15/08/2025
Prima fotografie este de anul trecut când am vizitat Barcelona și ultima este din ultimul an de master acolo (2013).
Aveam 15 ani când am ajuns prima dată în Barcelona. Mi-am zis că voi petrece minim 2 ani din viață în acel loc.
Pentru că azi e și cu sărbătoare, scriu la liber. Aleg una din temele episodului 7 din sezonul 3: experiența de a locui în străinătate. În cazul meu, despre anii petrecuți în Barcelona în timpul masterului de 2 ani despre psihologia și psihoterapia jungiană.
De fiecare dată când am ocazia vorbesc despre acei ani ca fiind cei în care am început să mă formez ca om și ca psihoterapeut.
Off topic. Există o diferență imensă între oamenii care te învață și cei care te formează: cei din urmă îți creează cadru pentru a te desfășura și a lua propriile alegeri. De obicei, oamenii care formează alți oameni cunosc imensa responsabilitate pe care o au și sunt plini de tact, bun simț, humbleness (tot nu am găsit în limba română un echivalent suficient de potrivit), empatie, răbdare, încredere. În plus, ei au constant privirea în interiorul lor, chiar și când te privesc. Ei lucrează cu grupuri mici. Zeci de oameni pot fi învățați, nu și formați.
Revenind la acei ani, pe care obișnuiam să-i numesc ai mei, doar că o dată cu trecerea lor, au devenit ai vieții mele. Ce-i drept, sănătatea se măsoară și în vitalitatea și fluiditatea unui psihic. Eu le-am descoperit prin artă: tehnica colaj și cea a picturii, în cadrul terapeutic, alături de analista cu care lucram atunci. Culorile și imaginile au fost porțile prin care m-am apropiat de vitalitatea și sensibilitatea din mine.
Off topic 2. Cei mai potriviți psihoterapeuți cu care am lucrat au fost cei aleși de mine. Mnu prea au funcționat recomandările în cazul meu. Am văzut persoana. Am știut. Poate mai sunt oameni care funcționează astfel. Eu rar fac recomandări. Am încredere că fiecare om știe cel mai bine de cine are nevoie și alături de cine lucrează la psihic.
Apoi, am mai descoperit potențialul meu creativ și creativitatea constructivă. Habar nu aveam de existența lor în mine. Veneam dintr-un mediu academic cu profil real: mate-info. Abia avusesem timp să fac un curs de fotografie de 2 luni într-un moment în care aveam nevoie. În plus, la facultatea de psihologie influențată de blocul postcomunist încuraja doar copiii cuminți și maleabili. Mă speriau teribil acei oameni pentru a-mi lăsa psihicul în mâinile lor.
Barcelona ca și oraș m-a primit cu toate tonurile, valurile, anotimpurile, muzeele, arta, istoria și oamenii de prin toate colțurile lumii. Mi-am recuperat expresivitatea verbală și nonverbală. Cum mi-a zis o prietenă: au început să se topească ghețarii (adică să ies din freeze cm se mai spune pe la noi hehe).
Acolo străzile și clădirile curg de la munte către mare. Am intrat în contact cu diferite culturi și oameni care mi-au arătat această fluiditate a vieții. Am început să vreau și eu să navighez pe emoțiile mele. Am înțeles că, o dată topiți ghețarii, am nevoie să învăț să recunosc curenții, insulele, apele mai line sau mai învolburate, camarazii de drum și locurile sigure cu privire la lumea mea interioară și implicit, exterioară.
Am avut acces la resurse interioare și exterioare, oameni care au crezut în mine, oameni care m-au sprijinit și determinarea mea de a fi formată într-un loc și alături de oameni de încredere (care s-au dovedit astfel până la capătul călătoriei noastre împreună). Este un loc în care mereu o să îl vizitez.
Toate acele momente sunt încă vii și parte din mine, mulți oameni sunt încă alături de mine, amprentele experiențelor mele rămân în lucrul din cabinetul online, dar și în lucrul cu grupurile mici, iar nuanțele și tonurile descoperite atunci îmi bucură fiecare zi.
Alexandra-Ioana Lazu
