https://www.facebook.com/1669032289977331/

Mirela Mircea- Cabinet Individual de Psihologie, Strada Constantin Brancusi, nr 11, sector 3, Bucharest (2025)

Q: What is the address?

Strada Constantin Brancusi, Nr 11, Sector 3

19/11/2025

Repararea nu este un act, ci o mișcare lentă a dorinței de a reconecta ceea ce a fost scindat.
— Melanie Klein

25/10/2025

„Mai multe-s pe pământ și-n cer, Horatio, decât își închipuie filosofia”, îi spune Hamlet prietenului său, după ce vede pe zidurile castelului fantoma tatălui mort.

“Mai multe sunt, de fapt, în mintea omului decât am putea descoperi brăzdând toate mările, traversând toate râurile, străbătând toate ținuturile, popoarele și continentele sau cățărându-ne pe cele mai înalte și inaccesibile vârfuri ale lumii. Nici dacă am naviga prin cea mai neagră și nestatornică furtună, nici dacă am explora întregul univers, sărind de pe o planetă pe alta, dintr-o galaxie în alta, intrând și ieșind dintr-o gaură neagră ori încălecând un meteorit strălucitor, nu am putea vedea atâtea lucruri câte poate mintea omului să pună în scenă într-o singură noapte.” (Giuseppe Plazzi)

Misterul interior — acea lume invizibilă care se revelează doar în tăcerea nopții, în vis sau în contemplare și care face din fiecare om un mic cosmos în sine.

16/10/2025

„Deficit narcisic” nu înseamnă că persoana este „narcisistă” în sensul cotidian (egoistă, grandioasă), ci că îi lipsește o bază internă solidă de valorizare de sine.
Copilul are nevoie ca părintele să-i oglindească pozitivitatea — să-l vadă, să-l admire, să-l confirme („Uite ce frumos ai desenat!”, „Îți place să construiești, ești creativ”). Dacă acest proces e absent, inconsecvent sau invaziv, se produce o lacună narcisică: copilul nu interiorizează sentimentul „sunt valoros, sunt demn de iubire așa cm sunt”.

În consecință:
• adultul se va confrunta cu o stima de sine fragilă, oscilantă;
• va căuta validare excesivă din exterior;
• se poate simți ușor rănit, umilit sau rușinat;
• are dificultăți în autoreglare emoțională și în menținerea unei imagini coerente despre sine.

Vasile Dem. Zamfirescu folosește acest concept pentru a descrie golul interior al multor persoane din cultura românească contemporană — oameni care, spunea el, „nu s-au putut privi niciodată în ochii părinților lor cu bucurie”.

„Deficitul narcisic nu se vindecă prin cunoaștere intelectuală, ci prin trăirea unei relații reparatoare — în care ești în sfârșit oglindit, valorizat, conținut.” Asta explică și de ce, în terapie, relația cu terapeutul poate deveni o experiență de „re-narcisizare sănătoasă”, adică o refacere a sinelui printr-o oglindire empatică autentică.

14/10/2025

“A trai in cuplu inseamna sa ai rabdare sa il cunosti pe celalalt la un grad de intimitate pe care nicio alta experienta nu o permite."
André Comte-Sponville

14/10/2025

Taibi Kahler consideră că exprimarea furiei autentice reprezintă al doilea cel mai frumos cadou pe care îl putem oferi partenerului — după declarația de dragoste. Atunci când reușim să ajungem la furia sănătoasă, fără a o transforma în agresivitate, nu rămânem cu resentimente, facilităm momente de reglare emoțională esențiale pentru cuplu și contribuim la restabilirea calmului și a conexiunii.

👀
1. Furia sănătoasă este o formă de onestitate emoțională.
Ea apare când ne permitem să spunem „mă doare”, „mă simt rănit” sau „am nevoie de altceva”, fără a ataca sau a umili. Este o emoție care delimitează spațiul personal și restabilește echilibrul între apropiere și autonomie.
2. Reprimarea furiei distruge intimitatea.
Atunci când furia este negată sau mascată, ea se transformă în resentiment, pasiv-agresivitate sau retragere emoțională, erodând treptat relația.
3. Furia autentică are un rol reglator.
Într-un cuplu matur, ea devine un instrument de clarificare și reconectare: permite partenerilor să își exprime limitele și nevoile, fără teama de pierdere.
4. Exprimarea conștientă a furiei creează siguranță emoțională.
Când partenerii învață că pot fi sinceri și vulnerabili chiar și în tensiune, relația se adâncește. Furia nu mai este o amenințare, ci o poartă spre autenticitate și încredere.

14/10/2025

În copilărie, manipularea nu are conotația morală negativă pe care o capătă ulterior; este o strategie de supraviețuire emoțională, o modalitate prin care copilul încearcă să obțină atenție, afecțiune sau protecție din partea părinților.

Atunci când părinții răspund inconsecvent sau condiționat la nevoile afective ale copilului, acesta învață, fără să-și dea seama, că iubirea trebuie „câștigată” sau provocată — uneori chiar punându-i pe ceilalți în competiție („Bateți-vă pentru mine”).

Mai târziu, ca adult, această dinamică de atașament nesigur se reactivează în relațiile de cuplu. În situații tensionate, cu miză emoțională mare, persoana recurge la aceleași mecanisme vechi: controlează, testează, manipulează – nu din răutate, ci din teamă de abandon și neîncredere în disponibilitatea celuilalt.

Manipularea trădează pe langa o lipsă de încredere în disponibilitatea reală a celuilalt și o teamă profundă că, dacă ne-am arăta așa cm suntem, am fi respinși. Totuși, deși născută din neputință, manipularea devine o formă subtilă de control care sufocă autenticitatea relației.

Atunci când este recunoscută și înțeleasă, manipularea poate fi transformată într-un semnal de lucru interior: un apel la onestitate emoțională, la asumarea propriilor nevoi și la învățarea exprimării directe a acestora. Numai așa relația poate deveni un spațiu de creștere și întâlnire reală, nu un teren de luptă pentru putere și validare.

14/10/2025

„Controlul excesiv este cel mai invalidant factor în dinamica unui cuplu. El îl determină pe partenerul supus acestui control să reacționeze prin comportamente de tip infantil – fie prin supraadaptare, fie prin rebeliune – reacții care, paradoxal, nu fac decât să alimenteze și mai mult nevoia de control a celuilalt.” ( Gerard Collingnon si Delphine Viel)

Din perspectivă psihologică, controlul excesiv reprezintă o strategie de apărare care ascunde, de cele mai multe ori, frica de pierdere, insecuritatea și neîncrederea. Paradoxul este că exact această tentativă de a controla relația produce efectul opus celui dorit: slăbește legătura emoțională și generează distanță afectivă.

Partenerul controlat se simte infantilizat și lipsit de autonomie, ceea ce duce la reacții compensatorii – fie supunere pasivă (supraadaptare), fie opoziție activă (rebeliune). Ambele reacții blochează intimitatea autentică și creează un cerc vicios al puterii, în care iubirea se transformă într-un câmp de luptă între nevoia de siguranță și nevoia de libertate.

👀
O relație matură se clădește nu pe control, ci pe încredere, autonomie și acceptare reciprocă. Doar acolo unde fiecare partener își asumă responsabilitatea pentru propriile frici și vulnerabilități poate exista o iubire liberă și vie.

14/10/2025

Dragostea, privită printr-o lentilă psihologică, este un proces activ de construire a relației, nu doar o trăire pasivă a emoției.
Asemenea artei, ea presupune conștiență, disciplină, empatie și disponibilitatea de a învăța continuu despre sine și despre celălalt. Sentimentul de iubire poate fi spontan, dar menținerea și aprofundarea lui cer efort emoțional, maturitate și capacitatea de a gestiona conflictele, diferențele și vulnerabilitățile inevitabile.
În acest sens, dragostea devine un act de creație psihologică, în care partenerii se modelează reciproc și evoluează împreună, transformând relația într-un spațiu de creștere și dezvoltare personală.

06/10/2025

Nu te teme pentru viitorul poveștii.
Ea nu moare, doar își schimbă pielea.
Oamenii se nasc din poveste și se întorc în ea,
așa cm râul se întoarce în mare.
Bucură-te de miracolul că poți povesti —
că din haosul lumii îți țeși sensul,
că în fiecare clipă alegi o narațiune
și o numești viață.
Pierde-te în povești.
Lasă-le să te învețe empatia,
să-ți arate umbrele,
să te mângâie cu promisiunea că nu ești singur.
Dar nu uita:
Poveștile pot și să vindece și să înșele.
Fii atent la cele pe care le spui despre tine,
și la cele în care alegi să crezi.
Rămâi curios, nu cinic.
Fii sceptic, dar nu gol pe dinăuntru.
Iubește miturile, chiar dacă nu le mai iei de bune-
ele țin lumea laolaltă, ca o amintire a sensului.
Și când cineva îți va spune că romanul a murit,
zâmbește.
Poveștile nu pier —
ele doar așteaptă să fie spuse din nou,
cu vocea ta.

05/10/2025

„Literatura oferă sentimente pentru care nu trebuie să plătim niciun preț. Ne permite să iubim, să condamnăm, să fim complici, să sperăm, să ne fie frică și să urâm, fără niciunul dintre riscurile pe care aceste sentimente le presupun de obicei.”
— Janet Burroway

Dintr-o perspectivă psihologică, citatul lui Janet Burroway vorbește despre funcția profund terapeutică a literaturii — aceea de spațiu simbolic de trăire emoțională. În universul literar, cititorul poate experimenta întreaga gamă a emoțiilor umane într-un cadru sigur, lipsit de consecințe reale. Este, în esență, o formă de catharsis controlat, asemănătoare procesului din terapie, unde individul are ocazia de a retrăi, explora și elibera emoții într-un mediu protejat.

Literatura devine astfel o proiecție și o oglindă a lumii interioare. Citind, ne identificăm cu personajele, le trăim conflictele și pasiunile, dar rămânem în siguranță — putem urî fără vină, putem iubi fără teamă de respingere, putem spera fără frica eșecului. Această distanță simbolică transformă lectura într-un spațiu tranzitional, unde imaginația și realitatea se întâlnesc, facilitând integrarea emoțiilor reprimate și extinderea conștiinței de sine.

Într-un sens mai profund, literatura ne oferă posibilitatea de a ne întâlni cu propriile umbre, cu aspectele din noi pe care viața reală ne cere adesea să le ascundem sau să le reprimăm. În acest fel, lectura devine un act de vindecare simbolică, de recunoaștere a complexității naturii umane.

03/10/2025

Chipurile oamenilor respectă aceeași structură de bază: doi ochi, un nas, o gură. Și totuși, nicio față nu este identică cu alta. Micile diferențe, aparent nesemnificative, devin decisive. Așa cm spunea William James, „nu există decât mici deosebiri între un om și altul; dar așa mici cm sunt, au foarte mare importanță”.

Chipurile noastre seamănă în structură, dar ceea ce ne diferențiază este esențial pentru identitate. Psihologic, avem o nevoie firească de a compara: ne uităm la ceilalți pentru a ne defini pe noi înșine. Comparația e un proces de învățare și de auto-reflecție: mă descopăr pe mine prin diferențele pe care le observ față de altul.

Dar comparația are două fețe:
• În plus: ne ajută să ne diferențiem, să înțelegem ce ne aparține cu adevărat, să recunoaștem propriile resurse și unicitatea. De exemplu, atunci când admirăm la altul o calitate și simțim că și noi o avem latentă, comparația ne poate motiva să o dezvoltăm.
• În minus: riscul e să folosim comparația ca instrument de depreciere, fie în sensul de a ne considera „mai puțin” decât ceilalți (ceea ce poate duce la anxietate, rușine, invidie), fie în sensul de a ne considera „mai mult” (ceea ce duce la mândrie rigidă, superioritate defensivă). În ambele cazuri, diferența devine zid, nu punte.

Importanța deosebirilor este că ele ne apropie de cine suntem cu adevărat numai atunci când le putem privi nu prin filtrul ierarhiei, ci prin cel al identității. Diferența nu mai este „mai bun” sau „mai rău”, ci „altfel”. Atunci ea funcționează ca o graniță sănătoasă: îmi arată unde mă termin Eu și unde începi Tu.

Astfel, comparația constructivă duce la individuare (în sens jungian), la procesul de a deveni cine suntem cu adevărat. În schimb, comparația distructivă blochează acest proces și ne ține captivi într-un „Eu fals”, adaptat după măsura altora.

Concluzie:
Micile diferențe dintre noi sunt decisive nu pentru a ne clasa pe o scară a valorii, ci pentru a ne revela identitatea personală. Când sunt privite cu respect și curiozitate, ele devin reperele care ne conduc spre adevăratul „Eu” și creează premisele unei relații autentice cu „Tu”.

27/09/2025

Viața exterioară, fără contact cu interiorul, rămâne un vis frumos sau urât, dar incomplet, în timp ce viața trăită și din interior devine autentică și trează.

“Cine privește în afară visează” -când ne raportăm doar la lume, la ceilalți, la evenimente, la succes, la așteptările sociale, trăim într-o realitate care nu ne aparține pe deplin. E un fel de visare, pentru că suntem absorbiți de imagini, roluri și proiecții. E o viață „la suprafață”, unde sensul și direcția vin din exterior.

„Cine privește înăuntru se trezește” -întoarcerea spre interior, spre inconștient, spre lumea emoțiilor, simbolurilor și arhetipurilor, produce un fel de trezire. Pentru Jung, adevărata individuație (procesul de a deveni tu însuți) începe atunci când nu mai cauți doar în afară, ci înțelegi ce îți transmite viața ta interioară.
Mai mult:
Orientarea doar spre exterior → risc de alienare, burnout, conformism.
• Orientarea spre interior → autocunoaștere, contact cu sinele, integrare a umbrelor, trezirea la o viață trăită conștient.

Insa adevărata „trezire” apare din împletirea creativă dintre afară și înăuntru. Adică să trăim în lume, dar să nu ne pierdem în ea; să ne întoarcem în interior, dar să nu rămânem blocați acolo.

Jung numea asta procesul de individuație – devenirea unui sine întreg, care se manifestă și în interior și în exterior, în echilibru.

Mirela Mircea- Cabinet Individual de Psihologie

19/11/2025

25/10/2025

16/10/2025

14/10/2025

14/10/2025

14/10/2025

14/10/2025

14/10/2025

06/10/2025

05/10/2025

03/10/2025

27/09/2025

Address

Telephone

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category