Psiholog Alin Savelie

26/09/2025

Biasul cognitiv: când creierul ne sabotează fără să știm

De multe ori am senzația că oamenii se cred mai raționali decât sunt de fapt. Ne place să credem că „luăm decizii raționale”, dar în realitate, extrem de des, suntem conduși de scurtături mentale, așa numitele biasuri cognitive. Acestea apar pentru că mintea vrea să economisească timp și energie, dar paradoxul e că exact aceste mecanisme ne duc foarte des la decizii greșite.

Un exemplu tragic vine din aviație. În anul 1997, zborul Korean Air 801 s-a prăbușit în Guam, iar 228 de oameni au decedat. Citind raportul oficial, nu găsim doar „vreme nefavorabilă” sau „eroare tehnică” drept cauze ale acestui dezastru.
Concluzia devine mai subtilă: biasurile cognitive și cultura organizațională au jucat și ele un rol important.
Căpitanul aeronavei era convins că poate ateriza în condiții de siguranță, chiar dacă instrumentele de bord și condițiile meteorologice îi spuneau altceva. Mai mult, ceilalți membri ai echipajului nu au avut curajul să-l contrazică. Întâlnim aici două biasuri în tandem: biasul de confirmare (cel în care căutăm doar datele care susțin ceea ce vrem să credem) și biasul de autoritate (unde dacă șeful zice ceva, e aproape imposibil să-l contrazici). Rezultatul? O tragedie care putea fi evitată.

De ce mi se pare important exemplul acesta? Pentru că nu e doar o poveste despre aviație. E o oglindă pentru felul în care luăm decizii în viața de zi cu zi. Gândește-te la alegerile politice. Odată ce am votat pe cineva, mintea noastră se închide. Chiar și când devine evident că politicianul respectiv greșește, găsim scuze, minimalizăm faptele, ne agățăm de o idee deja infirmată. Asta e disonanța cognitivă: nu vrem să acceptăm că am greșit, pentru că asta ar însemna să ne clătinăm imaginea despre noi – și despre grupul din care facem parte. E mai ușor să distorsionăm realitatea decât să recunoaștem: „m-am înșelat”.

De fapt, biasurile ne oferă un soi de protecție psihologică. Ne feresc de rușine, de vinovăție, de pierderea statutului. Dar protecția asta are un preț. În cockpit, prețul a fost viața a sute de oameni. În politică, prețul e stagnarea unei societăți sau alegerea unor lideri care nu ne reprezintă. În viața personală, poate fi alegerea unui drum greșit pe care îl urmăm orbește doar pentru că „am decis deja”.

Nu cred că există un antidot universal. Biasurile sunt parte din felul în care funcționează mintea. Însă ce putem face e să învățăm să le recunoaștem. În aviație, după accidente precum Korean Air 801, s-a introdus un concept numit Crew Resource Management. Asta înseamnă că toți din echipaj au dreptul și datoria să vorbească, să conteste deciziile, să aducă perspective diferite. Practic, să creeze un spațiu unde biasurile nu au șansa să devină fatale.

În viața politică și în alegerile noastre personale e mai greu, pentru că nu avem simulatoare unde să exersăm.
Dar putem începe cu ceva simplu: să ne permitem să ne punem întrebări incomode. „Și dacă m-am înșelat? Ce dovezi am ignorat? De ce îmi e greu să renunț la convingerea asta?” Nu e ușor, pentru că ego-ul nostru strigă să ne apărăm deciziile. Dar în același timp, exact aceste întrebări ne pot salva de la a merge orbește spre un zid.

Eu văd biasurile ca pe niște lentile colorate pe care le purtăm fără să ne dăm seama. Ele nu pot fi scoase definitiv, dar putem învăța să ne întrebăm din când în când: „Oare prin ce filtru privesc acum realitatea?” Uneori, o simplă pauză de reflecție poate face diferența dintre o decizie bună și una care ne costă scump.

Concluzia îmi pare simplă: biasurile cognitive nu dispar, dar conștientizarea lor ne va face mai atenți, mai critici și mai umani. Într-un cockpit, asta poate însemna vieți salvate. Într-o societate, poate însemna progres în loc de stagnare. Iar în plan personal, poate fi diferența dintre a rămâne blocat într-o alegere greșită și a avea încrederea să spui: „am greșit, dar pot schimba drumul.”

19/09/2025

În cabinet, unele povești vin pe un ton atât de normal, încât abia mai târziu realizezi cât de grele și neobișnuite sunt de fapt.

O femeie îmi povestea că mama ei a dus-o mereu la doctor, chiar și pentru simptome aparent banale: o oboseală, o durere de burtă, o tuse ușoară. „Întotdeauna era ceva grav la mine”, mi-a spus. Ani de zile a trăit cu eticheta de copil bolnav și fragil, chiar dacă analizele ieșeau cel mai des bune. Acum, ca adult, încă se întreabă: „Oare sunt cu adevărat bolnavă sau doar am rămas prinsă în fantezia mamei mele?”

Aceasta este realitatea, greu de văzut din exterior, dar foarte prezentă în interior: atunci când părintele devine autorul bolilor tale, iar tu, copilul, rămâi prins într-un rol care îți mănâncă libertatea de a te simți sănătos și protejat.

Ce este Munchausen prin transfer

Pe scurt, vorbim despre o situație în care un părinte (cel mai des mama) exagerează sau chiar inventează boli ale copilului pentru a atrage atenția, îngrijirea și validarea celor din jur. În copilărie, efectul imediat este că micuțul ajunge să se simtă vulnerabil, fragil, mereu „defect”. Dar adevărata rană se vede adesea mult mai târziu, atunci când copilul devine adult și începe să se întrebe cine este și în ce corp trăiește de fapt.

Copilul devenit adult

O persoană care a crescut cu o mamă ce i-a cultivat constant ideea că e bolnavă poate ajunge, la maturitate, să trăiască cu o neîncredere profundă în propriile senzații corporale. O durere de cap simplă poate declanșa panica unui diagnostic grav. O stare de oboseală e interpretată ca semn că „ceva e în neregulă”. Învățată ani de zile să nu-și mai aparțină, ea trăiește de fapt într-un corp confiscat de altcineva.
În terapie, acest lucru se traduce prin întrebări precum: „Cum îmi dau seama dacă într-adevăr am ceva sau doar cred că am?”, „Mai pot să am încredere în mine?”, „Oare mama chiar m-a iubit sau am fost doar rolul ei de pacient preferat?”.

Efectele invizibile

Dincolo de anxietatea legată de sănătate, există și alte răni. De exemplu:
• Dificultăți în a stabili limite: pentru că părintele a invadat constant spațiul corporal și emoțional, autonomia devine o provocare.
• Vinovăție și loialitate confuză: „ părintele a avut grijă de mine, cm aș putea să îl învinovățesc?”.
• Probleme de încredere: dacă părintele care trebuia să protejeze a manipulat realitatea, cm mai poți avea încredere în ceilalți?

Toate acestea creează o poveste de viață unde prezentul e greu de separat de trecut, iar corpul e perceput ca un teren minat.

Procesul terapeutic

Lucrul în terapie cu un astfel de istoric nu e simplu. În primul rând, e nevoie de psihopeducație – să numim lucrurile pe nume. A înțelege că a existat o dinamică de Munchausen prin transfer nu înseamnă a-ți urî părintele, ci a pune reflectorul pe un mecanism real, care a distorsionat copilăria.

Apoi urmează reconstrucția:
• Reînvățarea încrederii în propriul corp – prin exerciții de mindfulness, prin jurnal de senzații și prin diferențierea între simptome reale și anxietate.
• Lucrul pe autonomie și limite – cm să spui „nu”, cm să îți creezi spațiu personal fără vinovăție.
• Procesarea emoțiilor ambivalente – furia față de părinte coexistă cu dragostea și cu recunoștința pentru lucrurile bune. În terapie, toate aceste emoții își pot găsi locul.
• Integrarea narativă – povestea de viață nu mai rămâne despre „eu, cel bolnav”, ci devine „eu, cel care am crescut în acest context și acum îmi recâștig viața”.

Cum arată vindecarea

Nu există o rețetă unică, dar există câteva semne clare de progres: persoana începe să își asculte corpul fără panică, să ia decizii pentru ea însăși, să stabilească limite sănătoase în relația cu părinții și partenerul și să nu se mai definească doar prin boală sau fragilitate.

Munchausen prin transfer nu e doar o curiozitate medicală. Este o realitate dureroasă pentru cei care au crescut cu părinți ce au confundat dragostea cu controlul și grija cu manipularea. Pentru adultul care poartă această poveste, terapia devine spațiul în care învață să se desprindă, să se privească cu ochi noi și să își spună, poate pentru prima dată cu adevărat: „Acesta este corpul meu. Aceasta este viața mea.”

12/09/2025

Disonanța cognitivă și viața în acord cu sinele

Am observat de multe ori la mine și la cei din jur că cele mai mari tensiuni nu vin din ceea ce ni se întâmplă „din afară”, ci din contradicțiile pe care le purtăm înăuntru. Poți să ai un job bun, prieteni, o viață „așezată”, și totuși să simți că ceva nu se leagă. Că trăiești cu frâna trasă.

Psihologia are un nume pentru acest lucru: disonanta cognitivă. Sună tehnic, dar, de fapt, e un lucru pe care îl trăim cu toții. E acel moment în care spui una, faci alta și simți în tine un gol sau o neliniște.

Cum se simte în viața de zi cu zi

Un exemplu banal: îți spui că sănătatea e importantă, dar ajungi seara frânt de oboseală și îți torni încă un pahar de vin în loc să mergi la sală. Sau declari că „familia e pe primul loc”, dar de luni până vineri nu le acorzi mai mult de câteva minute reale celor dragi.
Creierul știe că există o discrepanță și încearcă s-o rezolve cumva. Fie îți promite că „de mâine te schimbi”, fie găsește scuze: „Nu am timp, alții fac și mai puțin, oricum nu e așa de grav”.

Și eu m-am surprins de multe ori în astfel de momente. Să spun că îmi doresc echilibru, dar să accept proiecte peste proiecte, terapii peste terapii, până când corpul îmi transmitea că nu mai poate. Sau să îmi propun să petrec mai mult timp cu oamenii importanți pentru mine, dar să descopăr, la sfârșitul săptămânii, că n-am reușit. Disconfortul care apare atunci nu e doar o neliniște trecătoare, e un semnal.

De ce fugim de acest disconfort

E firesc să vrem să ne simțim bine cu noi înșine. Doar că, în loc să facem schimbări reale, mintea găsește căi mai rapide de „a închide” tensiunea. Ne convingem că nu e așa important, că o să compensăm altă dată, că și alții fac la fel. Pe termen scurt, asta ne liniștește. Pe termen lung, însă, rămânem în același loc.
Aici e capcana: disonanța cognitivă poate fi motorul unei transformări profunde, dar doar dacă avem curajul să o privim în față, nu să o acoperim cu explicații.

O busolă, nu un dușman

Ceea ce mi se pare fascinant e că acest disconfort nu e, de fapt, dușmanul nostru. Dimpotrivă: e un fel de busolă interioară. Ne arată unde nu trăim în acord cu ceea ce contează pentru noi. Și dacă avem răbdarea să ne uităm acolo, putem înțelege ce avem de schimbat.

De exemplu, un client îmi spunea: „Îmi dau seama că le vorbesc mereu copiilor mei despre importanța curajului, dar eu evit orice risc la job. Cum să mă creadă?” Această tensiune l-a împins să facă pași spre un rol care îi aducea mai mult sens, chiar dacă era mai greu la început. Disonanța lui a fost punctul de pornire pentru o schimbare pe care altfel nu ar fi avut curajul să o facă.

Ce putem face când simțim această contradicție

Nu cred că există rețete universale, dar câteva lucruri m-au ajutat și pe mine, și pe oamenii cu care lucrez:
• Să recunoști tensiunea. În loc să o îngropi sub scuze, spune-ți direct: „Ce fac acum contrazice ceea ce cred că e important pentru mine”.
• Să alegi pași mici. Nu e nevoie să-ți schimbi viața peste noapte. Dar dacă spui că sănătatea e importantă, poate să mergi la culcare cu jumătate de oră mai devreme e un lucru care îți va da un sentiment de reușită.
• Să accepți disconfortul. Nu trebuie să fugim de el – e doar semnalul că ceva nu e aliniat.
• Să decizi între justificări și schimbare reală. Doar una aduce liniștea pe care o căutam cu toții.

Nu putem elimina disonanța cognitivă din viețile noastre și de fapt nici nu cred ca ar trebui. Dar putem învăța să o folosim ca pe un semnal, nu ca pe un obstacol.

Pentru mine, a învăța să o ascult a însemnat să descopăr unde mă mint singur și unde am nevoie să fac pași diferiți.

Și cred că asta este partea cea mai grea și, în același timp, cea mai frumoasă: să ai curajul să îți aduci acțiunile mai aproape de valorile tale.
Pentru că liniștea de după se simte mai împlinitoare decat orice scuză pe care ai putea să o inventezi.

photo: geralt ://pixabay.com/users/geralt-9301/

29/08/2025

Când nu mai știi cm să ajungi la el

Intră încet, aproape pe vârfuri. Umerii trași, privirea lipită de podea, mâinile ascunse în buzunarele hanoracului. Lângă el, părintele. Tăcut, cu ochii obosiți, cu griji adunate în riduri adanci. Se așază pe scaun și, pentru câteva secunde, camera întreagă pare să respire în suspensie.

— „Nu mai vorbește cu mine”, spune el, cu vocea scăzută. „Nu mai iese din cameră. Nici nu mai mănâncă cu noi. Am încercat tot, dar simt că îl pierd.”

El nu spune nimic. Doar își trage mânecile mai jos, ca și cm ar vrea să dispară. Îl privesc, dar nu direct, ci așteptând. Îl las să respire în ritmul lui. Știu că, dacă mă grăbesc, îl pierd și eu.

După câteva minute, aruncă o privire rapidă spre mine, aproape pe furiș, și spune abia șoptit:

— „Nu are rost. Nimeni nu înțelege oricum.”

E momentul acela în care totul se schimbă. Nu pentru că a spus ceva extraordinar, ci pentru că, în sfârșit, a spus ceva. Și, dincolo de cuvinte, aud durerea: singurătatea, sentimentul că nu aparține, zidul care s-a ridicat între el și toți ceilalți.

Camera care devine o fortăreață

Mulți adolescenți trec prin asta. Poate că îi vezi acasă la tine: intră, închid ușa și dispar. Te întrebi ce fac ore întregi, cm gândesc, cu cine se compară, de ce par atât de departe. Și adevărul e că, uneori, nici ei nu știu.

E o vârstă complicată: corpul se schimbă, emoțiile explodează, relațiile se destramă și se refac peste noapte. Dar, mai ales, apare întrebarea asta grea, tăcută: „Cine sunt eu, de fapt, și unde aparțin?”

Dacă în același timp simt că nu sunt văzuți, că părinții nu îi înțeleg, că orice încercare de a vorbi duce la ceartă, se retrag. Camera devine singurul loc unde pot respira fără să explice nimic. Telefonul, căștile, jocurile, serialele… toate devin adăposturi. Nu pentru că vor să rupă legătura, ci pentru că nu știu cm să o mai țină vie.

Alienarea nu e lipsă de iubire

Unul dintre cele mai mari mituri este că, atunci când adolescentul se închide, „nu își mai iubește familia” sau „nu-i mai pasă”. De cele mai multe ori, realitatea e exact invers: îl doare prea tare.

E greu să spui: „Mă simt singur”, mai ales când locuiești în mijlocul propriei familii. E greu să recunoști că ești pierdut, când toată lumea așteaptă să fii „bine”. Așa că aleg tăcerea. Aleg zidul. E singura lor formă de protecție.

Dar în spatele zidului… continuă să caute. Caută o voce care să-i audă fără să-i judece. Caută un loc unde nu trebuie să fie perfecți. Caută, de fapt, pe cineva care să rămână lângă ei chiar și atunci când nu știu cm să ceară ajutorul.

Părinți între frică și vinovăție

Îi văd deseori în cabinet. Părinți obosiți, cu un nod în gât. Întrebându-se unde au greșit, cm să repare, ce să facă „să-l aducă înapoi”. Și le spun mereu același lucru: discuția nu e despre vină. Nu e despre cine a greșit, ci despre cm ne putem reconecta acum.

E firesc să simți frică. E firesc să vrei să protejezi, să controlezi, să întrebi, să insiști. Dar pentru un adolescent aflat în luptă cu sine, prea multă presiune sună ca un verdict: „Nu sunt suficient de bun. Dezamăgesc pe toată lumea.”

Ce funcționează, în schimb, sunt pașii mici. Respirațiile lungi. Răbdarea. Și, poate cel mai greu, ascultarea reală, fără soluții imediate.

Cum începem să construim din nou punțile

Fii acolo, chiar și când tace. Prezența ta contează mai mult decât cuvintele. Uneori, faptul că nu pleci din cameră e mesajul de care are nevoie.
Ascultă fără să repari. Nu sări cu sfaturi. Nu încerca să „îndrepți” emoția. Doar lasă-l să-ți spună, în ritmul lui, ce simte.
Caută momentul potrivit, nu momentul ideal. Adolescenții se deschid când presiunea scade. Uneori, o discuție de 10 minute, în mașină, pe drum spre școală, poate conta mai mult decât o oră întreagă „față în față”.
Validează, chiar dacă nu înțelegi complet. „Te cred că e greu.” „Are sens că te doare.” E suficient. Nu trebuie să înțelegi totul ca să fii prezent.
Cere ajutor dacă e nevoie. Uneori, e nevoie de cineva din afară care să traducă limbajul nespus dintre părinte și copil. Un psihoterapeut poate ajuta să refacă legătura pierdută.

Gând pentru final

Mă uit din nou la el, în cabinet. Încă tăcut, dar ceva e diferit acum. Între noi doi, între el și mama lui, zidul are o mică fisură. Și cred că asta e tot ce putem face uneori: să găsim o crăpătură prin care să intre aer, un loc mic prin care să treacă „te aud, sunt aici, nu plec.”

Pentru că, vindecarea poate începe exact așa: fără discursuri lungi, fără soluții rapide, ci cu cineva care rămâne lângă tine, chiar și atunci când tu însuți nu mai știi cine ești.

22/08/2025

„Nu mă deranjează feedbackul, doar să fie formulat constructiv!” – Partea a II-a (Cum putem primi feedback fără să ne pierdem echilibrul interior)

Când am publicat articolul anterior despre feedback și cât de mult contează felul în care îl oferim, am stârnit niște păreri. Unele de acord, altele în completare, dar și multe povești personale despre situații în care feedbackul, chiar și „constructiv”, a durut.

Mi-am dat seama atunci că am vorbit doar jumătate din poveste. Da, e important cm formulăm feedbackul, dar la fel de important este și cm alegem noi să îl primim. Și asta vreau să explorez aici, pornind atât din experiența mea personală, cât și din munca mea ca psiholog și formator, unde lucrez cu oameni care se confruntă cu exact această provocare: cm să nu lăsăm feedbackul să ne destabilizeze.

De ce doare feedbackul mai mult decât vrem să recunoaștem

Am întâlnit în cabinet oameni extrem de competenți, de la specialiști din corporații până la manageri de top, care mi-au spus:

„Alin, știu că feedbackul e important, dar oricât de constructiv ar fi, mă lovește în plex.”

Și îi înțeleg. Adevărul este că feedbackul atinge ceva profund în noi:

dorința de a fi apreciați;
nevoia de a fi valoroși;
teama că „nu suntem suficient de buni”.

Am văzut asta și în workshopurile pe care le țin despre comunicare și siguranță psihologică: oamenii nu se tem de feedbackul în sine, ci de ce ar putea spune despre ei ca persoane. Un comentariu despre cm ai gestionat un proiect ajunge, în mintea noastră, să sune ca un verdict despre cine suntem.

Când confundăm comportamentele cu identitatea

Unul dintre cele mai frecvente blocaje pe care le văd la clienți este acesta: își confundă comportamentele cu valoarea personală.

„Am greșit în prezentarea asta” → „Nu sunt bun la prezentări.”
„Am întârziat cu proiectul” → „Sunt un angajat neserios.”

De fapt, nu e așa. Feedbackul vorbește despre ceea ce facem, nu despre cine suntem. Știu, e ușor de spus și greu de aplicat, dar aici începe munca interioară: să facem diferența între rolul nostru profesional și valoarea noastră ca oameni.

Când reușim asta, feedbackul devine mai puțin amenințător. Nu mai e o judecată, ci o invitație de a ajusta ceva.

Un exercițiu simplu, dar puternic, pe care îl folosesc cu clienții

Când un client vine și îmi spune:

„Alin, am primit un feedback care m-a dărâmat. Simt că nu sunt suficient de bun.”

…îl invit să răspundă la trei întrebări simple, inspirate din TCC (terapia cognitiv-comportamentală):

1. Este adevărat? Există date sau exemple concrete care susțin observația? Dacă cineva spune „nu comunici clar”, cere un exemplu. De multe ori descoperim că, de fapt, nu e despre tine, ci despre cm percepe celălalt situația.

2. Este util? Chiar mă ajută acest feedback să mă dezvolt sau să-mi fac treaba mai bine? Dacă nu e util, îl putem lăsa deoparte.

3. Îmi servește scopului meu? Îmi aduce valoare pe termen lung? Dacă răspunsul e nu, poate fi pus într-un sertar interior, fără să ne consumăm energie pe el.

De multe ori, oamenii simt deja ușurarea doar făcând acest exercițiu. Pentru că îți redă controlul asupra poveștii pe care ți-o spui despre tine.

Cum să nu răspundem pe pilot automat

Am învățat pe pielea mea că primul impuls când primim un feedback dureros e să ne apărăm. Și am văzut asta și în companii, la manageri, la specialiști, chiar și la lideri seniori:

unii intră în defensivă („Nu e adevărat!”);
alții intră în tăcere și se închid complet („Mai bine nu mai zic nimic”);
iar alții se simt copleșiți de vinovăție și perfecționism.

Cheia este să ne oprim pentru câteva secunde. Un exercițiu mic, dar extrem de eficient, pe care îl predau în workshopuri, este pauza conștientă:

Inspiră adânc și numără până la trei.
Reformulează mental ce ai auzit: „Mi-a spus că raportul are câteva neclarități, nu că sunt incompetent.”
Răspunde cu curiozitate, nu cu defensivitate: „Poți să-mi dai un exemplu concret?”

Această pauză schimbă dinamica conversației și, cel mai important, îți protejează echilibrul interior.

Transformă feedbackul într-un plan, nu într-o povară

Un alt lucru pe care îl văd des este că oamenii încearcă să „repare totul” după ce primesc un feedback. Rezultatul? Suprasolicitare, anxietate și burnout. Eu le propun mereu altceva: alege o singură schimbare mică pe care o poți face acum.

Exemplu: dacă cineva îți spune că prezentările tale sunt prea lungi, nu te bloca în ideea „trebuie să fiu un orator perfect”. Poți începe cu un obiectiv simplu: la următoarea prezentare, reduc slide-urile cu 30%. Atât. Micile victorii construiesc încredere, iar încrederea face feedbackul mai ușor de integrat.

Concluzie – Feedbackul ca oglindă, nu ca verdict

Feedbackul este ca o oglindă: îți arată ceva ce poate nu vezi încă. Uneori îți place ce vezi, alteori nu. Dar imaginea din oglindă nu ești tu în totalitate — e doar un fragment.

Am învățat, din experiența mea de lucru cu sute de oameni, că cei mai buni profesioniști nu sunt cei care primesc doar feedback „frumos”, ci cei care:

cer feedback activ;
filtrează ce le este util;
și transformă observațiile primite în pași concreți de creștere.

Dacă articolul anterior a fost despre cm putem oferi feedback mai bun, acesta este despre cm putem învăța să-l primim fără să ne pierdem încrederea. Pentru că, în final, feedbackul nu spune cine ești, ci te ajută să devii cine vrei să fii.

20/08/2025

📢 Anunț important pentru viitorii psihoterapeuți!

Înscrierile pentru Programul de formare profesională de lungă durată în Psihoterapii Cognitiv-Comportamentale – ianuarie 2026, organizat de APSC, au început!

🗓️ Perioada de înscriere: 1 septembrie – 25 octombrie 2025
📚 Coordonatori științifici: Prof. univ. dr. Irina Holdevici și Conf. univ. dr. Barbara Crăciun
⏳ Durata programului: 2 ani și 4 luni

Acesta este un program avizat de Colegiul Psihologilor din România, conceput pentru a vă oferi abilitățile și cunoștințele necesare pentru a deveni un psihoterapeut competent.

Pentru mai multe detalii și informații despre procesul de înscriere, inclusiv despre interviul de selecție, accesează site-ul oficial:

Psihoterapie, Psihologie, Terapie Cognitiv Comportamentală, Asociaţia de Psihofarmacoterapie şi Ştiinţe Cognitive, Terapie, Psihiatrie, Sănătate mentală, Educație, Formare, Curs, Academic, Freud, Ellis, Beck, Consiliere psihologică, Terapia Rațional Emotivă și Comportamentală, Terapia ...

25/07/2025

Când adulții devin mici

Când ești mic, adulții îți spun ce să faci. Ți se pare uneori nedrept, dar accepți – pentru că „așa stau lucrurile”, pentru că așa funcționează lumea. Ei decid, tu urmezi. Îți spun cm să te îmbraci, când să mănânci, la ce oră să te culci. Îți spun ce e periculos, ce e rușinos, ce e bine și ce nu.

Crești, te lovești, înveți. Îți construiești o voce, o părere, o direcție. Începi să alegi tu. Și e ceva eliberator în asta: faptul că ești adult și nu-ți mai spune nimeni cm să-ți trăiești viața.

Sau... așa ai impresia.

Dar, mai devreme sau mai târziu, realitatea te aduce într-un punct neașteptat: cel în care, în jurul tău, oamenii pe care îi iubești, care au fost „adulții” tăi încep să devină vulnerabili. Mai ezitanți, mai uituci, mai obosiți. Și, într-un fel greu de pus în cuvinte, parcă dintr-odată, tu ajungi să le spui ce să facă.

Recent am trăit cateva astfel de experiențe, aparent banale, in viața mea personală. Situații diferite, dar cu același punct comun: adulți în vârstă pe care, fără să vreau, sau să îmî dau seama, îi tratam cu graba și cu nerăbdare.

Cu un ton superior pe care, sincer, l-am mai folosit și in trecut. „Ți-am zis că nu ai grijă de tine!” „Nu mai mânca dulce!” „De ce nu asculți ce-ți spune medicul?” Tonul acela de corectare continuă, ca și cm noi, cei de acum, știm mai bine – și e datoria noastră să-i „convingem” să se poarte ca atare.

Și adevărul este că da, oamenii în vârstă trec prin schimbări pe care nu și le doresc. Corpul nu mai funcționează la fel. Memoria mai scapă lucruri. Ritmul devine mai lent. Unele decizii par neobișnuite sau greu de înțeles pentru noi, cei care ne mișcăm (încă) repede, care avem mintea (încă) ageră, agenda (încă) plină, totul (încă) sub control.

Dar uităm ceva esențial: și ei trec printr-o etapă de viață. Una grea. Una care vine, de cele mai multe ori, cu pierderi – de sănătate, de autonomie, de roluri sociale. Și, ca orice nouă etapă, are nevoie de timp, adaptare, sprijin și răbdare.

Îmi dau seama tot mai des că, în loc să le vorbim ca unor adulți care „nu mai sunt ce-au fost”, ajungem, dintr-o grabă inconștientă, să le vorbim ca unor copii neascultători. Ca și cm transformările prin care trec ar fi o vină. Iar noi ne încruntăm, ridicăm tonul, explicăm a treia oară cu nervi – în loc să respirăm și să observăm cu adevărat ce se întâmplă.

Pentru că nu e vorba doar despre ce fac sau nu fac ei. E și despre cât putem noi să fim langa ei, atenți, umani, calzi. Nu perfecți, dar prezenți.

Nu e ușor. Mai ales când tu ai o viață plină, alertă, aglomerată și ți se pare că ai în față o persoană care „te ține pe loc”. Dar tocmai atunci e cel mai important să faci un pas în spate și să-ți reamintești că, la originea comportamentului care te irită, este o persoană care a avut poate 60-70 de ani de viață activă, cu responsabilități, alegeri, contribuții. Un om întreg. Iar acum, acel om este într-o etapă care vine cu neputințe. Nu pentru că a ales asta. Ci pentru că așa funcționează viața.

Și poate că nu mai are claritatea de altădată. Poate că se simte frustrat sau rușinat. Poate că se teme să nu fie o povară. Sau poate că nici nu conștientizează tot ce se schimbă – dar simte în jurul lui un soi de nerăbdare care îl apasă, o presiune care îl face să se închidă.

În multe feluri, bătrânețea seamănă cu copilăria. Nu prin lipsa de valoare – ci prin fragilitate. Prin nevoia de a fi văzuți, validați, înțeleși.

Și da, uneori ghidați – dar cu blândețe, nu cu reproș. Cu empatie, nu cu superioritate.

Poate că n-ar trebui să ne grăbim să-i „corectăm” pe cei mai în vârstă. Ci mai degrabă să fim martori ai transformării lor. Cu răbdare. Cu inima deschisă. Cu înțelegerea faptului că, într-o zi, și noi vom ajunge acolo. Și atunci nu ne va fi de niciun folos o explicație logică, spusă apăsat. Dar ne va face bine o voce caldă. O privire blândă. O liniște în care să nu ne simțim judecați.

Cred că despre asta e vorba: să păstrăm demnitatea acolo unde vârsta aduce slăbiciune.Și să nu uităm că și noi am fost, cândva, cei mici. Și că, în cele din urmă, toți ajungem din nou la fragilitate.

18/07/2025

Nu mă deranjează feedbackul, doar să fie formulat constructiv.

Dacă tot am intrat în celebra perioadă a evaluărilor de mijloc de an (mid-year reviews), vă propun să vorbim puțin despre feedback — cm îl transmitem, cm îl primim și, mai ales, ce facem cu el post factum.

„Nu mă deranjează feedbackul, doar să fie formulat constructiv.” Ai auzit-o și tu. Poate ai și spus-o. Eu sigur da. Dar uneori, oricât de politicos ar fi formulat, tot doare. Parcă e un ghem care se strânge în piept. O încordare în umeri. O reacție defensivă care nu ține cont de bunăvoință.

Nu e despre cuvintele celuilalt. E despre ce declanșează în noi.

Am cunoscut directori care susțin feedback 360 pentru toată organizația — dar își justifică agresiv fiecare punctaj mai slab primit. Am întâlnit oameni de HR care vorbesc despre „cultură deschisă” și totuși simt anxietate reală când primesc o observație personală.

Și psihologi. Psihologi care simt o rușine surdă dacă le spune cineva că au vorbit prea mult într-o sesiune.

Știi ce au toți în comun? O luptă tăcută cu controlul și rușinea. Nu cu feedbackul. Feedbackul e doar declanșatorul.

Când primești o observație critică, creierul tău poate reacționa ca și cm cineva ți-ar fi tras brusc preșul de sub imaginea de sine. Nu contează dacă ai 20, 30 de ani sau 50, dacă ești team lead sau CEO. Dacă în spatele succesului stă un panou invizibil pe care scrie: „Merit iubire doar dacă sunt competent(ă)”, orice sugestie că nu ești suficient te va sfâșia pe dinăuntru.

Nu are nicio legătură cu perfecționismul. Are legătură cu supraviețuirea psihologică. Rușinea e una dintre cele mai subtile forme de control interior. Este vocea care spune: „Dacă greșesc, o să fiu mai puțin respectat(ă).” „Dacă nu fac totul perfect, se va vedea că sunt un impostor.” „Dacă primesc feedback negativ, nu mai am autoritate.”

Și atunci apare armura. Raționalizăm. Ridicăm standarde. Punem filtre. Sau devenim excesiv de receptivi, dornici să „îmbunătățim” tot, până la epuizare. Dar nu din dorința reală de dezvoltare, ci din frică. Din nevoia de a păstra controlul.

Sunt oameni care aud un feedback negativ și întreabă calm: „Poți să-mi dai un exemplu concret?” Și chiar vor să știe. Și apoi îți zâmbesc. Și spun: „Îți mulțumesc. Cred că ai dreptate.” Asta nu vine dintr-o stimă de sine „cât China de mare”, ci dintr-o stimă de sine stabilă. Care nu se prăbușește când apare o oglindă.

Dar nu toți am avut norocul să creștem cu genul acela de validare care spune: „Te iubesc și când greșești.” „Poți fi valoros chiar și când nu știi tot.” „Poți fi lider și dacă recunoști că ai dat-o de gard.” Mulți am învățat că valoarea proprie e tranzacțională. Ești bun dacă ții totul sub control. Dacă ai toate răspunsurile. Dacă ești în primii 10%. Ce loc mai are feedbackul negativ într-o ecuație ca asta? Ce loc mai are umanitatea?

Uneori, criticile celorlalți se lipesc de rănile noastre ca niște cârlige. Nu pentru că sunt crude, ci pentru că ne ating exact acolo unde suntem deja sensibili. Un șef care îți spune că nu ești destul de clar în prezentări? Poate atinge vocea din copilărie care ți-a spus că „nu te exprimi bine” sau că „ești un bâlbâit”. Un coleg care îți spune că pari rece? Poate activează rușinea de a fi vulnerabil.

Nicio sesiune de feedback nu e 100% despre muncă. E și despre noi.

Adevărul e că feedbackul negativ nu e niciodată comod. Dar poate fi revelator. Dacă, în loc să ne grăbim să-l respingem sau să-l digerăm instant, îl ținem o clipă în mână. Îl întoarcem pe toate părțile. Întrebăm: „Ce parte din mine reacționează acum?” „Care e povestea pe care mi-o spun despre mine în acest moment?” „Ce evaluează cu adevărat feedbackul ăsta: o acțiune… sau identitatea mea?”

Uneori, feedbackul e prea brutal sau eronat. Alteori e inutil. Sau pur și simplu nedrept. Dar reacția ta spune ceva important despre relația pe care o ai cu tine.

Dacă te rănește profund, întrebarea nu e: „Cum să fac să nu mai primesc feedback negativ?” ci: „De ce doare atât de tare să nu fiu perfect(ă)?”

Într-o cultură de business obsedată de performanță, stima de sine a devenit colaterală. Dar nu poți construi o echipă matură, o organizație deschisă sau un leadership autentic fără oameni care au voie să greșească. Care pot primi feedback fără să intre în colaps identitar. Care știu că valoarea lor nu stă în imagine, ci în capacitatea de a crește.