Psiholog Alin Savelie

Psiholog Alin Savelie Consiliere psihologica si psihoterapie. Email: psihologalinsavelie@outlook.com
Telefon: 0764.108.106

30/10/2025

Scriu cu convingerea că o discuţie serioasă despre acest subiect nu trebuie să pară declarație de război, monolog trîmbițat de la balcon sau infatuarea adevărului absolut, Îmi permit însă să fiu direct: faptul că anumite voci politice se scandalizează de numirea Oanei Gheorghiu arat....

Cum să-ți antrenezi creierul să creadă în tineMi-a luat ani buni să înțeleg că „a crede în tine” nu e un act de voință.N...
29/10/2025

Cum să-ți antrenezi creierul să creadă în tine

Mi-a luat ani buni să înțeleg că „a crede în tine” nu e un act de voință.
Nu se rezolvă cu afirmații pozitive, nici cu încurajări de tipul „hai că poți”.
Uneori, chiar și când vrei cu toată ființa ta să te schimbi, ceva în tine te trage înapoi.
Acel ceva e de cele mai multe ori felul în care gândești despre tine.

Carol Dweck, psiholog la Stanford, a numit asta „mindset” – acea lentilă prin care îți interpretezi propriile capacități.
Ea vorbește despre două moduri de a privi lumea: mentalitatea fixă și mentalitatea de creștere.

Par abstracte la prima vedere, dar diferența dintre ele se simte în lucrurile banale, de zi cu zi.
Când gândești cu o mentalitate fixă, crezi că ești așa cm ești și atât.
„Eu nu am talent la…”, „Eu nu pot să vorbesc în public”, „Sunt genul de om care evită conflictele.”
E o atitudine care te apără de disconfort, dar care te ține pe loc.
Pentru că dacă nu poți fi altfel, de ce să mai încerci?
În schimb, o mentalitate de creștere spune: „Poate nu știu încă, dar pot învăța.”

Pare relativ simplu, dar nu e ușor.
Pentru că presupune să înveți să tolerezi nesiguranța, greșelile, vulnerabilitatea.
Să fii dispus să nu știi și totuși să rămâi curios.

Îmi amintesc de multe momente în care am căzut în capcana perfecționismului.
Credeam că trebuie să fiu „neapărat bine documentat” ca să pot începe ceva.
Că abia după ce învăț suficient, mă pot simți competent.
Dar adevărul e invers: competența vine după ce începi, nu înainte.

Creierul învață doar atunci când faci.
Neuroplasticitatea, acea capacitate a creierului de a se adapta și schimba în funcție de experiențele trăite, reprezintă dovada că transformarea e posibilă.
Fiecare eșec, fiecare încercare, fiecare moment de confuzie înseamnă de fapt o oportunitate ca mintea să formeze noi conexiuni.
Nu e metaforă, e biologie.

Creierul chiar se rescrie atunci când îl pui la treabă în mod constant și conștient.
Dar, cu toate acestea, poate cea mai importantă parte a mentalității de creștere e una subtilă: relația ta cu tine atunci când greșești.
Cum vorbești cu tine după ce nu ți-a ieșit ceva?
Cu blândețe sau cu dispreț?
De aici începe totul.

Dweck a observant, în cercetarile ei, că indivizii care progresează cel mai mult nu sunt cei mai talentați, ci cei care nu se definesc prin greșelile lor.
Aceia care nu văd eșecul ca pe o dovadă că nu pot, ci ca pe un semn că trebuie să ajusteze ceva.
În loc de „nu sunt bun”, ei spun „nu sunt bun încă”.
Iar acel „încă” e puntea dintre prezent și potențial.

Dar nu e vorba doar despre performanță.
Mentalitatea de creștere schimbă felul în care te raportezi la tine, la ceilalți, la viață.
Când începi să crezi că poți învăța, nu doar să reușești, apar curajul și compasiunea.
Îți permiți să greșești, dar și să fii uimit de cât de mult poți evolua dacă nu te mai pedepsești pentru fiecare pas greșit.

Cel mai des, creșterea nu arată deloc spectaculos.
Nu se vede în rezultate rapide, ci în felul în care rămâi blând cu tine când ți-e greu.
În modul în care reconstruiești ceva ce părea distrus.
În faptul că în loc să spui „nu pot”, spui „hai să mai încerc o dată”.
„Crede în tine” nu înseamnă să fii sigur că vei reuși.
Înseamnă să crezi că poți învăța.
Că nu ești definit de momentul de acum, ci de direcția în care mergi.

Asta e mentalitatea de creștere.
Nu un optimism forțat, dar o formă de încredere liniștită.

photo by Lukas Johnns

A cere ajutorul nu este un semn de slăbiciune, ci un semn de conștientizare a unei nereguli afective, psihice sau mental...
28/10/2025

A cere ajutorul nu este un semn de slăbiciune, ci un semn de conștientizare a unei nereguli afective, psihice sau mentale. „Am nevoie de ajutor“ este un pas mare înspre mai bine și înspre vindecare, este începutul soluției unei situații în care ne simțim singuri sau neimportanți. Speak up.
Curtea Veche Publishing Leo Burnett Bucharest
Link în comentarii.

22/10/2025

Lumi, multe lumi ne pot crea cărțile, atât de particulare și totuși atât de colective încât toate-și au locul undeva în noi și noi în toate.

Află-ți cartea la linkul din comentarii.

Un video scurt despre longevitatea unei cărți și sănătatea de a citi.Curtea Veche Publishing   Leo Burnett Bucharest
22/10/2025

Un video scurt despre longevitatea unei cărți și sănătatea de a citi.
Curtea Veche Publishing Leo Burnett Bucharest

Hai să vorbim
19/10/2025

Hai să vorbim

Părinți și copii: cm ne conectăm și cm comunicăm unii cu ceilalți. Mândru și bucuros să fiu o mică parte din minunata ...
15/10/2025

Părinți și copii: cm ne conectăm și cm comunicăm unii cu ceilalți.

Mândru și bucuros să fiu o mică parte din minunata campanie a celor de la Curtea Veche Publishing și Leo Burnett Bucharest.

01/10/2025

"Adolescența devine mai ușoară atunci când descoperi cărțile care-ți vorbesc așa cm ai nevoie."

O campanie Curtea Veche Publishing și Leo Burnett Bucharest la care sunt mândru să iau parte.

Biasul cognitiv: când creierul ne sabotează fără să știmDe multe ori am senzația că oamenii se cred mai raționali decât ...
26/09/2025

Biasul cognitiv: când creierul ne sabotează fără să știm

De multe ori am senzația că oamenii se cred mai raționali decât sunt de fapt. Ne place să credem că „luăm decizii raționale”, dar în realitate, extrem de des, suntem conduși de scurtături mentale, așa numitele biasuri cognitive. Acestea apar pentru că mintea vrea să economisească timp și energie, dar paradoxul e că exact aceste mecanisme ne duc foarte des la decizii greșite.

Un exemplu tragic vine din aviație. În anul 1997, zborul Korean Air 801 s-a prăbușit în Guam, iar 228 de oameni au decedat. Citind raportul oficial, nu găsim doar „vreme nefavorabilă” sau „eroare tehnică” drept cauze ale acestui dezastru.
Concluzia devine mai subtilă: biasurile cognitive și cultura organizațională au jucat și ele un rol important.
Căpitanul aeronavei era convins că poate ateriza în condiții de siguranță, chiar dacă instrumentele de bord și condițiile meteorologice îi spuneau altceva. Mai mult, ceilalți membri ai echipajului nu au avut curajul să-l contrazică. Întâlnim aici două biasuri în tandem: biasul de confirmare (cel în care căutăm doar datele care susțin ceea ce vrem să credem) și biasul de autoritate (unde dacă șeful zice ceva, e aproape imposibil să-l contrazici). Rezultatul? O tragedie care putea fi evitată.

De ce mi se pare important exemplul acesta? Pentru că nu e doar o poveste despre aviație. E o oglindă pentru felul în care luăm decizii în viața de zi cu zi. Gândește-te la alegerile politice. Odată ce am votat pe cineva, mintea noastră se închide. Chiar și când devine evident că politicianul respectiv greșește, găsim scuze, minimalizăm faptele, ne agățăm de o idee deja infirmată. Asta e disonanța cognitivă: nu vrem să acceptăm că am greșit, pentru că asta ar însemna să ne clătinăm imaginea despre noi – și despre grupul din care facem parte. E mai ușor să distorsionăm realitatea decât să recunoaștem: „m-am înșelat”.

De fapt, biasurile ne oferă un soi de protecție psihologică. Ne feresc de rușine, de vinovăție, de pierderea statutului. Dar protecția asta are un preț. În cockpit, prețul a fost viața a sute de oameni. În politică, prețul e stagnarea unei societăți sau alegerea unor lideri care nu ne reprezintă. În viața personală, poate fi alegerea unui drum greșit pe care îl urmăm orbește doar pentru că „am decis deja”.

Nu cred că există un antidot universal. Biasurile sunt parte din felul în care funcționează mintea. Însă ce putem face e să învățăm să le recunoaștem. În aviație, după accidente precum Korean Air 801, s-a introdus un concept numit Crew Resource Management. Asta înseamnă că toți din echipaj au dreptul și datoria să vorbească, să conteste deciziile, să aducă perspective diferite. Practic, să creeze un spațiu unde biasurile nu au șansa să devină fatale.

În viața politică și în alegerile noastre personale e mai greu, pentru că nu avem simulatoare unde să exersăm.
Dar putem începe cu ceva simplu: să ne permitem să ne punem întrebări incomode. „Și dacă m-am înșelat? Ce dovezi am ignorat? De ce îmi e greu să renunț la convingerea asta?” Nu e ușor, pentru că ego-ul nostru strigă să ne apărăm deciziile. Dar în același timp, exact aceste întrebări ne pot salva de la a merge orbește spre un zid.

Eu văd biasurile ca pe niște lentile colorate pe care le purtăm fără să ne dăm seama. Ele nu pot fi scoase definitiv, dar putem învăța să ne întrebăm din când în când: „Oare prin ce filtru privesc acum realitatea?” Uneori, o simplă pauză de reflecție poate face diferența dintre o decizie bună și una care ne costă scump.

Concluzia îmi pare simplă: biasurile cognitive nu dispar, dar conștientizarea lor ne va face mai atenți, mai critici și mai umani. Într-un cockpit, asta poate însemna vieți salvate. Într-o societate, poate însemna progres în loc de stagnare. Iar în plan personal, poate fi diferența dintre a rămâne blocat într-o alegere greșită și a avea încrederea să spui: „am greșit, dar pot schimba drumul.”

În cabinet, unele povești vin pe un ton atât de normal, încât abia mai târziu realizezi cât de grele și neobișnuite sunt...
19/09/2025

În cabinet, unele povești vin pe un ton atât de normal, încât abia mai târziu realizezi cât de grele și neobișnuite sunt de fapt.

O femeie îmi povestea că mama ei a dus-o mereu la doctor, chiar și pentru simptome aparent banale: o oboseală, o durere de burtă, o tuse ușoară. „Întotdeauna era ceva grav la mine”, mi-a spus. Ani de zile a trăit cu eticheta de copil bolnav și fragil, chiar dacă analizele ieșeau cel mai des bune. Acum, ca adult, încă se întreabă: „Oare sunt cu adevărat bolnavă sau doar am rămas prinsă în fantezia mamei mele?”

Aceasta este realitatea, greu de văzut din exterior, dar foarte prezentă în interior: atunci când părintele devine autorul bolilor tale, iar tu, copilul, rămâi prins într-un rol care îți mănâncă libertatea de a te simți sănătos și protejat.

Ce este Munchausen prin transfer

Pe scurt, vorbim despre o situație în care un părinte (cel mai des mama) exagerează sau chiar inventează boli ale copilului pentru a atrage atenția, îngrijirea și validarea celor din jur. În copilărie, efectul imediat este că micuțul ajunge să se simtă vulnerabil, fragil, mereu „defect”. Dar adevărata rană se vede adesea mult mai târziu, atunci când copilul devine adult și începe să se întrebe cine este și în ce corp trăiește de fapt.

Copilul devenit adult

O persoană care a crescut cu o mamă ce i-a cultivat constant ideea că e bolnavă poate ajunge, la maturitate, să trăiască cu o neîncredere profundă în propriile senzații corporale. O durere de cap simplă poate declanșa panica unui diagnostic grav. O stare de oboseală e interpretată ca semn că „ceva e în neregulă”. Învățată ani de zile să nu-și mai aparțină, ea trăiește de fapt într-un corp confiscat de altcineva.
În terapie, acest lucru se traduce prin întrebări precum: „Cum îmi dau seama dacă într-adevăr am ceva sau doar cred că am?”, „Mai pot să am încredere în mine?”, „Oare mama chiar m-a iubit sau am fost doar rolul ei de pacient preferat?”.

Efectele invizibile

Dincolo de anxietatea legată de sănătate, există și alte răni. De exemplu:
• Dificultăți în a stabili limite: pentru că părintele a invadat constant spațiul corporal și emoțional, autonomia devine o provocare.
• Vinovăție și loialitate confuză: „ părintele a avut grijă de mine, cm aș putea să îl învinovățesc?”.
• Probleme de încredere: dacă părintele care trebuia să protejeze a manipulat realitatea, cm mai poți avea încredere în ceilalți?

Toate acestea creează o poveste de viață unde prezentul e greu de separat de trecut, iar corpul e perceput ca un teren minat.

Procesul terapeutic

Lucrul în terapie cu un astfel de istoric nu e simplu. În primul rând, e nevoie de psihopeducație – să numim lucrurile pe nume. A înțelege că a existat o dinamică de Munchausen prin transfer nu înseamnă a-ți urî părintele, ci a pune reflectorul pe un mecanism real, care a distorsionat copilăria.

Apoi urmează reconstrucția:
• Reînvățarea încrederii în propriul corp – prin exerciții de mindfulness, prin jurnal de senzații și prin diferențierea între simptome reale și anxietate.
• Lucrul pe autonomie și limite – cm să spui „nu”, cm să îți creezi spațiu personal fără vinovăție.
• Procesarea emoțiilor ambivalente – furia față de părinte coexistă cu dragostea și cu recunoștința pentru lucrurile bune. În terapie, toate aceste emoții își pot găsi locul.
• Integrarea narativă – povestea de viață nu mai rămâne despre „eu, cel bolnav”, ci devine „eu, cel care am crescut în acest context și acum îmi recâștig viața”.

Cum arată vindecarea

Nu există o rețetă unică, dar există câteva semne clare de progres: persoana începe să își asculte corpul fără panică, să ia decizii pentru ea însăși, să stabilească limite sănătoase în relația cu părinții și partenerul și să nu se mai definească doar prin boală sau fragilitate.

Munchausen prin transfer nu e doar o curiozitate medicală. Este o realitate dureroasă pentru cei care au crescut cu părinți ce au confundat dragostea cu controlul și grija cu manipularea. Pentru adultul care poartă această poveste, terapia devine spațiul în care învață să se desprindă, să se privească cu ochi noi și să își spună, poate pentru prima dată cu adevărat: „Acesta este corpul meu. Aceasta este viața mea.”

Când adulții devin miciCând ești mic, adulții îți spun ce să faci. Ți se pare uneori nedrept, dar accepți – pentru că „a...
25/07/2025

Când adulții devin mici

Când ești mic, adulții îți spun ce să faci. Ți se pare uneori nedrept, dar accepți – pentru că „așa stau lucrurile”, pentru că așa funcționează lumea. Ei decid, tu urmezi. Îți spun cm să te îmbraci, când să mănânci, la ce oră să te culci. Îți spun ce e periculos, ce e rușinos, ce e bine și ce nu.

Crești, te lovești, înveți. Îți construiești o voce, o părere, o direcție. Începi să alegi tu. Și e ceva eliberator în asta: faptul că ești adult și nu-ți mai spune nimeni cm să-ți trăiești viața.

Sau... așa ai impresia.

Dar, mai devreme sau mai târziu, realitatea te aduce într-un punct neașteptat: cel în care, în jurul tău, oamenii pe care îi iubești, care au fost „adulții” tăi încep să devină vulnerabili. Mai ezitanți, mai uituci, mai obosiți. Și, într-un fel greu de pus în cuvinte, parcă dintr-odată, tu ajungi să le spui ce să facă.

Recent am trăit cateva astfel de experiențe, aparent banale, in viața mea personală. Situații diferite, dar cu același punct comun: adulți în vârstă pe care, fără să vreau, sau să îmî dau seama, îi tratam cu graba și cu nerăbdare.

Cu un ton superior pe care, sincer, l-am mai folosit și in trecut. „Ți-am zis că nu ai grijă de tine!” „Nu mai mânca dulce!” „De ce nu asculți ce-ți spune medicul?” Tonul acela de corectare continuă, ca și cm noi, cei de acum, știm mai bine – și e datoria noastră să-i „convingem” să se poarte ca atare.

Și adevărul este că da, oamenii în vârstă trec prin schimbări pe care nu și le doresc. Corpul nu mai funcționează la fel. Memoria mai scapă lucruri. Ritmul devine mai lent. Unele decizii par neobișnuite sau greu de înțeles pentru noi, cei care ne mișcăm (încă) repede, care avem mintea (încă) ageră, agenda (încă) plină, totul (încă) sub control.

Dar uităm ceva esențial: și ei trec printr-o etapă de viață. Una grea. Una care vine, de cele mai multe ori, cu pierderi – de sănătate, de autonomie, de roluri sociale. Și, ca orice nouă etapă, are nevoie de timp, adaptare, sprijin și răbdare.

Îmi dau seama tot mai des că, în loc să le vorbim ca unor adulți care „nu mai sunt ce-au fost”, ajungem, dintr-o grabă inconștientă, să le vorbim ca unor copii neascultători. Ca și cm transformările prin care trec ar fi o vină. Iar noi ne încruntăm, ridicăm tonul, explicăm a treia oară cu nervi – în loc să respirăm și să observăm cu adevărat ce se întâmplă.

Pentru că nu e vorba doar despre ce fac sau nu fac ei. E și despre cât putem noi să fim langa ei, atenți, umani, calzi. Nu perfecți, dar prezenți.

Nu e ușor. Mai ales când tu ai o viață plină, alertă, aglomerată și ți se pare că ai în față o persoană care „te ține pe loc”. Dar tocmai atunci e cel mai important să faci un pas în spate și să-ți reamintești că, la originea comportamentului care te irită, este o persoană care a avut poate 60-70 de ani de viață activă, cu responsabilități, alegeri, contribuții. Un om întreg. Iar acum, acel om este într-o etapă care vine cu neputințe. Nu pentru că a ales asta. Ci pentru că așa funcționează viața.

Și poate că nu mai are claritatea de altădată. Poate că se simte frustrat sau rușinat. Poate că se teme să nu fie o povară. Sau poate că nici nu conștientizează tot ce se schimbă – dar simte în jurul lui un soi de nerăbdare care îl apasă, o presiune care îl face să se închidă.

În multe feluri, bătrânețea seamănă cu copilăria. Nu prin lipsa de valoare – ci prin fragilitate. Prin nevoia de a fi văzuți, validați, înțeleși.

Și da, uneori ghidați – dar cu blândețe, nu cu reproș. Cu empatie, nu cu superioritate.

Poate că n-ar trebui să ne grăbim să-i „corectăm” pe cei mai în vârstă. Ci mai degrabă să fim martori ai transformării lor. Cu răbdare. Cu inima deschisă. Cu înțelegerea faptului că, într-o zi, și noi vom ajunge acolo. Și atunci nu ne va fi de niciun folos o explicație logică, spusă apăsat. Dar ne va face bine o voce caldă. O privire blândă. O liniște în care să nu ne simțim judecați.

Cred că despre asta e vorba: să păstrăm demnitatea acolo unde vârsta aduce slăbiciune.Și să nu uităm că și noi am fost, cândva, cei mici. Și că, în cele din urmă, toți ajungem din nou la fragilitate.

Address

I. C. Brătianu
Bucharest
611016

Opening Hours

Tuesday 11:00 - 17:00
Wednesday 11:00 - 17:00
Thursday 11:00 - 17:00
Friday 11:00 - 17:00

Telephone

+40764108106

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Psiholog Alin Savelie posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Psiholog Alin Savelie:

Share

Share on Facebook Share on Twitter Share on LinkedIn
Share on Pinterest Share on Reddit Share via Email
Share on WhatsApp Share on Instagram Share on Telegram