05/09/2025
Versetul de la miezul nopții - Cântarea cântărilor 2:9
דּוֹמֶה דוֹדִי לִצְבִי אוֹ לְעֹפֶר הָאַיָּלוֹת הִנֵּה־זֶה עוֹמֵד אַחַר כָּתְלֵנוּ מַשְׁגִּיחַ מִן־הַחַלּוֹנוֹת מֵצִיץ מִן־הַחֲרַכִּים׃
Domeh dodí li-tzví o le-ófer ha-ayalót hiné zeh oméd achar kotlénu mashgíach min-ha-chalonót metzítz min-ha-charakím
Iubitul meu seamănă cu o căprioară sau cu puiul de cerb; iată-l, stă în spatele zidului nostru, privește pe ferestre, pândește prin zăbrele.
Atât iudaismul, cât și creștinismul au revendicat Cântarea Cântărilor ca text central pentru propria înțelegere a relației dintre Dumnezeu și om. Tradiția rabinică a citit poemul ca o alegorie a iubirii lui Dumnezeu pentru Israel, văzută în istoria răscumpărării: ieșirea din Egipt, legământul de pe Sinai și relația continuă dintre Dumnezeu și poporul Său. Midrașul Șir HaȘirim Rabba comentează versetul „Trage-mă după tine! Să alergăm!” (1:4) spunând că acesta se referă la chemarea lui Israel din Egipt și la revelarea Torei („El m-a tras după El la Muntele Sinai” – Șir HaȘirim Rabba 1:4). Rabi Akiva a mers până la a afirma: „Toate Scripturile sunt sfinte, dar Cântarea Cântărilor este Sfânta Sfintelor” (Mishna Yadayim 3:5), subliniind că dragostea exprimată acolo este exclusiv iubirea dintre Dumnezeu și Israel.
În creștinism, încă din primele secole, Părinții Bisericii au interpretat cartea în lumina lui Hristos. Origen a scris un vast comentariu la Cântarea Cântărilor, văzând în Mirele poemului pe Hristos, iar în mireasă pe Biserică: „Acesta este cântul dragostei Bisericii pentru Cuvântul lui Dumnezeu” (Comentariu la Cântarea Cântărilor I.1). Sfântul Bernard de Clairvaux a compus 86 de predici doar pe primele două capitole ale cărții, meditând asupra iubirii mistice dintre suflet și Hristos. În acest fel, textul a fost citit ca o poezie a întrupării: Dumnezeu care vine în lume, „privind prin ferestre” (2:9), simbolizând revelația progresivă în Hristos.
Astfel, ambele tradiții au folosit aceeași poezie pentru a întări propria teologie: iudaismul a văzut în ea o declarație de dragoste unică a lui Dumnezeu pentru Israel, iar creștinismul a citit-o ca o profeție și un simbol al iubirii lui Hristos pentru Biserică și sufletele credincioșilor.
Să nu uităm însă că băiatul nostru Kant a spus o vorbă mare în "Religia în limitele rațiunii pure", vorbă pe care o tot repet: religia nu are valoare prin ritualuri sau dogme, ci numai în măsura în care sprijină moralitatea. Deci să lăsăm la o parte tragerea spuzei către o turtă sau alta, către o religie sau alta, și să vedem cm putem interpreta versetul propus pentru noaptea aceasta în folosul nostru personal.
Înainte să începem discuția vreau să vă mărturisesc că din cauza faptului că am început să învăț ebraica din cărți găsite în pod și de pe youtube călătoria mea în lumea Torei a fost una plină de neprevăzut. De exemplu, în sursele amintite, cuvântul דוד este prezentat ca o curiozitate pentru că în funcție de vocalizare poate fi citit: dod - unchi, dud - boiler sau David - numele propriu. Nicăieri nu spune ceva de vreun iubit, da? Deci când am citit acest verset și am văzut "dodi" nici prin cap nu mi-a trecut "iubit" ci o formă de alint pentru unchi, sensul devenind cel puțin dubios " Unchiulețul meu seamănă cu o căprioară sau cu puiul de cerb... privește pe ferestre, pândește prin zăbrele "
Și acum să trecem la lucrurile serioase.
Acest verset este o alegorie care descrie relația dintre Dumnezeu și Shekhinah (prezența divină imanentă în lume) sau, mai clar, dintre El și noi.
"Iubitul meu” (Dodi): Este o referire directă la Dumnezeu, văzut ca Mirele cosmic. În gândirea cabalistică, aceasta se referă adesea la Tiferet (sefira centrală din Arborele Vieții, simbolul echilibrului și al frumuseții), care este mirele lui Shekhinah (regatul divin, prezența lui Dumnezeu în lumea noastră). În Cabala Dumnezeu are componentă masculină și feminină și uniunea celor două este scopul central al creației. Da, informația asta poate să vină ca un șoc, dar nu doar omul are nevoie de Dumnezeu ci și Dumnezeu are nevoie de om pentru că El a ales să creeze o lume în care prezența Sa deplină depinde de cooperarea umană. Omul devine partener în actul continuu al creației. Faptele bune, morale cm zice Kant, sunt "cheile” care unesc aspectul masculin și feminin al divinității, aduc pace și binecuvântare în toate lumile.
"Asemenea căpriorului sau cerbului tânăr”:
Căpriorul/cerbul este un simbol al agilității, al săriturii peste obstacole. Cabaliștii interpretează acest lucru ca fiind modul în care Dumnezeu "sare” peste barierele istoriei și ale existenței umane pentru a se apropia de noi. Acest salt reprezintă intervențiile divine bruște, miracolele, care suspendă legile naturale obișnuite (Derech HaTeva). El nu se mișcă doar în cadrul creației, ci și deasupra ei, dincolo de timp și spațiu.
"Stă înapoia zidului nostru”: Zidul reprezintă barierele care separă lumea divină de cea umană. Nu doar acele ecrane despre care am mai vorbit, cele care ni-l ascund pe Dumnezeu doar pentru a-l putea percepe mai bine (vă amintiți de analogia ciobului de sticlă afumat prin care putem privi soarele care altfel ne-ar orbi) ci cele care ne separă de El: păcatele, iluzia materială, etc - Olam HaSheker – "lumea minciunii”. Faptul că El "stă” după zid indică o prezență constantă, dar ascunsă (Helem). Dumnezeu nu este absent; El este doar ascuns privirii noastre limitate.
"Se uită pe ferestre, aruncă priviri prin gratii”:
Aceasta este partea plină de speranță a versetului. "Ferestrele” și "gratiile” (Charakim) reprezintă punctele slabe ale zidului, canalele prin care lumina divină poate pătrunde. În Cabală, acestea sunt numite Nekudim (puncte) sau She’arim (porți).
"A se uita” (Mashgiach) nu este o privire pasivă, ci una activă, plină de dor și intenție, care caută o deschidere, o pregătire din partea celui vizat. Este o aluzie la faptul că, deși Dumnezeu este ascuns, El caută neîncetat să Se reveleze. Acest act de "a privi” este văzut ca fluxul continuu al energiei divine care susține creația, încercând să pătrundă și să revitalizeze lumea.
Meditația din seara aceasta
Aprindeți lumânarea, priviți flacăra și încercați să vă amintiți de acele momente în care ați făcut o faptă bună, fără intenția unei recompense, bună pur și simplu prin ea însăși. Atunci ați fost fericiți și, fără să fi știut, l-ați făcut și pe El fericit.