22/07/2025
~ Cu sufletul în palmă: Acolo unde siguranța întâlnește dorința ~
Sexualitatea este una dintre cele mai fine și sensibile expresii ale ființei umane. De-a lungul timpului, ea a fost privită cu uimire, teamă, fascinație și reverență. O forță a vieții, dar și o taină greu de cuprins în cuvinte. Privită prin lentile diferite, ea se lasă înțeleasă în moduri diferite.
Religia a fost, poate, prima lentilă prin care oamenii au încercat să înțeleagă această forță. În multe tradiții, sexualitatea a fost când sacră, când suspectă. A început ca o celebrare a creației, un dans între energiile vieții, dar a devenit repede un spațiu al interdicțiilor și al controlului. În tradițiile iudeo-creștine, ea a fost legată strict de căsătorie și procreere, însoțită de norme severe și uneori de rușine. Trupul a fost privit ca ispită, iar dorința – o probă a supunerii față de voința divină. În Evul Mediu, sexualitatea a fost acoperită de tăceri și reglementări: zile „permise” pentru actul conjugal, poziții acceptate, cuvinte nerostite. În alte tradiții, precum în hinduismul ta***ic sau taoism, sexualitatea a fost văzută ca forță spirituală, dar accesul la această dimensiune rămânea limitat, ritualic, aproape ezoteric. Astfel, religia a lăsat în urmă o moștenire dublă: pe de o parte, sacralizarea atingerii; pe de altă parte, teama de ea.
Medicina clasică, în schimb, a privit sexualitatea ca pe un mecanism. A înțeles-o în termeni de funcții fiziologice: secreții hormonale, răspunsuri reflexe, reacții neurochimice. Trupul a fost decupat în părți, în circuite, în organe, iar sexualitatea măsurată în termeni de erecție, lubrifiere, or**sm, fertilitate. Emoțiile au fost, în cel mai bun caz, un fundal vag. Astfel, dorința a fost redusă la biologie, iar plăcerea la un rezultat clinic.
Antropologia a urcat sexualitatea pe scena culturii. A arătat că ceea ce pare „natural” este adesea învățat: ce este permis, rușinos, demn sau păcătos variază de la o comunitate la alta. În unele societăți, sexualitatea a fost celebrată în ritualuri, în dansuri sacre, în simboluri ale fertilității. În altele, a fost învăluită în interdicții, controlată prin norme sociale și păzită de rușine. A devenit un rol de jucat, o mască purtată după așteptările colective.
Psihologia, în sfârșit, a întors privirea către interior. Nu s-a oprit la comportament sau la cultură, ci a început să caute sensul ascuns în dorință, în teamă, în rușine. A privit sexualitatea ca pe o dimensiune profund relațională, acolo unde corpul, afectul și gândirea se întâlnesc cu istoria noastră de atașament. Acolo unde dorința se intersectează cu rana, unde atingerea cheamă iubirea, și unde vechile tăceri se pot reaprinde sub forma unei emoții care nu știe să se exprime.
Iar din această perspectivă, nu putem vorbi despre sexualitate fără să aducem în același spațiu iubirea și atașamentul. Ele formează o triadă subtilă, dar vitală, un țesut viu care susține capacitatea noastră de a iubi și de a fi atinși, nu doar fizic, ci și emoțional. Atașamentul oferă siguranță, iubirea dă sens, iar sexualitatea devine puntea somatică între cele două, locul în care simțim că nu suntem doar doriți, ci și primiți.
Sexualitatea nu este doar instinct, nici doar construct cultural. Este o memorie afectivă scrisă în carne, o hartă internă a modului în care am fost atinși sau neatinși, văzuți sau ignorați, primiți sau respinși.
Ea se naște și se modelează în fiecare atingere care ne-a fost permisă sau interzisă, în fiecare privire care ne-a cuprins sau ne-a judecat.
În felul în care ne-am învățat pielea: să se strângă de frică, să se încordeze de rușine, sau uneori să se deschidă cu încredere.
Triada aceasta – atașament, iubire, sexualitate – oferă cadrul interior al unei intimități autentice. Dacă una dintre aceste dimensiuni lipsește, întregul devine fragil. Este ca un pod construit pe doi stâlpi nesiguri și poate arăta frumos, dar nu va putea susține greutatea unei apropieri reale.
🔹Ce se întâmplă când una dintre ele lipsește?
• Sexualitate fără atașament: atingerea devine consum, iar trupul se transformă într-un instrument. Există contact, dar nu conexiune. Oamenii pot împărți același pat, dar se simt departe. Fără atașament sigur, corpul poate fi prezent, dar sufletul fuge.
• Iubire fără sexualitate: pare blând, dar poate ascunde frică de vulnerabilitate corporală. Intimitatea se retrage în plan emoțional sau intelectual, iar trupul rămâne nerostit, ca o scrisoare netrimisă.
• Atașament fără iubire: creează relații dependente, bazate pe frică de abandon, nu pe dorință de prezență. În aceste relații, sexualitatea poate deveni un schimb condiționat sau un gest lipsit de suflet.
• Sexualitate și iubire fără atașament sigur: rezultă relații pasionale, dar nesigure. Fuziunile intense alternează cu distanțări dureroase. Trupul e implicat, inima e confuză, iar mintea se teme.
• Atașament și sexualitate fără iubire: devin adesea relații funcționale, dar fără profunzime. Partenerii pot fi stabili și chiar tandri, dar lipsește flacăra autentică a afecțiunii reciproce.
Pe vremuri, sexualitatea era o taină. Nu o performanță. Nu se măsura. Nu se nota. Nu era despre cât, cm și în câte feluri. Era un limbaj tăcut între două suflete care se recunoșteau dincolo de cuvinte. Era o respirație comună. O împletire de dor și tandrețe, de frică și curaj.
Astăzi? Sexualitatea este adesea fragmentată, grăbită, desprinsă de afect. Într-o lume care cere eficiență și rezultate, intimitatea devine un exercițiu de validare, nu un act de prezență.
Bărbatul pleacă dintr-o astfel de întâlnire cu stima de sine înrămată în tăcere: „N-am fost destul”. Pentru că nimeni nu l-a întrebat când a fost ultima dată atins fără să i se ceară să demonstreze ceva. Iar femeia rămâne cu o rușine nespusă: că a fost „exagerată” sau „prea puțin”. Că trupul ei n-a știut să răspundă cm se aștepta celălalt. Că nu a putut transforma intimitatea în spectacol.
Dar adevărul este că multe dintre dificultățile sexuale nu sunt disfuncții ale corpului.
Sunt răni ale atașamentului, cicatrici relaționale care ies la suprafață în momentele de apropiere. Sunt ecouri ale vechilor întrebări nerostite:
„Dacă mă vezi așa cm sunt, mai rămâi?” „Dacă nu pot, mă mai vrei?” „Dacă nu știu, mă mai iubești?”
Sexualitatea autentică nu este performanță, ci prezență. Nu e spectacol, ci întâlnire. Este acel moment rar în care trupul nu mai este doar instrument, ci devine loc de locuire a sinelui. Când nu mai știi unde începi tu și unde începe celălalt, dar știi că ești acasă.
Uneori, intimitatea nu începe cu un gest, ci cu un spațiu.
Cu siguranța că ești primit cu tot ce ești. Cu libertatea de a simți. Cu atingerea care nu grăbește, nu cere, nu judecă.
Intimitatea, în toate formele ei, nu este un dat, ci un proces. Ea apare în contextul relațional, se formează prin interacțiuni repetate, se stabilizează prin siguranță afectivă și se manifestă în funcție de gradul nostru de prezență, conștientă sau inconștientă, în relație cu celălalt și cu noi înșine.
🔹 Intimitatea fizică
– Conștient, se exprimă prin atingeri blânde, gesturi de grijă, proximitate fără invazivitate.
– Inconștient, poate aduce la suprafață amintiri corporale, senzații din copilărie, reflexe de protecție sau abandon.
– Sănătos, se traduce printr-un corp care se relaxează în prezența celuilalt.
– Nesănătos, poate deveni fie evitată (hiperprotecție), fie intruzivă (nevoia compulsivă de contact fizic nefiltrat).
– Patologică, apare în tulburările de stres posttraumatic complex, unde atingerea este confundată cu pericolul sau e complet disociată.
🔹 Intimitatea emoțională
– Conștient, implică deschiderea către celălalt, capacitatea de a împărtăși trăiri, vulnerabilități, frici, doruri.
– Inconștient, este influențată de stilul de atașament și de internalizările timpurii despre cât de sigur este să fii văzut emoțional.
– Sănătos, se regăsește în relațiile în care emoțiile sunt exprimate și primite fără rușine.
– Nesănătos, se manifestă ca hiperexpunere (confundarea dramatismului cu intimitatea) sau ca închidere emoțională totală.
– Patologică, în relații marcate de dependență afectivă, unde exprimarea emoției este folosită pentru a manipula sau controla.
🔹 Intimitatea psihologică
– Conștient, se construiește prin împărtășirea gândurilor, reflecțiilor profunde, credințelor și sensurilor personale.
– Inconștient, poate activa loialități nevăzute, complexe de inferioritate, rușine intelectuală sau frici de expunere a propriei identități.
– Sănătos, este prezentă în dialoguri autentice, în ascultare reciprocă și în libertatea de a gândi diferit.
– Nesănătos, apare când unul domină cognitiv relația, când sinceritatea devine invalidare, sau când mintea e folosită ca scut împotriva emoțiilor.
– Patologică, poate degenera în relații cu dependență ideologică, gaslighting sau disociere între intelect și afect.
🔹 Intimitatea sexuală
– Conștient, presupune acord, prezență, reciprocitate, conectare afectivă și exprimare a dorinței în siguranță.
– Inconștient, activează scenarii relaționale vechi, fantezii formate în copilărie, identificări cu modele parentale sau internalizări legate de valoarea de sine.
– Sănătos, sexualitatea devine o formă de reglare afectivă mutuală și de expresie a iubirii.
– Nesănătos, se manifestă prin disociere, compulsivitate, frică de respingere sau dorința de validare prin act sexual.
– Patologică, apare în tulburările legate de traumă sexuală, abuz sau în comportamente parafilice neintegrate.
În toate aceste dimensiuni, intimitatea este ca o oglindă: reflectă modul în care am fost primiți, văzuți și cuprinși – sau nu – în relațiile de atașament timpurii. Iar acolo unde s-au produs rupturi, apare și șansa vindecării: în întâlnirea conștientă, empatică și răbdătoare cu un altul care nu fuge.
Intimitatea se naște acolo unde corpul este primit, inima e auzită și sufletul e văzut. Acolo unde atingerea nu cere, ci cuprinde.
Poate că ceea ce lipsește nu este o cunoaștere mai tehnică a intimității, ci o prezență mai vie, mai caldă, mai umană. Poate că nu este nevoie de formule sofisticate, ci de o aplecare tandră spre celălalt, ca atunci când te apropii de o rană care încă mai doare.
Cele mai multe dificultăți sexuale nu sunt, în esență, tulburări ale corpului,
ci ecouri nevindecate ale sufletului. Ele vorbesc, tăcut, despre nevoi neîmplinite, despre rușini internalizate, despre doruri rămase fără răspuns. Sunt, adesea, limbajul simbolic prin care inconștientul ne cheamă înapoi către noi înșine.
Sub simptomele aparent fizice – lipsa dorinței, retragerea, tensiunea, disconfortul –
se ascund povești nerostite de neatingere emoțională, de frică de invadare, de vină învățată prea devreme,
sau de tristeți care n-au fost niciodată cuprinse într-o îmbrățișare sigură.
Ceea ce am numi „disfuncție” este, de multe ori, o formă de protecție subtilă. O parte din noi care spune: „Încă nu mă simt în siguranță.” Sau: „Aici nu pot să fiu cu totul.”
Intimitatea nu se rezolvă, se primește. Ca o floare care înflorește doar atunci când simte lumina blândă și pământul hrănitor. Ca un râu care curge firesc doar când nu este constrâns să ocolească obstacolele fricii.
Poate că adevărata cunoaștere în sexualitate începe cu liniștea. Cu capacitatea de a sta cu celălalt fără grabă, fără a cere, fără a corecta, fără a evalua. Cu un simplu: „Sunt aici. Și ești binevenit, exact așa cm ești.”
Pentru că, la final, atingerea autentică nu este despre ceea ce faci, ci despre cine ești în clipa în care îți lași inima să atingă o altă inimă. Ca o rugăciune spusă în tăcere, la pieptul cuiva care nu te vrea perfect. Ci real.
Psiholog Dr Celestina Dumitriu
