13/02/2026
Am să-ți povestesc cm am ajuns de două ori intr-o lună în Israel.
A trecut destul timp de atunci, destul încât ce am trăit să se simtă în totalitate integrat și bun de povestit.
Venea ziua mamei mele și știam că cea mai mare dorință a ei este să ajungă la Mormântul Sfânt. Și pentru că era pentru prima oară când puteam să-i fac darul ăsta, n-am stat pe gand și-am cumpărat bilete. Le-am ambalat într-un plic lila și i l-am dăruit împreună cu un buchet colorat de lalele.
Oricât de mare i-a fost bucuria s-a temut să mergem doar noi două. Mi-a spus că ar fi mai bine dacă ne-am duce cu un grup, într-un soi de pelerinaj, așa s-ar simți mai în siguranță. Zis și făcut, a apărut oportunitatea și mama a cumpărat experiența.
Totuși, biletele mele erau la distanță de vreo două săptămâni și în niciun caz nu simțeam să renunț la vacanța planuită de mine.
La gândul să merg în prima mea vacanță singură mi s-a luminat interiorul. Am simțit o pace de nedescris și am luat decizia să o urmez, fără să spun mamei și fără să știu că avea să-mi facă cel mai frumos cadou nevenind.
A fost prima mea vacanță în care m-am ținut de mână, m-am plimbat în muzee până-n pragul leșinului de foame numai să reușesc să văd tot ce exista, m-am cunoscut pe mine prin ochii mei și-a Tel Aviv-ului care m-a învățat că noul și vechiul pot co-exista împreună în pace, că de cele mai multe ori din cioburi poți creea noi opere de artă care să te emoționeze din nou profund și sincer. Mi-a arătat o lumea vibrantă, liberă, în care oamenii indiferent de rasă, s*x, credințe, indiferent de diferența hainelor pe care le purtau sau a modului în care-și trăiesc viața, se respectă. Trăiesc în absența dorinței de-a controla felul de-a fi a altuia, felul de-a iubi, de-a trăi fiecare moment în parte a zilei.
Am văzut femei stând întinse pe iabă savurându-și relaxate din pahare cu picior vinul, ținând în cealaltă mână o felie de pizza râzând.
Am văzut pe-aceiași iarbă un bărbat care scria poezii într-un carnețel fredonând o linie melodică iar spate în spate cu ei, literalmente, de cele mai multe ori stăteau alți oameni, străini. Erau zeci de oameni, fiecare trăindu-și clipa în felul lui, care cântând, care făcând yoga, care meditând, care mângâind un câine sau socializând.
Sincer, mi-a părut că am ajuns în rai. Nu doar că totul îmi vorbea despre diversitate în unitate, însă mi-am dat seama atunci că lumea pe care eu o simt posibilă există și poate exista peste tot în absența fricii, în absența nevoii de-a ne controla unii pe alții.
Prima mea vacanță singură a fost darul pe care mi l-a făcut mama neștiind, a fost începutul concret pentru mine al unui nou mod de-a fi, de-a gândi, de-a vedea lumea și sinele propriu, libertatea, soarele, viața.
Cine-am plecat nu s-a mai întors și pe tot parcursul vacanței am simțit că sunt inițiată, că mă pot asculta și că de undeva dintr-un plan subtil și înalt mă port spre o nouă versiune. Îmi amintesc diminețile în care lumina îmi spărgea retina ca a unui pui abia născut și-mi amintesc acea sensibilitate venită din crud.
Timpul s-a simțit sacru, momentele au curs dintr-unul în altul cu sens. Mă uimește și-acum când îmi aduc aminte cu câtă precizie ajungeam în locuri în care primeam mesaje, întâlneam oameni și auzeam lucrul potrivit.
De la rugaciunile spre Măicuță la întâlnirea cu misteriorul Ieshua pe plajă care-a venit și mi-a lăsat scris numele lui în nisip spunându-mi să nu uit să-mi dau întâi mie, să-mi umplu mereu paharul ca să am de unde să dăruiesc, toate întâlnirile, toate vocile, ochii, sarea, apusul, marea, cărțile, cântecele, toate, toate, mi-au vorbit.
Îmi dau seama câte rânduri s-au adunat deja, așa că am să continui cu a doua călătorie într-o altă postare și îți las fotografii aici, ca să te port prin ochii mei atunci.
