Psih. Anca Elena Boalca

17/04/2026

Infidelitatea nu începe în pat. Începe în psihic.

Infidelitatea nu este, în esență, despre s*x.

Este despre o ruptură interioară. Despre o parte din tine care nu mai încape în relația pe care o trăiești.

De cele mai multe ori, oamenii nu caută un alt partener.

Caută o altă stare.

O altă versiune a lor.

În spatele infidelității este conflictul dintre o nevoie conștientă și o dorință inconștientă.

Psihodinamic, infidelitatea este o punere în act a unui conflict care nu a putut fi spus.
Un acting-out.
O emoție care nu a fost procesata și s-a refugiat într-un gest, comportament sau o alegere.

Infidelitatea are un rol și o funcție psihică.

Infidelitatea narcisică ➡️ când ai nevoie să fii dorit, validat, admirat. Nu cauți o persoană, ci o oglindă.

Infidelitatea evitantă ➡️ când apropierea devine prea intensă și creezi o ieșire. Fugi de intimitate, nu de partener.

Infidelitatea depresivă ➡️ când nu mai simți nimic și cauți în altă parte o formă de viață, de vibrație, de sens.

Infidelitatea pasiv-agresiva ➡️ când rănești, uneori tăcut, pentru că tu ai fost rănit și nu ai putut să te aperi.

Uneori, infidelitatea apare acolo unde intimitatea devine prea grea.
Alteori, acolo unde intimitatea lipsește de prea mult timp.
Paradoxul este că poți înșela chiar și atunci când iubești.
Pentru că iubirea profundă însoțită de încredere și intimitate aduce siguranță.

Alteori iubirea care nu este însoțită de atașament echilibrat și angajament, poate să aducă frica, furie, frustre și pierdere.
Frica de pierdere, de dependență, de a fi văzut cu adevărat.

Infidelitatea nu distruge un cuplu sănătos.

Ea expune o fisură care exista deja, dar care nu a fost privită.
Întrebarea nu este „De ce ai înșelat?”
Întrebarea este „Ce nu a mai putut fi trăit între noi?”

Infidelitatea are dublu sens, pentru a înțelege sensul avem nevoie să reflectăm la viața noastră de cuplu. Aici las două întrebări pentru reflectare.
Cum am ajuns sa fiu infidel/ă?
Cum am ajuns sa fiu cu un/ o infidel/ă?

Pentru că, uneori, infidelitatea nu este despre celălalt.
Este despre tine.
Despre o parte din tine care cere să fie calmată sau cere să fie distrusă.

Psih. Anca Elena Boalcă

15/04/2026

Divorțul nu este doar o despărțire. Este o oglindă.

Uneori, oamenii cred că divorțul apare dintr-o singură cauză, o ceartă, o infidelitate, o diferență de valori.
În realitate, el este rezultatul unei acumulări tăcute.
Relațiile nu se rup când apare conflictul.
Se rup atunci când nu mai există spațiu pentru reparare.

Din perspectivă psihologică, în spatele unui divorț găsim adesea:
– nevoi emoționale neîmplinite
– dificultatea de a comunica autentic
– diferențe de maturitate afectivă (unul caută apropiere, celălalt se retrage)
– tipare inconștiente care se repetă din istoria personală

Divorțul devine astfel mai mult decât un final.
Devine o dezvăluire a modului în care iubim.
După divorț, începe un proces care seamănă cu doliul.
Nu pierdem doar o persoană.
Pierdem o versiune din noi, o poveste, un viitor imaginat.

Și totuși, aici apare o întrebare - "Ce faci cu tine după?"
Unii oameni se închid. Devin mai reci, mai controlați, mai evitați.
Alții aleg să înțeleagă.

Pentru că adevărata schimbare nu este să găsești un alt partener.
Ci să nu mai repeți aceeași poveste cu altcineva.

A o lua de la capăt înseamnă:
➡️să îți vezi tiparele fără să te judeci
➡️să îți asumi propria contribuție
➡️ să înțelegi de ce ai ales ce ai ales
➡️să îți reconstruiești siguranța interioară

Vulnerabilitatea nu dispare după un divorț, nu rezolv problema daca aleg repede un alt /altă partener/ă.
Se reconstruiește lent, în spațiul în care începi din nou să ai încredere, mai conștient, mai matur, mai așezat.

Divorțul nu este doar un final.
Este momentul în care începi să ai o relație mai conștientă cu tine.

Psih. Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

13/04/2026

Când am scris acest articol, am pornit dintr-o nevoie de speranță.
Nu știam dacă va ajunge la cineva.

Se pare, însă, că am întâlnit ceva mai profund, o nevoie comună de sens și de vindecare.

Vă mulțumesc pentru felul în care ați primit aceste rânduri.

Uneori, nu scriu doar pentru a fi citită,
ci pentru a ii regăsi pe ceilalți.

Se pare că nu a fost doar despre mine,
ci despre o nevoie comună de vindecare.

Va îmbrățișez cu bucurie,
Anca

Când o femeie se vindeca, se vindeca familia ei, prietenele ei și el.
 Ea se vindeca când nu se mai identifica cu durerea.

Există un moment discret, greu de prins în cuvinte, dar profund recognoscibil în interior. Este momentul în care femeia încetează să se mai definească prin ceea ce a pierdut, prin ceea ce a fost rănit sau abandonat în ea. Nu pentru că acele experiențe dispar, ci pentru că își schimbă locul în psihic.
Ele nu mai sunt centrul. Devin istoria ei.

În termeni psihodinamici, vorbim despre o deplasare a nucleului identitar,  de la  organizarea în jurul traumei, către o organizare în jurul sinelui viu, capabil de sens, relație și continuitate. Suferința nu mai structurează identitate, devine conținut integrat.

Femeia vindecată nu este o femeie fără trecut, ci o femeie care nu mai trăiește din trecut.

Viktor Frankl a formulat poate cel mai clar acest adevăr -  omul nu este definit de ceea ce i se întâmplă, ci de sensul pe care îl dă experienței.
În acest sens, vindecarea nu este uitare, nici negare. Este o reorganizare profundă a sensului.

O femeie știe că este vindecată atunci când:

➡️nu mai caută iubirea ca reparație, ci ca întâlnire

➡️nu mai iubește din lipsă, ci din preaplin

➡️nu mai repetă, ci alege

➡️nu mai confundă intensitatea cu adevărul

➡️ nu mai simte nevoia să dovedească nimic despre propria ei valoare.
Există spațiu. Există discernământ. Există capacitatea de a rămâne, dar și de a pleca.

Vindecarea aduce cu sine o formă de libertate interioară care nu este spectaculoasă, dar este stabilă.

Din perspectiva nucleului afectiv, am putea spune că afectul dominant nu mai este frica sau lipsa, ci o formă de continuitate internă, un sentiment că „eu sunt aici, chiar și când celălalt nu este”.
Aceasta este poate cea mai profundă transformare.
Pentru că, în acel punct, femeia nu mai cere lumii să o țină întreagă.
Ea vine deja întreagă în lume.
Și poate, abia atunci, iubirea devine posibilă, nu ca nevoie, ci ca alegere.

Psih. Anca Elena Boalcă

11/04/2026

Paștele este lumină vie.
Există momente în viață când părți din noi se sting.
Se sting relații, pierdem, așteptăm, obosim să fim acolo, obosim să fim puternici.
Și totuși, ceva rămâne.
Un nucleu discret, viu.

Paștele este despre această capacitate profund umană de a reveni la viață, este
o renaștere.
Integram tot ce am pierdut, sperat, suferit, lipim în interiorul nostru și renaștem.

Nu este despre perfecțiune.
Nu este despre uitare.
Este despre transformare.

Să aveți un Paște în care să vă regăsiți blândețea, sensul și curajul de a merge mai departe, în propriul vostru ritm.

Lumina nu vine din ce am pierdut,
vine din miracolul că suntem aici!

Paște în lumină!

Psih. Anca Elena Boalcă

10/04/2026

Când o femeie se vindeca, se vindeca familia ei, prietenele ei și el.
 Ea se vindeca când nu se mai identifica cu durerea.

Există un moment discret, greu de prins în cuvinte, dar profund recognoscibil în interior. Este momentul în care femeia încetează să se mai definească prin ceea ce a pierdut, prin ceea ce a fost rănit sau abandonat în ea. Nu pentru că acele experiențe dispar, ci pentru că își schimbă locul în psihic.
Ele nu mai sunt centrul. Devin istoria ei.

În termeni psihodinamici, vorbim despre o deplasare a nucleului identitar,  de la  organizarea în jurul traumei, către o organizare în jurul sinelui viu, capabil de sens, relație și continuitate. Suferința nu mai structurează identitate, devine conținut integrat.

Femeia vindecată nu este o femeie fără trecut, ci o femeie care nu mai trăiește din trecut.

Viktor Frankl a formulat poate cel mai clar acest adevăr -  omul nu este definit de ceea ce i se întâmplă, ci de sensul pe care îl dă experienței.
În acest sens, vindecarea nu este uitare, nici negare. Este o reorganizare profundă a sensului.

O femeie știe că este vindecată atunci când:

➡️nu mai caută iubirea ca reparație, ci ca întâlnire

➡️nu mai iubește din lipsă, ci din preaplin

➡️nu mai repetă, ci alege

➡️nu mai confundă intensitatea cu adevărul

➡️ nu mai simte nevoia să dovedească nimic despre propria ei valoare.
Există spațiu. Există discernământ. Există capacitatea de a rămâne, dar și de a pleca.

Vindecarea aduce cu sine o formă de libertate interioară care nu este spectaculoasă, dar este stabilă.

Din perspectiva nucleului afectiv, am putea spune că afectul dominant nu mai este frica sau lipsa, ci o formă de continuitate internă, un sentiment că „eu sunt aici, chiar și când celălalt nu este”.
Aceasta este poate cea mai profundă transformare.
Pentru că, în acel punct, femeia nu mai cere lumii să o țină întreagă.
Ea vine deja întreagă în lume.
Și poate, abia atunci, iubirea devine posibilă, nu ca nevoie, ci ca alegere.

Psih. Anca Elena Boalcă

09/04/2026

De ce alegem parteneri indisponibili? - doliul relațional neîncheiat

Nu este întâmplător că ajungi, din nou și din nou, în relații în care nu ești aleas/ă.
Nu este ghinion.
Nu este lipsă de valoare.
Este, de cele mai multe ori, un doliu neîncheiat.
Un doliu care nu a fost trăit până la capăt.
Un „aproape” care nu s-a transformat niciodată în „real”.
O relație care nu a avut un final, dar a lăsat o așteptare.
Și atunci, fără să știi, nu cauți o relație nouă.
Cauți o continuare.

Așa cm descrie Nancy McWilliams, psihicul nu renunță ușor la obiectele emoționale pierdute.
Când doliul nu este procesat, apare o tendință profundă, repetăm ceea ce nu am putut încheia.
Și astfel alegem parteneri care:
➡️nu sunt disponibili
➡️nu se implică
➡️nu ne aleg pe deplin
Pentru că, într-un mod subtil, ei seamănă cu ceea ce am pierdut.
Sau cu ceea ce nu am avut niciodată.

În aceste relații, se întâmplă ceva important:
nu iubim doar persoana din fața noastră, iubim și o posibilitate, o speranță o promisiune, o reparație
„De data asta va fi diferit.”
„De data asta mă va vedea.”
Dar nu este despre el.
Este despre o parte din tine care încă așteaptă să fie aleasă…de cineva care nu poate.
De aceea este atât de greu să pleci.
Pentru că nu pierzi doar un om.
Pierzi variantele în care ar fi putut fi
toate speranțele pe care le-ai investit, toate momentele în care ai crezut că „acum se schimbă ceva”
Acesta este doliul relațional neîncheiat.
Un doliu fără ritual.
Fără final clar.
Fără validare.
Și tocmai de aceea… se repetă.

Pentru că psihicul încearcă să ducă povestea până la capăt.
Dar există un adevăr dificil, nu poți încheia o relație alegând același tip de partener.
Poți încheia doar atunci când, renunți la speranța că vei fi aleasă acolo unde nu există disponibilitate
și începi să alegi relații în care nu trebuie să demonstrezi nimic.
Așa cm spune Nancy McWilliams, vindecarea nu vine din înțelegere intelectuală, ci din experiență emoțională nouă.
Și uneori, primul pas nu este să găsești pe cineva nou.
Ci să rămâi cu tine…
în absența celui care nu te-a ales.
Pentru că abia acolo începe, cu adevărat, sfârșitul doliului.

Psih. Anca Elena Boalcă

08/04/2026

Când apropierea doare, despre personalitatea evitantă
Există oameni care nu fug de iubire, ci de durerea pe care o anticipează în ea.
Tulburarea de personalitate evitantă nu este despre lipsa dorinței de relaționare, ci despre un conflict intern profund.
Nevoia de apropiere coexistă cu teama intensă de respingere, rușine și umilire. În spatele evitării nu stă indiferența, ci o sensibilitate relațională crescută.

Din perspectivă psihodinamică, așa cm descrie Nancy McWilliams, personalitatea evitantă se organizează în jurul unui nucleu afectiv dominat de rușine și sentiment de inadecvare.
Individul dezvoltă strategii defensive sofisticate, retragere, inhibiție, auto-limitare, nu pentru că nu își dorește relații, ci pentru că relația este percepută ca un spațiu potențial periculos.
În experiența lor internă:
„Dacă mă apropii, voi fi văzut și judecat.”
„Dacă sunt văzut, voi fi respins.”
„Mai bine mă retrag decât să risc expunerea.”

Această dinamică creează un paradox dureros: izolarea devine o formă de protecție, dar și sursa principală a suferinței.
Cum arată o relație „confortabilă” pentru un evitant?
Pentru o persoană cu organizare evitantă, relația nu este un teritoriu spontan, ci unul care trebuie negociat fin, aproape terapeutic.

O relație tolerabilă și transformatoare are câteva caracteristici esențiale:
➡️Siguranță emoțională fără intruziune.
➡️Apropierea nu trebuie să fie invazivă.
➡️Ritmul este esențial.
➡️Acceptare fără evaluare constantă.
➡️Evitantul nu caută perfecțiune, ci absența criticii internalizate.
➡️Prezență stabilă, dar non-posesivă.
➡️O figură care rămâne, fără a presa.
➡️Validare subtilă, nu expunere forțată.
➡️Prea multă intensitate poate reactiva rușinea.
➡️Spațiu pentru autonomie.
➡️Relația devine posibilă doar atunci când nu anulează individualitatea.

În termeni psihodinamici
Putem înțelege această structură ca fiind organizată în jurul unui nucleu afectiv de rușine, însoțit de mecanisme de apărare precum:
➡️evitarea relațională,
➡️inhibiția afectivă,
➡️anticiparea criticii,
➡️retragerea în fantezie sau autosuficiență aparentă.

Psih. Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

05/04/2026

Cronica de weekend
Și terapeuții plâng

„Să rămână cine vrea.
Să plece cine nu poate privi adevărul fără decor.
Eu nu mai negociez cu propria mea viață.
Nu mai fac pace cu nimic din ce mă face să nu fiu eu.
Nu mai stau la masa unde sufletul meu este pus ultimul." Andrei Slăvuțeanu scriitor și prieten.

Azi este despre mine, dar și despre tine, cititorule.
Weekendul meu a început cu o lansare de carte.
Am ascultat cu o atenție aproape imposibilă poeziile recitate, fiecare cuvânt s-a așezat exact acolo unde îi era locul.
Apoi, aproape pe nesimțite, s-a produs un fenomen de calmare.
Un fel de liniște profundă, în care am uitat, pentru câteva momente, că îmi era foame sau somn.
Am plecat de acolo cu mine puțin altfel.
Ca și cm aș fi pornit în mine un început de metamorfoză existențială.
Și am pornit la drum...
Să mă întorc la versursurile pe care nu doar că le-am ascultat, ci le-am recunoscut aproape de centrul meu intern.
Le-am recunoscut pentru că, da, mă aflu și eu într-un astfel de punct.
Un punct de graniță.
Să plec sau să rămân.
Să plâng sau să respir.

Și, deși ai mai fost aici, de data aceasta nu te mai poți întoarce la tine cel de dinainte.
Din perspectivă psihodinamică, acesta este momentul conflictului viu.
Nu un dezechilibru, ci o tensiune între două adevăruri interne, o parte din tine care caută atașament, siguranță, continuitate și o parte din tine care caută adevăr, diferențiere, libertate.

În profunzime, acest tip de conflict nu este doar despre alegerea în sine, ci despre nucleul afectiv pe care îl activează.
Despre acel loc intern în care frica de pierdere, nevoia de atașament și dorința de a rămâne fidel ție se întâlnesc și se contrazic.
Între ele nu mai există negociere reală.
Pentru că orice alegi implică o pierdere.
Paradoxul este că, în aceste momente, schimbarea nu se produce doar în interior.
Ea reorganizează și realitatea externă.
Relații, roluri, direcții, toate sunt atinse de decizia ta.
Și trebuie să suporți acest proces cu resursele tale actuale.
Nu perfecte. Nu complete. Dar suficient de vii.
Pentru că adevărul este acesta, orice conflict intern traversat, nu evitat, produce un salt.

Psih. Anca Elena Boalcă

02/04/2026

Insomnia între afect, control și imposibilitatea de a visa.

Insomnia nu este doar o tulburare de somn, ci adesea expresia unui dezechilibru psihic mai profund.
Clinic, ea apare în mai multe forme.
Dificultatea de a adormi (frecvent în anxietate), treziri nocturne sau trezire precoce (specifică depresiei).
În realitate, insomnia este strâns legată de dinamica afectivă, peste jumătate dintre persoanele cu depresie și majoritatea celor cu anxietate se confruntă cu ea.
Din perspectivă psihodinamică, somnul presupune o renunțare la control.
Este un proces de regresie necesar, în care psihicul coboară către conținuturi inconștiente, emoții, dorințe, conflicte.
Pentru unele persoane, această coborâre nu este sigură.
Astfel, insomnia poate funcționa ca:
– o apărare împotriva regresiei
– o barieră între conștient și inconștient
– expresia unui supraeu hiperactiv, care nu permite relaxarea
– semnul unui afect neprocesat, care nu poate fi simbolizat sau visat

În acest sens, insomnia nu este doar lipsa somnului, ci uneori imposibilitatea de a visa.
La nivel neuronal, vorbim despre o stare de hiperactivare.
Creierul rămâne în alertă, cu un sistem de stres activ, chiar și atunci când corpul este obosit.
Neuropsihanalistul Mark Solms a arătat că visul nu este doar un fenomen biologic, ci este legat de sistemele afective și motivaționale ale creierului.

Cu alte cuvinte, visul are rol în procesarea emoțiilor.
Când această procesare este blocată, uneori apare insomnia.

Psih.Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

31/03/2026

Visăm exact ceea ce nu putem gândi direct.

Visul nu este o poveste, ci o formă de gândire a psihicului atunci când controlul conștient slăbește.
Este spațiul în care ceea ce nu poate fi spus direct se arată.
În limbaj psihodinamic, vorbim despre:
– conținut manifest (ce ne amintim)
– conținut latent (ce se trăiește, dar nu este încă conștient)

Între ele, psihicul lucrează subtil, deplasează, condensează, simbolizează.

Am lucrat recent cu un vis în care o persoană conducea un jeep alb, valoros, deși nu se simțea sigură pe ea. (Visul a fost adaptat pentru online)
Îl lasă pentru scurt timp, iar când se întoarce, mașina era arsă complet. Nu se apropie de mașină pentru că simțea teamă că ar putea descoperi ceva grav în interior și cheamă poliția.

La nivel simbolic, nu era despre o mașină.
Era despre capacitatea de a-și conduce propria viață, despre responsabilitate și frica de consecințe.
Despre întrebarea tăcută: „Pot să duc ceva valoros fără să stric?”

Simbolurile nu sunt întâmplătoare.
Ele traduc stări interne: control, vulnerabilitate, pierdere, dorință, conflict.
Freud numea visul „calea regală către inconștient”.
Jung îl vedea ca pe un mesaj de echilibrare al psihicului.
În practică, visul devine un dialog, între ceea ce știm despre noi și ceea ce încă evităm să vedem.
Iar uneori, ceea ce ne sperie în vis
nu este pericolul în sine, ci adevărul pe care îl aduce mai aproape de conștiință.

Visul nu ne spune ce se întâmplă în viața noastră.
Ne spune ce se întâmplă în noi.

Psih.Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut

29/03/2026

În haosul săptămânii care a trecut, am avut timp să dansez tangoul gândurilor și al emotiilor, să mă gândesc la tine, cititorule...indiferent cine ești tu.

Uneori, exact în oboseală apar cele mai clare conștientizări.

Într-una dintre ședințe, împreună cu clientul am avut un moment de clarificare relațională și am ajuns la următoarea concluzie.

➡️"Pentru bărbat, afectul este responsabilitate.
Pentru femeie, afectul este bucurie."

Dincolo de generalizare, acesta frază spune ceva esențial despre felul în care intrăm în relații.

Pentru multe femei, afectul este spațiul în care se deschid.
Unde simt, unde oferă, unde se întâlnesc.

Pentru mulți bărbați, afectul vine la pachet cu o formă de presiune.
Cu responsabilitate.
Cu nevoia de a face față.

Și, fără să își dea seama, încep să vorbească limbi diferite în același spațiu.

Ea oferă mai multă emoție, crezând că asta apropie.

El se retrage, simțind că trebuie să susțină mai mult decât poate duce.

Nu este lipsă de iubire.
Este o diferență de organizare emoțională.

Din perspectivă psihologică, aici apare o tensiune fină:

- unde unul caută bucurie,

- celălalt simte responsabilitate.

Și atunci apar interpretările:
„nu mă iubește suficient”
„se cere prea mult de la mine”

Dar, de fapt, nu este despre cât se iubește.
Este despre cm se trăiește iubirea în interiorul fiecăruia.

Poate că weekendul ăsta nu este despre a schimba ceva în relație.
Ci, despre a înțelege mai clar diferențele dintre voi.
Pentru că, uneori, apropierea nu vine din a simți la fel.
Vine din înțelegerea că nu simțim la fel.

P.S. Nu lipsa iubirii creează distanță, ci felul diferit în care fiecare o duce în sine.

Psih. Anca Elena Boalcă
Supervizor și Psihoterapeut