Dar iubirea adevărată nu transformă un partener în spectator al propriei vieți.

Pentru că cele mai triste cupluri nu sunt întotdeauna cele care se ceartă.
Ci cele în care unul dintre parteneri dispare încet… în timp ce celălalt nici nu observă.

Am ajuns acasa bucuroasa ca am gasit un cadou dragut. Apropo, e o strategie buna asta sa te duci la mall chiar inainte de inchidere. Nu pierzi mult timp pentru ca trebuie sa te decizi repede ce vrei sa cumperi.
Asta daca nu cumva decid deja altii pentru tine.

Ps. Stiu ca fara poza, postarile nu prea au cititori. Ce poza sa pun si sa fie sugestiva? Cu ticketul de parcare. L-am gasit acum in geanta inainte sa scriu postarea. :)))

05/05/2026

Te provoc sa intelegi mai bine ce se intampla cu tine.

2 teste licentiate si un interviu clinic pentru evaluarea trasaturilor care pot indica o tulburare de personalitate.

300 lei

Tel 0751 082 473

05/05/2026

Cauti un cadou potrivit pentru copilul tau?
Investeste nu in lucruri, ci in abilitati!

Locuri limitate.
Preturi speciale in luna iunie pentru plata in avans.

Soseaua Mihai Bravu 288 A sector 3 Bucuresti

Tel 0751082473

24/04/2026

Seara trecuta se anunta una absolut obisnuita. Îmi terminasem mai devreme sedintele la cabinet si treburile prin casa, așa că m-am așezat pe canapea. Sotul butona pe laptop in timp ce urmarea un meci, asa ca mi-am deschis Netflix-ul să ma relaxez la un film. Cautam poate o comedie romantica sau un documentar... nu stiam exact ce-mi doream.
​Am dat din intamplare peste "Reign Over Me". L-am văzut pe Adam Sandler în distribuție și m-am așteptat la ceva "usor", poate la o doză de umor.

​N-am stiut în ce mă bag.

​Am fost absorbita complet de lumea lui Charlie Fineman (Adam Sandler). Filmul spune povestea unui bărbat care si-a pierdut sotia și cele trei fiice în tragedia de la 11 septembrie. Dar nu e despre evenimentul în sine, ci despre ce ramane din tine după ce viata ta se termina, deși tu încă respiri.
​Charlie trăiește într-o bula: merge pe un scuter electric, poartă mereu casti uriase pe urechi si se refugiază în jocuri video. Refuză sa-si recunoască prietenii, refuză să vorbească despre trecut. Daca o face, durerea il dăramă pur și simplu. Așa că tace, se izolează si reconstruieste obsesiv bucataria în apartamentul său, asa cm discutase la ultima convorbire telefonica cu sotia sa, chiar inainte de a decola avionul care a prabusit unul dintre turnurile gemene.

​Ce m-a izbit in timp ce urmăream...

​Ca psiholog, sunt obișnuită să analizez procese, dar ca om, m-am simtit mica în fata durerii lui. Mi-am dat seama cat de puțin respect avem uneori pentru ritmul suferintei.
​Izolarea este, de multe ori, un adăpost, nu o problemă. M-am uitat la Charlie si am inteles că el nu se ascunde pentru că e „bolnav”, ci pentru ca e singurul mod în care mai poate supraviețui. Castile lui erau un scut împotriva unei lumi care îi cerea sa fie „normal”, cand nimic din el nu mai era normal.
​A-ti fi mila e ușor, a respecta e greu. E ușor să plângi de mila cuiva. E infinit mai greu să ai decența de a nu-l forta sa vorbeasca, de a nu-i spune „hai ca a trecut destul timp”.
​Umanitatea înseamnă să fii prezent, nu să oferi soluții. Prietenul lui cel mai bun din facultate il regaseste si, in loc să-l ducă cu forța la medic sau să-l bombardeze cu sfaturi, pur si simplu stacu el. Joacă jocuri video cu el. Îl acceptă exact așa cm e: un om frant care nu vrea să fie lipit la loc de mană straina.
​Meciul de fotbal s-a terminat (apropo, cu o mica suferinta si pentru sotul meu, care și-a văzut echipa favorită infranta), asa ca mi s-a alaturat la film. Sincer, as fi preferat să n-o facă, pentru ca voiam sa plang singură și nestingherita, făra să fiu nevoita sa-mi dreg vocea cand el mă intreba: „Ce faci, plangi?”.
​M-am gandit la cât de des incercăm să „reparam” oamenii din jurul nostru doar pentru că suferinta lor ne face pe noi să ne simțim inconfortabil. Sau cât de des, poate chiar și eu în cabinet, simt presiunea de a veni cu idei si solutii de vindecare, doar pentru că simt că asta se asteaptă de la mine.
​Dar respectul adevărat fata de un om înseamnă sa-i onorezi durerea, oricât de lungă, de tăcută sau de „ciudata” ar parea.
​Fiecare are dreptul la propriul întuneric. Iar dacă vrei să ajuți, uneori tot ce trebuie sa faci este să stai acolo, în liniste, până când celalalt simte că poate sa-si scoată castile si sa vorbeasca.

​Te-ai simtit vreodată fortat sa fii „bine” inainte de a fi pregatit?

Sau te-ai surprins grabindu-i pe altii sa treacă peste durere, pentru ca iti era greu sa-i privesti cm sufera?

11/04/2026

Una din atitudinile care ne sabotează frecvent sănătatea psihica este lipsa răbdării.
Nu te grabi! Nu lua decizii pripite! Nu trage concluzii fără sa vezi tabloul mai larg! Nu intotdeauna a deține controlul și a acționa prompt este ceea ce ne este necesar.
Uneori e nevoie de spini, pentru a ne bucura de stralucire.
Suferinta poate fi o scoala. Nu e de dorit, dar daca vine, incearca macar sa vezi ce lectie iti transmite!
Așteaptă puțin.. uneori 3 zile sunt suficiente pentru a iti schimba viata.
Sarbatori cu bucurii si pace!

29/03/2026

Ai de-a face cu un narcisist… sau ți s-a spus că TU ești unul?
Poate trăiești lângă cineva care te face să te simți mic, confuz, vinovat…
Sau poate cineva ți-a pus o etichetă care te-a tulburat: „ești narcisist”.
Și nu știi ce să crezi.
Te întrebi:
– „Exagerez eu?”
– „De ce mă simt mereu vinovat?”
– „De ce relațiile mele se rup la fel, din nou și din nou?”
– „Dacă problema sunt chiar eu?”
Adevărul este că narcisismul nu e doar „aroganță”.
Uneori e durere ascunsă.
Alteori e control.
Alteori e un mecanism de supraviețuire învățat prea devreme.
Dar vestea bună este asta: se poate înțelege, se poate vindeca, se poate schimba.
În terapie:
✔ înveți să vezi clar ce se întâmplă cu tine și în relațiile tale
✔ pui limite fără vinovăție
✔ îți reconstruiești identitatea, fără mască
✔ înveți să iubești fără control și fără teamă.
Nu trebuie să rămâi blocat într-un rol — nici de victimă, nici de „vinovat”.
Dacă simți că e timpul să înțelegi mai profund…

Adevarul te va face liber...

Scrie-mi pentru o programare online sau fizic la cabinet, in Bucuresti sector 3.

10/03/2026

03/03/2026

🌷 Ajuta-ma sa ofer un cadou !!!
De 8 Martie vreau sa fac un cadou cu ce ma pricep eu mai bine.

Ofer o ședință de terapie de 50 de minute unei femei care trece printr-o perioadă dificilă și are nevoie, poate mai mult decât știe, de un timp în care să fie ascultată cu adevărat si indrumata obiectiv.
Poate este mama ta.
Poate este sotia ta.
Poate este sora ta.
Poate este fiica ta.
Poate este o prietenă care spune „sunt bine”, dar tu știi că nu e chiar așa.
Dacă vrei să îi facem impreuna acest cadou, lasă-mi un mesaj în privat și spune-mi:
– cine este pentru tine
– prin ce trece
– de ce crezi că această ședință gratuita ar ajuta-o

Ședința se va desfășura la cabinet in Bucuresti sau online.

Dacă simți că inițiativa aceasta poate ajunge la cineva care are nevoie, te invit să dai share.

Isvan Cristina Cabinet Individual de Psihologie
Bucuresti sector 3
Tel 0751082473

PS. Inainte de a-mi scrie in privat, asigura-te ca persoana respectiva este de acord cu aceasta. Inclusiv ca ar aprecia acest dar.

15/02/2026

Pe masă au rămas două pahare din care au băut ei.
Unul de plastic. Altul de carton. Două pahare diferite, rămase tăcute după o ședință grea… chiar d**a Valentine’s Day.
Au venit în cabinet după cinci ani de căsnicie, cu gândul divorțului deja rostit în șoaptă.
Ea – sofisticată, sigură pe ea, cu o carieră solidă.
El – mai retras, cu o povară veche de inferioritate pe care a dus-o ani de zile.
La început, diferențele lor au părut atracție. Acum au devenit distanță.
El nu mai suportă „aerele ei de prețioasă”.
Ea nu mai poate admira un bărbat "care nu ține pasul cu ea".
Și ma tot uit la cele două pahare.
Nu e niciunul „greșit”. Niciunul „mai slab”.
Sunt doar diferite. Nu poti face din ele un set.
Așa sunt uneori și oamenii.
De Valentine’s Day vorbim mult despre iubire. Despre emoție, pasiune, declarații.
Dar în viața reală, o căsnicie nu se sprijină doar pe iubire, ci pe potrivire:
pe valori comune, pe ritmuri apropiate, pe nevoi care se întâlnesc, pe o direcție în care ambii pot merge împreună.
În cabinet am pus o întrebare care a aprins discutia.
„Dincolo de faptul că va iubiti, cât de compatibili sunteți unul pentru celălalt?”
Pentru că dragostea aprinde o relație… dar compatibilitatea o susține în fiecare zi.
Ce se va întâmpla mai departe în povestea lor rămâne de văzut.
Ei abia încep terapia.
Dar uneori, cel mai important început este acesta:
să ai curajul să vezi nu doar cât de mult iubești .. ci cât de bine te potrivești.

27/01/2026

„Faceți ceva cu ea… mama nu mai vrea să trăiască.”
Astazi pe ușa cabinetului meu a intrat un bărbat înalt, sigur pe el, antreprenor ajuns la mijlocul vietii, genul acela de om care pare că are soluții la orice.

O ținea de braț pe mama lui, o doamna de 80 de ani.
S-au așezat și d**a cateva minute introductive mi-a spus direct, cu o voce stinsa:
„Vă rog… faceți ceva cu ea. Scoateți-o din depresia asta. Mama nu mai vrea să trăiască.”

M-am uitat la doamnă.Elegantă, cu o demnitate care nu se pierde cu varsta, genul de prezență care impune respect fără să spună nimic.
Am aflat apoi cine este.
Profesor.
Inspector școlar.
Director de școală.
Zeci de ani a format copii, a condus profesori, a luat decizii grele.
O femeie puternică, ce o viață întreagă a fost cea care i-a ajutat pe altii sa creasca.
Acum un an i-a murit soțul.
După câteva luni, a avut un AVC din care s-a recuperat surprinzator de bine.

Cand am ramas singura cu ea mi-a spus fara menajamente:
„Nu mai am niciu rost. Nu mai sunt de folos nimanui. Nu vreau sa fiu o povara pentru copii. Mai bine mă duc.”

E drept ca AVC ul si batranetra i-au slabit din vigilenta, din putere, din indemanare, din ritmul alert si cel mai adesea impecabil in care si-a dus viata, dar acum senzația că nu mai are niciun rost, ca nu mai are sens, o durea mai tare ca orice.

Când toată viața ai fost „cea puternică”, „cea care rezolvă”, „doamna director”…
cum să suporți să devii „cea ajutată”?
Pentru mulți vârstnici, asta e mai greu decât orice diagnostic.

Am stat puțin în liniște cu ea. Am ascultat-o, am incurajat-o si i-am spus cm m-am priceput mai bine ca nu noi hotărâm când venim pe lume și nici când plecăm.
Cât timp suntem aici… înseamnă că încă avem un rol.
Dumnezeu nu ține pe nimeni în viață fără sens.

Interactiunea cu ea, mi-a aratat din nou ca in terapie, uneori lucrăm cu gânduri, cu comportamente, cu traume.
Alteori… lucrăm cu sensul.
Pentru că depresia, mai ales la bătrânețe, nu e doar chimie.
E, de multe ori, durerea de a nu te mai simți necesar.
Poate că pregătirea pentru bătrânețe nu înseamnă doar economii și analize.
Poate înseamnă să învățăm din timp că valoarea noastră nu stă în funcții.
Că nu suntem iubiți pentru cât producem, ci pentru cine suntem.
Și că, până în ultima clipă, fiecare om are ceva de dăruit. Si de trait.