30/07/2025
Am ascultat un podcast cu Lavinia Bârlogeanu, în care a vorbit cu emoție și claritate despre existența unui spațiu interior esențial pentru creșterea și dezvoltarea noastră psihică. În limbaj psihologic, acest spațiu este deseori numit „fereastra de toleranță”.
În limbajul de zi cu zi, am putea să-l numim simplu „răbdare” sau „buffer”, cm îi spune terapeuta mea – adică acel răgaz interior care face posibilă întâlnirea cu sine și cu celălalt.
Fără acces la acest spațiu, dezvoltarea psihică se blochează.
Pentru că acolo unde nu există toleranță la frustrare sau capacitate de a sta cu incertitudinea, apare tendința de evitare: fugim de provocări, ne retragem în mecanisme de apărare, ne agățăm de plăceri imediate sau ne refugiem în zone confortabile, tocmai pentru a nu simți vulnerabilitatea propriei nesiguranțe.
„Când păstrăm acest spațiu, facem loc lui Dumnezeu în noi”, spune Lavinia.
E o formulare care m-a atins. Nu doar pentru ca ea este printre puținii specialiști care aduc frecvent în discursul lor pe Dumnezeu, dar și pentru că acest spațiu “aproape sacru” – locul în care putem sta cu noi înșine, cu întreaga noastră umanitate, inclusiv cu durerile, golurile și fricile noastre.
Iar când în interiorul nostru există multe părți clivate, scindate, separate, exilate, poate fi cu atât mai greu să păstrăm sau să reconstruim acest spațiu intern de continere.
Și că exact acolo, în acest spațiu interior care poate conține frica, se naște și posibilitatea unei alegeri: aceea de a face totuși pasul înspre ceea ce ne sperie, dar ne cheamă. Să ieșim, uneori, din zona noastră de confort, nu pentru a ne forța, ci pentru a crește puțin dincolo de limitele care ne-au protejat cândva.
Astfel ca, la capătul fricii, apare nu doar supraviețuirea – ci bucurie. Adevarata libertate.
Un dar care vine nu în ciuda disconfortului, ci tocmai DATORITĂ faptului că am putut rămâne în contact cu el, fără să fugim.
Sigur ca dacă în copilărie nu am avut parte de îngrijitori care să pună bazele acestei ferestre de toleranță și mai degrabă am fost lăsați singuri cu frica, frustrarea sau rușinea – devenim adulți care trăiesc fără acest spațiu interior de continere. Și asta ne poate afecta mult timp, uneori toată viața.
Dar chiar și adulți fiind, putem începe acum. Cu deschidere și curiozitate, cu pași mici, cu ajutor, cu blândețe, cu răbdare.
Cu fiecare moment în care alegem să rămânem deschiși, în loc să ne retragem, să fugim.
Un exemplu personal când am simțit ca aș fi fugit de acolo și am găsit suficient de multe și întemeiate motive pentru care să nu fac un lucru, dar totuși am reușit să rămân în loc să fug, a fost recent, chiar săptămâna trecută în vacanță, când m-am dat prima dată cu bobul - eu care cel mai aventuros roller coaster în care m-am dat a fost în Lumea copiilor, împreună cu un copil de 4-5 ani de care m-am ținut strâns - nu știu cât pentru el și cât pentru mine.
La final am avut o bucurie mare în primul rând ca am făcut-o, apoi ca priveliștea de sus era de o frumusețe deosebită, așa de mult mă uluit, încât nu mai eram prea atentă la curbele luate ci la ce se ițea de după copaci.
Vă las mai jos o imagine cu frumusețea pe care nu aș fi putut-o întâlni, dacă nu aș fi putut sta acolo să fac ceva cu frică.
Uneori ce ne sperie e doar o călătorie cu bobul.
Altă dată provocarea cea mai mare poate fi să rămâi cu credința ca nu o să te sfârșești, indiferent cât de rău te doare. Pas cu pas.
