01/05/2026
Antifragilitatea în dezvoltarea copiilor- de ce nu trebuie să-i ferim de greșeli
În discursul despre dezvoltarea copiilor, reziliența a devenit un ideal. Modelul este acel tip de copil bun la toate, care poate duce cât mai multe, care poate face față provocărilor mediului, rezistă, absoarbe stresul și reușește să se adapteze. Antifragilitatea, concept preluat din lucrările lui Nassim Taleb, pare următorul pas. Este altceva. Antifragilitatea este o proprietate a sistemelor complexe; este nevoia de a suferi intervenție externă pentru a crește și a deveni mai puternic. Nu este doar rezistența în fața haosului, ci și creștere din interiorul său.
Este antifragilitatea transferabilă? Depinde de condiții. Un copil care poate trăi tristețea respingerii la locul de joacă, are nevoie de suport emoțional si de susținere. Pentru a mai încerca în alte spații, pentru a-și înțelege rolul, pentru a-și găsi locul, pentru a veni cu alte idei. Are nevoie de un spațiu familial în care să se producă trecerea, în care antifragilitatea să desfășoare metamorfoza, creșterea. În acest punct, părintele poate veni cu propria antifragilitate. În aceste condiții, putem vorbi despre capacități transferabile înspre viața adultă. Din partea părintelui, din partea copilului care experimentează către viitorul adult.
Ca orice sistem complex, organismul uman are nevoie de mici șocuri pentru a deveni mai puternic. Copiii- nu se dezvoltă în vid, ci în contact. Cu celălalt, cu mediul, cu realul. Prin încercări, mici lovituri, mici nereușite, experiențe.
Nu îl ferim pe copil de lume ca să-l protejăm. Îl lăsăm să se ciocnească de ea ca să devină capabil. Ținând cont de o serie de aspecte – copiii nu au aceeași capacitate de autoreglare ca adulții. Sistemul lor nervos este fragil, creierul îmbibat în emoții. Vom fi acolo pentru a-l ajuta să se regleze, să se reechilibreze. Astfel, adultul realizează medierea. Antifragilitatea nu e “lasă-l să se descurce” ci îmi propun să pășesc alături de el, pentru a-l ajuta să reflecteze și să înțeleagă. Mai contează tipul de stres. „Stresul recomandat” este unul predictibil, pe cât mai puțin haotic și copleșitor. În situație de nereușită socială sau incident la locul de joacă, evenimentul impredictibil (aducător de stres) se va așeza peste o ambianță predictibilă, o dinamică predictibilă, un răspuns predictibil din partea noastră. Astfel, ceea ce îl așteaptă acasă pe copil este un loc în care creierul său va putea procesa în liniște. Va putea învăța și concluziona.
Antifragilitatea se va hrăni din conflictele din parc, incapacitatea de a-mi convinge prietenul din prima despre ideea mea. Oricât de nemaipomenită, extraordinară, originală ar fi. Va veni cu frustrare, cu poticneli și nedreptate autopercepută. Într-o zonă de risc controlat. Și acest exemplu poate fi extrapolat înspre zona de sport și activitate fizică, învățarea unei aptitudini noi, o multitudine de situații și experiențe.
Întrebarea nu este cm facem copiii mai rezistenți, ci câtă instabilitate pot duce fără să-i destabilizăm.
