27/05/2026
Cea mai importantă calificare a unui psiholog nu apare pe niciun CV.
Pe asta am învățat-o nu ca terapeut, ci ca clientă. Sunt în terapie de aproape 19 ani. Am ajuns psiholog după ce am fost, mult timp, clientă. Și încă sunt.
Din locul ăsta dublu, văd ceva ce mai ales azi merită spus:
Integritatea nu e o calitate frumoasă a profesiei noastre. E condiția ei. Respectul față de cei care ne calcă pragul nu e bonus. E temelia.
Omul care intră în cabinet vine cu o încredere pe care nu o putem lua ușor. Vine cu o vulnerabilitate pe care o așază în mâinile noastre.
Noi vom ști detaliile vieții lui. El nu va ști aproape nimic despre a noastră.
Vine sperând că ceea ce scrie pe ușă înseamnă ceva.
Și înseamnă. Dar numai dacă ne ridicăm constant la standardele profesiei. Nu dacă purtăm profesia ca pe un statut.
Un titlu nu garantează nimic. Garantează doar munca pe care alegem să o facem în continuare: propria terapie, supervizarea, formările, sinceritatea față de propriile limitări.
Profesia asta nu e un loc unde ajungi. E un loc în care rămâi prin felul în care lucrezi.
Și totuși, când o facem cu integritate, munca asta ne oferă ceva ce puține meserii oferă:
privilegiul de a fi martori la un om care, ședință după ședință, se așază înapoi în el însuși.
Nu suntem doar martori. Suntem și moașe, cm spunea unul dintre formatorii mei.
Așa că azi mă înclin în fața colegilor care își iau profesia în serios, nu doar titlul.
Și mulțumesc terapeuților mei buni — pentru că datorită lor știu, din interior, ce înseamnă să fii bine însoțit.
La mulți ani, nouă!
