03/10/2021
Abordarea traumei în psihanaliză
Conceptul de traumă a devenit un buzzword pe care am ajuns să îl folosim pentru aproape orice. Mai ales recent, odată cu publicarea lucrărilor lui Gabor Mate, Bessel van der Kolk sau Peter Levine întregul domeniu al traumatologiei a fost popularizat și scos în atenția publicului, ceea ce este foarte încurajator pentru eforturile de conștientizare socială a efectelor posttraumatice.
În psihoterapie, există în linii mari două abordări în tratamentul traumei și despre asta aș vrea să vă vorbesc. Una dintre ele se concentrează pe ameliorarea consecințelor dintr-o perspectivă "outside-in", în care i se oferă pacientului/clientului noi strategii, mai adaptative, de a gestiona efectele traumei, plecând de la premiza că el continuă să facă ceva deregulatoriu cu el însuși, să răspundă la provocările vieții într-un mod defectuos pe care l-a învățat din felul în care a reușit să supraviețuiască traumei. Și, prin urmare, poate învăța moduri noi de a își modula răspunsurile somatice și afective, de a se autoliniști. Este o abordare de care avem absolută nevoie, de vreme ce majoritatea persoanelor care solicită un tratament psihoterapeutic nu vor avea resursele necesare -- ori de timp, ori de energie, ori de toleranță emoțională, ori de bani -- pentru a rămâne o vreme relativ îndelungat într-un proces terapeutic. Ca atare, lucrul cel mai bun care poate fi făcut este să îi echipăm cu resurse pe care le pot folosi singuri, după ce au fost ghidați și asistați în aplicarea lor.
Cealaltă abordare, cea psihanalitică, este una de tip "inside-out". Ce este un eveniment traumatic? Este ceva ce nu poate fi gestionat cu resursele psihoemoționale ale persoanei la momentul producerii lui. El nu e necesar să ia o formă pe care o catalogăm în mod obișnuit drept traumatică, cm ar fi abuzul fizic sau sexual. Neglijența poate fi, de exemplu, traumatică, atunci când copilul este lăsat singur în stări de anxietate pe care nu le poate gestiona fără ajutorul unui îngrijitor. Suprastimularea, de asemenea. Oricare ar fi sursele ei, trauma este relativă la un anumit moment în dezvoltare și la o anume capacitate de a prelucra ce s-a întâmplat. De aceea vorbim despre trăsături mai mult sau mai puțin inefabile cm ar fi reziliența sau autonomia, care vin să explice de ce unele persoane reușesc să depășească mai bine același tip de evenimente decât altele, dar care de fapt subsumează gradul și maturitatea proceselor adaptative și defensive dezvoltate până în momentul confruntării cu același tip de traumă.
Această distanță între ceea ce pot suferi și ceea ce sufăr realmente face ca răspunsul traumatic să fie caracterizat de o "înghețare" -- psihică, afectivă sau somatică. Corpul și mintea reacționează ca și cm ar spune "nu pot să duc asta acum, așa că o voi lăsa blocată aici până când voi avea capacitatea și contextul în care să o pot gestiona fără să mă distrugă".
Psihanaliza, în loc să ofere soluții din afară, încercă să recreeze tocmai acel context relațional în care să se poată produce "dezghețarea", un context deci regulatoriu, care pe de o parte să dezvolte resursele mature, adaptative de a mentaliza și procesa trauma, iar pe de altă parte să acordeze afectiv cealaltă persoană, ca la întâlnirea dintre două diapazoane sau, și mai potrivit, ca la întâlnirea dintre mamă și bebeluș, care îi oferă un spațiu sau o piele psihică conținătoare în care anxietățile copilului să poată fi aerisite și făcute inofensive. Prezența mamei (sau a altui îngrijitor predictibil) este cea care determină de la bun început capacitatea de autoliniștire a copilului. Tocmai acestui proces i se substituie și îl recrează o cură psihanalitică. Încearcă să îl reia, cu alte cuvinte, de unde a fost întrerupt sau defectuos.
În momentul în care celălalt simte în analist o capacitate de conținere suficientă pentru a prelucra trauma, conținutul psihic înghețat începe să ia o formă fluidă și să fie transpus în mintea analistului. În această comunicare intersubiectivă, mintea analistului devine un spațiu de depozitare a afectelor și elementelor psihice imposibil de prelucrat până atunci, care țâșnesc cu o forță incredibilă uneori odată ce întâlnesc mediul propice. Prin acest mecanism al identificării proiective, ceea ce era intolerabil în mintea pacientului devine acum tolerabil în mințile amândurora, primul folosind analistul ca o a doua minte a sa. Astfel că analistul trebuie să trăiască ceea ce e de nenumit și de netrăit pentru pacient, supraviețuind travaliului cu propriile mecanisme psihice, pentru a i le returna într-o formă preschimbată prin interpretare. Interpretarea reprezintă forma finală pe care o ia travaliul analistului cu conținutul traumatic inconștient al pacientului, în ultimă instanță fiind răspunsul mamei când copilul se trezește înfricoșat: "a fost doar un coșmar!"
