25/06/2025
Cu frica la terapie: între simptom, prezență și simbolizare
În practica psihoterapeutică, apare frecvent tentația de a oferi explicații, sensuri și interpretări încă din primele momente în care un pacient evocă o frică sau o angoasă. Totuși, simbolizarea unei frici nu este posibilă în absența unei relații conținătoare și a unui proces matur de elaborare afectivă (Gabbard, 2004). Orice interpretare oferită prematur, înainte ca frica să fie trăită cu adevărat în relația psihoterapeutică riscă să devină o formă de evacuare intelectualizantă – o defensă mascată drept înțelegere.
În primele faze ale terapiei, frica apare adesea înregistrată la nivel cognitiv sau narativ. Pacientul poate spune: „Mi-e teamă că voi fi respins.” sau „Am anxietate socială.” Aceste formulări sunt, adesea, tentative de control asupra unui afect care nu a fost încă trăit în condiții psihice și relaționale sigure.
Timpul este necesar nu pentru că pacientul „nu este pregătit”, ci pentru că afectul însuși nu a ajuns încă în spațiul relației. El este doar anticipat, povestit, înregistrat – nu trăit, simbolizat.
Frica primitivă nu este doar un conținut psihic, ci o experiență relațională timpurie. Ea a fost trăită poate fără sprijin afectiv, și tocmai de aceea a rămas nespusă, neregulată (Fonagy & Target, 1997).
Pentru a fi simbolizată, frica trebuie procesată într-o relație care o conține și o susține fără să o respingă sau să o raționalizeze. Relația terapeutică devine astfel o matrice de transformare afectivă – locul unde frica nu mai e un pericol de moarte psihică, ci un material psihic viu, capabil să devină reprezentare, cuvânt, sens.
Bion (1962) a formulat cu claritate această idee în conceptele de „elemente β” (trăiri brute, insuportabile) și „funcție α” (capacitatea de a transforma trăirea în gândire). Frica, în forma ei primitivă, este un element β – nu poate fi procesată direct de psihicul pacientului. Ea trebuie conținută de un altul (terapeutul), pentru ca apoi să poată fi „digerată” și reflectată înapoi sub formă de înțeles accesibil.
Această înțelegere nu vine din interpretare, ci din prezență susținută, regulată. Relația creează solul afectiv în care frica poate răsări – nu ca simptom, ci ca trăire cu sens (Ogden, 1994).
Atunci când frica este interpretată prea devreme, fără ca relația să fi fost consolidată, pacientul poate simți că este expus sau analizat fără protecție, că afectele sale sunt „citite” și recodificate înainte ca el să le poată exprima în termenii proprii (Lemma, 2016).
Terapia autentică nu se grăbește spre sens. Ea creează un spațiu în care frica poate fi adusă, trăită, simțită – și doar apoi, cu blândețe, gândită împreună (Ferro, 2006).
Bibliografie
Bion, W. R. (1962). *Learning from experience*. London: Heinemann.
Ferro, A. (2006). *Psychoanalysis as therapy and story-telling*. London: Routledge.
Fonagy, P., & Target, M. (1997). Attachment and reflective function: Their role in self-organization. *Development and Psychopathology*, 9(4), 679–700. https://doi.org/10.1017/S0954579497001399
Gabbard, G. O. (2004). *Long-term psychodynamic psychotherapy: A basic text*. Washington, DC: American Psychiatric Publishing.
Lemma, A. (2016). *Introduction to the practice of psychoanalytic psychotherapy* (2nd ed.). Chichester: Wiley-Blackwell.
Ogden, T. H. (1994). The concept of internal object relations. *International Journal of Psychoanalysis*, 75, 613–626.
