22/10/2025
Când copilul tău spune: „Nu mai vreau să merg la școală”
Despre frică, rușine și încercarea de a înțelege
E dimineață.
Îl chemi la masă, dar nu iese din cameră.
Spune că îl doare burtica și că nu vrea să meargă la școală.
Îi pui mâna pe frunte — n-are febră.
„O să treacă, hai să nu întârziem.”
Dar nu trece. Și abia îl duci către școală.
Și în următoarele zile, „burtica” devine subiectul pe care nu mai poți să-l eviți.
Apoi poate că apare febra.
Se face liniște o vreme...
Și undeva, printre toate scuzele acelea mici și nevinovate, începi să simți că nu e vorba despre un simptom.
E mai mult. E ceva înăuntru.
Poate frică. Sau rușine. Sau ceva care încă nu știe să fie numit.
Uneori afli că e vorba despre un coleg.
O prostioară aparent nevinovată.
O vorbă aruncată care a durut.
Un gest care l-a făcut să se simtă mai mic.
Și atunci ți se strânge și ție inima.
Vrei să-l iei în brațe și să nu-l mai lași să plece.
Sau, dimpotrivă, să mergi la școală și să pui lucrurile la punct.
Dar adevărul e că nu știi ce e mai bine.
Să protejezi? Să confrunți? Să aștepți?
Ca părinte, e greu. Nu avem blueprint.
Pentru că atunci când copilul tău e rănit, nu suferă doar el.
Suferi și tu.
Și te frămânți între furie și vinovăție:
„Cum de nu mi-am dat seama?”
„De ce nu mi-a spus?”
„Ce fel de lume e asta?”
Dar, înainte să cauți răspunsuri, e important să-l asculți.
Să-i dai voie să spună cm a fost, fără să te grăbești să rezolvi.
Uneori, copilul nu are nevoie de explicații.
Are nevoie de un loc — un spațiu unde să fie auzit fără să fie analizat.
De un părinte care poate să stea lângă el acolo unde doare —
fără întrebări, fără concluzii.
Să conțină. Și atât.
Însă, în poveste, există și celălalt copil.
Cel care a râs.
Cel care a împins.
Cel care a făcut gluma aceea proastă, care a rănit.
Ce-o fi în mintea lui?
Poate că și el s-a simțit mic și n-a știut cm altfel să pară mare.
Poate că acasă a învățat că trebuie să fii dur ca să nu fii umilit sau invizibil. Poate că se teme să nu devină el următoarea țintă.
Nu e o scuză suficient de bună.
Dar ne ajută să înțelegem că și el poate poartă o frică.
Că, în spatele hahaielii, e tot rușine și fragilitate.
Copilul care suferă și copilul care lovește sunt două fețe ale aceleiași nevoi.
Unul fuge din lume, încercând să se protejeze.
Celălalt încearcă să o domine, să o controleze, ca să fie acceptat în ea.
Amândoi spun același lucru:
„Mi-e teamă să nu fiu respins. Am nevoie să aparțin.”
Și, între ei, stau părinții.
De o parte, părintele copilului rănit, care nu mai doarme nopțile și caută soluții.
De cealaltă parte, părintele copilului „agresor”, care simte rușinea aceea de nepus în cuvinte. Rușinea că al lui a rănit. Ca e arătat cu degetul.
Și că lumea îl privește acum ca pe un agresor — lucru care îl exclude și pe el din grup.
Și nu știe ce e mai greu: să-și apere sau să-și certe copilul.
Amândoi părinții trăiesc același lucru: durerea de a nu ști cm să ajungă la propriul copil și să-l protejeze cu adevărat.
Adevărul e că nu putem opri toate glumele proaste.
Nu putem alunga monștrii din basme, nici personajele negative din filmele de acțiune. Și poate că nici nu trebuie.
Pentru că răul, în felul lui, ne arată binele.
Și dacă privim mai atent, descoperim că monstrul nu e mereu ceea ce pare.
Poate că n-a fost rău de la început. Poate că a fost doar rănit.
Sau uitat. Poate că n-a fost alegerea lui să joace rolul acela,
ci doar modul în care a învățat să nu mai fie rănit.
Copiii care rănesc nu se nasc răi.
Sunt doar pierduți între nevoia de a fi văzuți și teama de a fi descoperiți.
Așa cum, în basme, balaurul păzește o comoară,
și copilul „agresor” păzește ceva: propria fragilitate.
Doar că, neștiind cm s-o apere, ajunge să o ascundă prin forță sau printr-un gest necugetat.
Nu e de ajuns să căutăm cine are dreptate.
Uneori, adevărata vindecare nu vine din pedeapsă, ci din privirea care vede dincolo de mască.
Copilul rănit și cel care rănește nu sunt personaje opuse,
ci capitole din aceeași poveste despre frică și dorință de apartenență.
Iar rolul nostru, ca părinți, nu e să alegem între ei, ci să fim cei care nu uită că, în fiecare copil, există o parte care vrea doar să fie văzută fără frică.
Pentru copilul care suferă, prezența vindecă mai mult decât sfatul pe care nu-l înțelege.
Pentru copilul care a greșit, înțelegerea vindecă mai mult decât pedeapsa.
Când un copil e văzut fără să simtă rușine, începe să se repare singur.
Când e privit cu demnitate, învață să o ofere și altora.
Noi, adulții, nu putem visa ori construi o lume fără suferință.
Dar putem construi o lume în care suferința să nu mai vină cu rușine.
O lume în care un copil poate spune:
„Azi mi-a fost greu.”
Iar cineva să-i răspundă:
„Știu. Îmi pare rău. Te înțeleg. Sunt aici cu tine.”
Și, poate, într-o dimineață, același copil se va trezi,
își va pune ghiozdanul în spate și va spune:
„Hai mai repede, că întârziem la școală.”
Apoi zâmbește.
