Psiholog Diana Grigore - Tudorache

13/08/2025

Natura ne programează să căutăm în permanență un echilibru: „să ne fie bine acum și un pic mai târziu”, zice Diana Vasile în cartea ei “Anatomia traumei”.
Deși avem aceste capacități înnăscute, deseori ajungem să le folosim pentru a ne fi bine acum, fără să ne gândim dacă pe termen lung soluția găsită ne aduce tot bun.
O facem pentru a ne liniști acum anxietatea, pentru a opri acum plânsul (al nostru sau al
altora), pentru a pune acum capac fricii.

Atunci când ne folosim resursele doar pentru a ne fi bine acum, strategiile noastre devin rapid dezadaptative și se transformă în dependențe.
Am nevoie ACUM de ceva care să mă facă să nu mai simt disconfort. Devenim astfel sclavi dependenți de diverse substanțe, de validare, de cumpărături, de sport, de s*x, de mâncare, de scroll infinit sau oricare alt quick fix menit să ne calmeze disconfortul cat mai rapid.

Am văzut foarte des cm se instalează aceste mecanisme în relația părinte -copil.
Ca adulți care funcționăm (mai mult sau mai puțin conștient pe bază de quick fix) în rolul de părinți - fără să ne dăm seama punem bazele viitoarelor dependente ale copiilor - nu doar creând contexte propice ca ele să apară, ci și luându-ne mecanismele proprii să facă aceeași aparență “reparație” rapid, să ne scape de disconfortul de a ne vedea copiii în distres.

Astfel ca încă de timouriu: ne dăm jos din pat încă de la cel mai mic scâncet al bebelușului, îl luăm în brate instant cm începe să plângă, ne grăbim să rezolvăm fiecare supărare a copilului, să îl ferim de greu “lasă ca tu nu ești mic și nu poți ”, orice l-ar face să simtă disconfort, îndepărtăm sursele de disconfort sau chiar de plisctiseala, „punem plasturi” emoționali peste frustrări.

Astfel le luăm șansa de a-și dezvolta acea fereastră de toleranță de care scriam zilele trecute – capacitatea lor de a rămâne prezenți și de a putea ajunge să își gestioneze emoții dificile.

Deși sună foarte dur, ne handicapam emoțional copiii, lasandu-i mult prea fragili prin viață.

12/08/2025

📋 Cum putem sprijini dezvoltarea copiilor noștri într-un mod sănătos, care are în centru protejarea sănătății lor psihice? Pe site-ul nostru este disponibil un ghid complex de informare și psihoeducație dedicat acestui subiect. În cele 8 module, materialul urmărește aspecte importante despre echilibrul emoțional, relația părinte-copil și transformările pe care aceasta le traversează de-a lungul timpului.

Materialul este disponibil gratuit pe site-ul nostru (https://shorturl.at/PnHO0) și a fost dezvoltat în cadrul proiectului derulat prin parteneriatul dintre Fundația Romanian Angel Appeal și UNICEF Romania, în colaborare cu Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei - ISTT, în calitate de expert.

📎 Modulul 1 | Familiarizarea cu sănătatea mintală, starea de bine și reziliența în rândul adolescenților și adulților și noțiunile aferente acestui subiect
📎 Modulul 2 | Impactul părintelui asupra sănătății mintale a adolescentului: rolul său, calitatea și implicarea acestora în stabilirea și menținerea unei legături sănătoase și de sprijin, felul în care adulții (din familia extinsă sau din comunitate) pot influența sănătatea mintală a copilului
📎 Modulul 3 | Complexitatea rolurilor parentale: Transformările către a deveni părinte, complexitatea rolurilor parentale (părinte biologic, părinte psihologic sau părinte social), nevoile și trăirile copilului în cadrul familiei și relațiilor interpersonale, trăsăturile unui părinte bun și suficient de bun
📎 Modulul 4 | Nevoile copilului & dinamica relațională părinte-copil: nevoile fundamentale de simbioză & autonomie și poziționarea acestora în raport cu părinții și cu mediul familial în general, influența interacțiunilor timpurii dintre părinte și copil asupra atașamentului și dezvoltării psihologice, nevoile specifice ale copiilor în funcție de grupele de vârstă și etapele de dezvoltare
📎 Modulul 5 | Pilonii sănătății psihice a copiilor și adolescenților: îngrijirea corporală, reglajul emoțional, reglajul stresului, procesarea informațiilor și rezolvarea de probleme, reziliența
📎 Modulul 6 | Identificarea semnelor precursoare ale schimbărilor în starea de sănătate mintală: evaluarea și comunicarea lor, rolul părinților și al profesioniștilor în promovarea sănătății mintale și prevenirea apariției unor tulburări viitoare
📎 Modulul 7 | Identificarea resurselor și a rețelelor de sprijin disponibile & îndrumarea adolescentului: evaluarea nevoilor individuale ale adolescentului și îndrumarea lui către resursele potrivite, promovarea autonomiei și independenței adolescenților
📎 Modulul 8 | Reziliența și starea de bine a părinților: identificarea și gestionarea propriilor emoții negative, tehnici și strategii pentru gestionarea situațiilor dificile și stresante, principiile comunicării sănătoase între părinți și copii

08/08/2025

În această dimineață am primit un telefon de la un tip, “reprezentant” al Bursei de Valori, care îmi spunea pe un ton foarte rapid ca prin cupoanele primite prin anii 90’ sunt acum fericita posesoare a unei sume de aproximativ 16.000 lei și ca vrea să știe la ce bancă prefer să primesc transferul.

Când i-am spus ca nu aveam ce cupoane să primesc în anii 90, ca eu aveam câțiva ani pe atunci, a explicat rapid ca prin părinții mei, acestea s-au transmis către mine și pentru ca eu lucrez cu acte in regula, bla-bla-bla….

Când l-am întrebat dacă mă poate contacta și pe o altă cale oficială, pentru ca pare suspect așa din senin să mă sune cineva să îmi spună ca am de primit o sumă așa mare. Dar imediat a devenit ironic “Asta e suma mare, doamna?”
I-am zis ca are o atitudine nepotrivită și a început să strige la mine ca “Acum mă învățați și ce atitudine să am!”

Am închis apelul și am blocat apelantul.

O să verific ulterior și cm pot raporta mai departe povestea, căci auzisem doar de povești în care sună de la “poliție” și “BNR” și ți se spune ca cineva în numele tău a făcut un credit și ca să te protejezi trebuie să îți muți imediat toți banii din cont în altă parte și să le dai lor toate datele contului.

Am citit o mulțime de experiențe similare chiar zilele trecute, în care oamenii au fost păcăliți și s-au trezit fără bani în conturi.

Aveți grijă cm răspundeți la tentativele de fraudă. Nu dați datele bancare nimănui. Nici dacă e de primit moștenirea de la mătușa Tamara și nici de la bursa de valori!

Puneți întrebări, verificați personal la banca, nu luați decizii impulsive, căci pe asta se bazează când sună: fie să te sperie, fie să te încânte.

30/07/2025

Am ascultat un podcast cu Lavinia Bârlogeanu, în care a vorbit cu emoție și claritate despre existența unui spațiu interior esențial pentru creșterea și dezvoltarea noastră psihică. În limbaj psihologic, acest spațiu este deseori numit „fereastra de toleranță”.

În limbajul de zi cu zi, am putea să-l numim simplu „răbdare” sau „buffer”, cm îi spune terapeuta mea – adică acel răgaz interior care face posibilă întâlnirea cu sine și cu celălalt.

Fără acces la acest spațiu, dezvoltarea psihică se blochează.
Pentru că acolo unde nu există toleranță la frustrare sau capacitate de a sta cu incertitudinea, apare tendința de evitare: fugim de provocări, ne retragem în mecanisme de apărare, ne agățăm de plăceri imediate sau ne refugiem în zone confortabile, tocmai pentru a nu simți vulnerabilitatea propriei nesiguranțe.

„Când păstrăm acest spațiu, facem loc lui Dumnezeu în noi”, spune Lavinia.

E o formulare care m-a atins. Nu doar pentru ca ea este printre puținii specialiști care aduc frecvent în discursul lor pe Dumnezeu, dar și pentru că acest spațiu “aproape sacru” – locul în care putem sta cu noi înșine, cu întreaga noastră umanitate, inclusiv cu durerile, golurile și fricile noastre.
Iar când în interiorul nostru există multe părți clivate, scindate, separate, exilate, poate fi cu atât mai greu să păstrăm sau să reconstruim acest spațiu intern de continere.

Și că exact acolo, în acest spațiu interior care poate conține frica, se naște și posibilitatea unei alegeri: aceea de a face totuși pasul înspre ceea ce ne sperie, dar ne cheamă. Să ieșim, uneori, din zona noastră de confort, nu pentru a ne forța, ci pentru a crește puțin dincolo de limitele care ne-au protejat cândva.

Astfel ca, la capătul fricii, apare nu doar supraviețuirea – ci bucurie. Adevarata libertate.
Un dar care vine nu în ciuda disconfortului, ci tocmai DATORITĂ faptului că am putut rămâne în contact cu el, fără să fugim.

Sigur ca dacă în copilărie nu am avut parte de îngrijitori care să pună bazele acestei ferestre de toleranță și mai degrabă am fost lăsați singuri cu frica, frustrarea sau rușinea – devenim adulți care trăiesc fără acest spațiu interior de continere. Și asta ne poate afecta mult timp, uneori toată viața.

Dar chiar și adulți fiind, putem începe acum. Cu deschidere și curiozitate, cu pași mici, cu ajutor, cu blândețe, cu răbdare.
Cu fiecare moment în care alegem să rămânem deschiși, în loc să ne retragem, să fugim.

Un exemplu personal când am simțit ca aș fi fugit de acolo și am găsit suficient de multe și întemeiate motive pentru care să nu fac un lucru, dar totuși am reușit să rămân în loc să fug, a fost recent, chiar săptămâna trecută în vacanță, când m-am dat prima dată cu bobul - eu care cel mai aventuros roller coaster în care m-am dat a fost în Lumea copiilor, împreună cu un copil de 4-5 ani de care m-am ținut strâns - nu știu cât pentru el și cât pentru mine.

La final am avut o bucurie mare în primul rând ca am făcut-o, apoi ca priveliștea de sus era de o frumusețe deosebită, așa de mult mă uluit, încât nu mai eram prea atentă la curbele luate ci la ce se ițea de după copaci.

Vă las mai jos o imagine cu frumusețea pe care nu aș fi putut-o întâlni, dacă nu aș fi putut sta acolo să fac ceva cu frică.

Uneori ce ne sperie e doar o călătorie cu bobul.

Altă dată provocarea cea mai mare poate fi să rămâi cu credința ca nu o să te sfârșești, indiferent cât de rău te doare. Pas cu pas.

18/07/2025

“Mami, tu nu-mi aprobi deciziile!”

Mi-a zis fetița mea la începutul săptămânii, când își alegea o rochiță pentru ceremonia de final de grădiniță.

M-a surprins cât de clar și răspicat mi-a spus-o! Și era adevărat.

Făcusem asta în încercarea mea de a o influența subtil. Am știut de când mi-a spus la ce se referă, deși momentul când a verbalizat această supărare o întrebasem dacă are nevoie să îi pun în rucsac o altă rochie de backup, în caz ca se murdărește până la festivitate.

Făcusem cu o zi înainte cumpărături pentru această zi specială și am venit acasă cu patru rochițe, una mai frumoasă decât alta (de regulă sunt mai echilibrată cu cumpărăturile, dar acum erau prețuri foarte bune, am găsit multe reduceri în magazine).

În dimineața evenimentului, când eu credeam ca dau așa subtil o părere, dar copila e liberă să aleagă ce vrea, ea a rostit adevărul ei, nevoia ei implicită și am înțeles ca “subtilitatea” mea era resimțită ca invalidare, neacceptare și lipsă de aprobare.

Cu o săptămână înainte discutam același topic în cabinet, cu o mamă de adolescentă. Și acolo mi-a fost ușor să văd cm se insinuează normele, părerile și preferințele personale ale părintelui, mai presus de nevoile firești de curiozitate, explorare, experimentare și schimbare dun adolescența.

Iată-mă pe mine, în rolul mamei care încearcă să își facă fiica să se îmbrace în ce i-ar plăcea ei să o vadă îmbrăcată, în rochia preferată mamei, nu copilului.

Din fericire, A. este foarte vocală și îmi e mult mai ușor să fac rapid acest pas înapoi, să îi dau respectul pe care îl merită, să îi accept deciziile și preferințele, chiar și când nu se potrivesc cu ale mele.

M-am repoziționat rapid, am validat ceea ce mi-a spus și cm se simte. Am lăsat-o să poarte ce a vrut ea, nu ce am vrut eu. Am reparat greșeala.

Copiii noștri au nevoie să simtă că vocea lor contează, chiar și atunci când alegerile lor nu se potrivesc cu gusturile sau ideile noastre.

A-i susține nu înseamnă a fi de acord cu tot, ci a le valida curajul de a fi ei înșiși.

De multe ori, provocarea reală a unui părinte nu e în a le spune ce să aleagă, ci în a ne ține pe noi în loc - pe noi și vocea interioară care ne șoptește cm ar trebui să fie și a opri acea voce să ajungă la copiii noștri.

Ei nu au nevoie de noi perfecți și mereu prevăzători. Ci prezenți. Aici. Acum.
Cu ochii și inima deschise spre cine devin ei.

11/07/2025

M-am întors din vacanță cu multă energie și zen și am început săptămâna cu patru zile pline cu ședințe de terapie, ateliere cu copiii și sesiunile finale de feedback pentru copiii de la Emoțilă.
Acum urmează trei zile la cursurile de formare pe traumă, alături de minunata Diana Vasile, la Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei - ISTT.
Pentru ca săptămâna aceasta nu am nicio zi liberă, am grijă să îmi ofer mici pauze pe parcursul zilei, să beau apă, să mănânc ceva lejer, sa dorm devreme, să mă reconectez la starea de relaxare și tihnă pe care am avut-o în vacanță și să o readuc pe cat posibil în corp. Mă ajută și pozele și filmările, mult.

Voi cm vă îngrijiți în zilele pline?

Las mai jos poza cu vedere de la Montserrat, un reminder tăcut despre cm structura și haosul pot coexista în armonie.

07/07/2025

Weekendul acesta am fost la botezul celui de-al doilea nepoțel al nostru. Amelia a participat la toată slujba, inițial cu mic disconfort, apoi din ce în ce mai interesată, după ce m-am mutat cu ea în fața, să poată vedea ce face preotul pe tot parcursul sfintei taine.
La final, când a văzut ca preotul l-a luat pe verișorul ei și l-a dus în altar, a întrebat dacă așa a făcut și cu ea, la botezul ei. I-am spus ca nu, ca doar băieții sunt duși in altar. Evident ca m-a întrebat contrariată “De ce fetele nu au voie și doar băieții?”
Sincer, nu am știut exact cm sa ii formulez un răspuns. Adică știam regula, dar nu știam să îi explic cu argumente, fără să spun ca “asa se face”. Am zis atunci ca nu știu să îi spun de ce, dar ca putem întreba preotul la final. A fost de acord.
A mers împreună cu verișoara mea și au pus întrebarea. Preotul, cred ca surprins de întrebare, a răspuns așa cm a putut inițial, vorbindu-i despre cm așa a fost lăsat de la Isus Hristos. Ea nu a mai continuat discuția, dar mi-a zis ca “Nu este corect!”
Chiar înainte să plecăm, preotul a revenit către Amelia și i-a spus ca s-a mai gândit cm să îi răspundă. I-a vorbit apoi despre binecuvântarea femeilor prin nașterea copiilor și permiterea bărbaților să intre în altar ca așa să poată intra în contact cu divinitatea și poate, unii dintre ei să devină preoți, dacă simt chemarea. (Am reformulat în cuvintele mele, așa cm am înțeles eu explicația)
Apoi i-a spus Ameliei de excepția când și femeilor li se permite să intre în altar și i-a propus ca dacă vrea, poate merge cu el până la ușă, ca să vadă și ea cm este. Imediat i-a răspuns ca vrea și au mers împreună până la usa altarului și a putut și ea să vadă, în timp ce dânsul îi explica ce vedea. A fost mulțumită și a trăit și o experiență plăcută simtindu-se auzită și văzută, cu nevoia de a-i fi înțelese și a primi răspunsuri argumentate la de ce-urile ei.

Vă mulțumesc mult pentru disponibilitate domnule Valentin Carstea, pentru blândețea și răbdarea cu care ați răspuns la intrebarea ei.

Așa îi învățăm pe copii ca ei sunt importanți și este în regulă să pună orice întrebare le trece prin minte, iar noi să le răspundem sau ca uneori se întâmplă să nu știm să le răspundem, alteori putem să revenim ca să ne îmbunătățim explicațiile, pentru ca merită să primească argumente și explicații care să le dezvolte capacitatea logică și rațională, gândirea critică și creativitatea, iar nu clasicul cu care am crescut noi “așa se face”, care nu ajută decât să le închidem gura, și șansele ca pe viitor să mai fie curioși și dornici să înțeleagă.

03/07/2025

Stați calmi! Avea nevoie doar să discute cu cineva.

11/06/2025

27/05/2025

Astăzi, de ziua noastră, a psihologilor, am un singur îndemn:

Privește cerul!

Lumea e mai mare decât spațiul în care te afli!

25/05/2025

Diferența dintre stres și traumă - a fost tematica prezentării mele de ieri, alături de alte două colege de la Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei - ISTT și mi-a plăcut foarte mult - nu doar pentru ca am avut ocazia să cunosc și să colaborez cu două colege foarte faine dar și pentru ca prezentarea noastră era destinată adolescenților și asta ne-a permis să folosim un limbaj mai degajat, meme-uri, mici glumițe pe alocuri si mulți stimuli vizuali.

Bonus, am folosit ideea spontana a unei colege pentru a pune în practică și o scurtă demonstrație experiențială, așa cm fac de multe ori și în cabinet. Pentru ca făcând e mult mai clar si evident decât doar vorbind despre. O să povestesc într-o altă postare despre asta, zilele următoare.
Până atunci vă las această imagine, parte din prezentarea de ieri.

17/02/2025

Încă de la început școala pentru mine a fost un loc unde de-abia așteptam să merg. Am învățat rapid ca este ceva bun pentru mine. Știam ce trebuie să fac ca să îmi fie bine în continuare, adică sa fiu văzută, să primesc validare și apreciere, să mă simt potrivită și parte dintr-un grup. Învățam mereu cat puteam eu de bine și când ori de câte ori era posibil îmi ajutam și colegii. Când era vară și aveam atâta vacanță eram deseori tristă și neliniștită. Îmi lipseau rutina și predictibilitatea zilelor, organizarea și scopul, sentimentul de control și competența pe care mi-l dădeau mersul la școală, învățatul, relațiile cu învățătorii, apoi profesorii mei, colegii.

În dimineți de iarnă cm au fost cele de zilele astea, cu frig, zăpadă, când apa îngheța în găleata din hol, luam cana de tablă și spărgeam gheața care se forma la suprafață, ca să pot ajunge la apa rece de la fundul găleții, să mă spăl pe față și dinți - afară în curte, căci pe vremea aia nu aveam baie sau o cameră dedicată pentru așa ceva, apoi îmi puneam hainele de școală, mă echipam până mai sus de dinți - nelipsitul fular la gură și însoțită de mama plecam pe jos prin zăpadă, viscol, ploaie sau soare. Făceam vreo 15 minute pe jos, dar dacă nu eram bolnavă nu lipseam niciodată de la școală și nici nu mi-aș fi dorit pe vremea aia.
Școala a fost pentru mine gură de oxigen într-o copilărie încărcată de mult greu, mult prea greu pentru orice copil. Și pentru ca am văzut cat bine îmi făcea, am tot continuat să învăț. Și bine mi-a prins.

Azi dimineață a trebuit să număr anii de studiu absolviți - ca să completez un formular trimis de inspectorat. Am notat 17 ani, luând în calcul doar școala generală și liceul, apoi facultatea și masterul. Dar au mai urmat apoi alți ani de cursuri și formări pentru când am învățat să lucrez cu copii cu TSA, un an - doi de supervizare în psihologie clinică, apoi alti doi ani de cursuri și formare experiențială ca să pot deveni consilier psihologic.

Ce vreau să spun în final este ca pentru ca îmi place școala și aveam și nevoie de o gură de aer proaspăt, ce e drept, iată ca anul ăsta am început încă o școală. Urmează trei -cinci ani de formare și supervizare, la finalul carora voi deveni psihoterapeut integrativ pe trauma.

Zile la căldură și să vă mențineți hidratați!