Metaforia

05/12/2025

De ceva vreme tot apar în studioul de Art Terapie, oameni care nu mai știu unde e „acasă”.
Unii au „locuit” peste tot prin lume. Alții n-au plecat niciodată din orașul natal, dar simt că nu au ajuns nicăieri. Își schimbă relațiile, joburile, cercurile și, la un moment dat, ajung la fraza: „cred că eu nu știu să stau într-un loc”. Alteori e vorba despre un „acasă” interior.
Lucrând cu ei, m-am trezit că în mine apare mereu aceeași imagine: un personaj care rătăcește pe o mare neliniștită, cu multe insule, uneori foarte aproape, alteori departe de țărm. Din contratransferul ăsta s-a născut, destul de firesc, figura lui Ulise. Nu ca citat cultural, ci ca un fel de hartă mai veche pentru un tip foarte actual de rătăcire.

De ce arhetip și de ce Ulise, și nu altcineva?
Pentru că unele povești mari par să ne conțină deja, înainte să le cunoaștem „din carte”. Ele țin laolaltă teme recurente – plecare, întoarcere, dor, fugă, lege, vină, putere – și ne dau un loc în care să le privim fără să le punem diagnostic sau să le facem morală. Mitul devine un „al treilea” între terapeut și pacient: nu spunem „tu ești așa”, ci „uite o scenă pe care o putem privi împreună și vedea ce se aprinde și ce nu seamănă deloc cu tine”.

Ulise, pentru mine, ține laolaltă mai multe fire care apar des în cabinet: exil și dor de casă, relația cu autoritatea (zei, regi, reguli), dependențele care promit uitare (lotușii, sirenele), vinovăția față de cei rămași pe țărm, copilul care crește fără tată, soția care așteaptă, misiunea care trebuie dusă la bun sfârșit. E o poveste suficient de bogată încât să nu înghită cazul individual, dar să poată conține în ea mai multe biografii posibile.

N-am folosit Ulise ca să „pun pacientul într-un sertar”. Mai degrabă îl propun ca pe un loc intermediar: nu spui „tu ești Ulise”, ci „uite o poveste despre cineva care tot pleacă și tot amână întoarcerea; vezi dacă, unde și cm îți vorbește și unde nu seamănă deloc cu tine”. Nepotrivirile sunt la fel de importante ca asemănările.

Din munca asta, și din rătăcirile reale pe care le-am contemplat, au ieșit încet niște caiete de lucru despre arhetipul „wanderer”-ului. Le-am scris în engleză, ca să poată circula. Sunt dense, nu sunt „content”.
Și m-am gândit așa: înainte să cumperi o carte, o deschizi. Citești o pagină. Vezi dacă poți locui acolo, în vocea aia, sau nu.
Așa că am scos o bucată din Ulysses și am lăsat-o să circule gratuit.

În PDF-ul ăsta mic am pus trei lucruri care, de multe ori, se întâlnesc în aceeași viață:
– povestea rătăcitorului care nu ajunge niciodată cu totul acasă (între mit și biografie);
– o scrisoare către fiu / fiică / copilul interior, în care un părinte recunoaște ce poveri a pus, fără să vrea, pe umerii celuilalt;
– un exercițiu art-terapeutic despre „sirenele dependenței” și golul în care cântă ele când alcoolul, munca, ecranele sau relațiile promit că „n-o să mai doară”.

Nu e un program de schimbare în 10 pași. Nu e nici „self help” drăguț. E ceva cu care stai. Puțin incomod, puțin tandru, uneori dureros fix acolo unde te recunoști.
Dacă lucrezi cu tine sau cu alții pe tema plecărilor, a întoarcerilor amânate, a dependenței sau a copiilor reali / interiori cărora le-am pus prea mult pe umeri, poți descărca PDF-ul (în engleză) de aici:

https://payhip.com/b/LHe7M

La finalul lui am lăsat și un link către varianta extinsă, pentru cine simte nevoia să stea mai mult cu tema asta.
Dacă îl folosești și te atinge undeva, îmi poți scrie două rânduri. Nu ca feedback pentru „produs”, ci ca semn că nu rătăcim chiar singuri pe mare.

P.S. Pentru mine, Ulise e doar unul dintre arhetipurile care pot ajuta la explorarea interioară. Lucrez la o mică colecție de astfel de instrumente, pe care o voi lăsa la vedere pentru cei care simt nevoia de sens.

A small, free sample from the Ulysses self-exploration bundle.This mini toolkit focuses on the first life script in the series – the wanderer who never quite arrives home. It combines three elements you can use on your own or with clients:a narrative...

27/11/2025

Dependenta care ne face independenti

Ne-am obisnuit sa credem ca independenta inseamna sa nu ai nevoie de nimeni. Sa nu suni pe nimeni, sa nu ceri ajutor, sa iti spui in gand: „trebuie sa ma descurc singur, altfel e rusinos”. Doar ca psihicul nu functioneaza asa. Niciodata n-a functionat.

Cu mult inainte de studiile moderne, Donald W. Winnicott, psihiatru si psihanalist britanic, a observat in cabinet si in spital ca un copil devine cu adevarat autonom doar daca, la inceput, are voie sa fie dependent de o „mama suficient de buna” – cineva care il tine, il suporta, il vede, fara sa il invadeze si fara sa il lase prada haosului (Winnicott, 1965/2006; Winnicott, 1971/2005). Daca mediul il poate contine, copilul incepe sa simta in corp: „pot sa exist”, „pot sa incerc”, „pot sa ma joc”. Autonomia apare ca efect secundar al faptului ca, pentru o vreme, nu a fost singur.

Mult mai tarziu, cercetarile lui Brooke Feeney si ale colegilor ei au pus cifre pe aceasta intuitie. In studii in care cuplurile scriau zilnic despre ziua lor, despre cm s-au simtit sprijiniti si despre ce au reusit sa faca, se vede ceva aparent paradoxal: in zilele in care o persoana simte ca poate sa se sprijine pe partener – ca poate cere ajutor, ca poate fi vulnerabila fara sa fie ironizata sau controlata – in aceleasi zile isi duce mai bine la capat scopurile personale, doarme mai bine, se simte mai bine in pielea ei (Feeney, 2004; Jakubiak & Feeney, 2016; Feeney & Collins, 2015). Cu cat dependenta este mai bine primita, cu atat autonomia creste. Feeney numeste asta „paradoxul dependentei”.

Daca le citim impreuna, Winnicott si Feeney spun, de fapt, acelasi lucru, fiecare in limba lui. Winnicott povesteste clinic cm un copil are nevoie de un mediu „suficient de bun” ca sa poata deveni el insusi.
Cincizeci de ani mai tarziu, Feeney arata, cu grafice si chestionare zilnice, ca un adult devine mai liber, mai curajos, mai capabil sa isi construiasca viata atunci cand are langa el un om care este disponibil, cald, dar neintruziv – un fel de „baza sigura” de pe care poate pleca si la care poate reveni (Feeney & Collins, 2015). Nu independenta impotriva cuiva, ci independenta sprijinita de cineva.

Poate asta este una dintre cele mai greu de acceptat lectii pentru adultul de azi: nu este o slabiciune sa ai nevoie de cineva. Slabiciunea incepe abia atunci cand suntem fortati sa ne prefacem ca nu avem nevoie de nimeni.
Independenta matura nu spune "nu am nevoie de tine”, ci "am voie sa am nevoie de tine si, tocmai pentru ca stiu asta, pot sa merg singur acolo unde am mai fost”.

In imagine: La Promenade, Renoir

26/11/2025

Art Terapie Metaforia
Autor: N.T.
Titlu: My mother

02/11/2025

Art Terapie Metaforia
Autor: N.C
Titlu: Camera fanteziei

O lucrare despre rușine și dorință

Despre femeia care se teme că vrea „prea mult” și despre tăcerea care se așază atunci când iubirea nu mai respiră.

Uneori o femeie se rușinează de libidoul ei „prea mare”, într-o relație aparent stabilă, dar care începe să se stingă acolo unde ar trebui să respire — în întâlnirea erotică.
Partenerul ei, crescut într-o familie în care apropierea era mereu la distanță, pare ca trăiește reprimarea sexuală fără neliniște. Pentru ea, această liniște a devenit o formă de singurătate trăită în doi.
În cuplu, contractul erotic — acel acord tacit despre cm ne vom dori unul pe altul — se erodează încet, până dispare.
Când nu mai este reînnoit, apare un clivaj: o parte din femeie rămâne fidelă iubirii și rolului domestic, iar cealaltă, partea vie și pulsantă, devine rușinată, exilată, uneori vinovată că există.
Citind articolul „Why Some Women Cheat Not to Leave, but to Stay”, m-am gândit la ceea ce Jessica Benjamin numește al treilea: spațiul viu dintre doi oameni, locul în care dorința și tandrețea pot coexista.
Când acest spațiu se prăbușește, „noi” devine doar „tu și eu” — două insule separate.
Și atunci psihicul caută aer: uneori prin infidelitate, alteori prin terapie.
Poate că infidelitatea e o formă de fidelitate paradoxală — încercarea disperată de a reînvia al treilea, atunci când nicio altă formă de viață nu mai pare posibilă.
Dar poate o formă mai dezirabilă de curaj este aceea de a căuta ajutor,
de a explora în terapie cm arată soarele sub care iubirea poate respira din nou.

Lucrare realizată de pacienta N.C. (inițiale schimbate), în cadrul procesului art-terapeutic.
Inspirat de articolul „Why Some Women Cheat Not to Leave, but to Stay” – Psychology Today (Octombrie 2025).
[link către articolul original în comentarii]

01/11/2025

Etichetele sunt pentru conserve

Ne place să clasificăm. Creierul nostru respiră ușurat când totul are un nume: copil „activ”, copil „sensibil”, copil „sociabil”, copil „anxios”.
Categoriile ne dau iluzia că înțelegem lumea.
Dar copiii nu sunt conserve. Și etichetele, chiar puse cu grijă, cu termen de garanție, pot ascunde uneori, inexplicabil, conținutul dinăuntru.

În spatele fiecărei trăsături pe care încercăm s-o măsurăm – activitate, adaptabilitate, intensitate – există o poveste despre cm s-a simțit copilul în primele sale întâlniri cu lumea. Temperamentul nu e o listă de reacții, ci o poezie scrisă în sistemul nervos: cm bate inima la zgomote noi, cât de repede se liniștește după ce plânge, cât de mult are nevoie să atingă, să se miște, să tacă.

Când îl „testăm”, riscăm să-l prindem în plasa unui concept care, aparent, face sens pentru liniștea noastră. Când îl privim în ochi, cu blândețe însă, rupem eticheta și ajungem la conținut.
Un copil cu „nivel de activitate crescut” poate fi, de fapt, un copil care simte lumea ca pe un curent electric – și, dacă nu-i dai un loc unde să se descarce, va fi pedepsit pentru intensitatea lui. E „hiperactiv”?
Un copil cu „regularitate scăzută” nu e neapărat haotic, ci doar are un corp care se reglează altfel.
Un copil cu „răspuns lent la nou” nu e antisocial – poate e doar un suflet care își ia timp să adulmece aerul, să se asigure că lumea e sigură înainte de a păși.

Temperamentul e o invitație la întâlnire, nu un manual de control.
Adevărata muncă a părintelui nu e să recunoască trăsăturile, ci să învețe cm reacționează el însuși la ele.
De multe ori, nu copilul e „dificil”, ci adultul e neliniștit de ce vede în oglindă: un ritm pe care nu-l poate urma, un gol pe care nu-l poate umple, o emoție pe care n-a știut s-o simtă nici pentru sine.

După părerea mea, temperamentul copilului nu e moștenire genetică în sensul simplu, ci un ecou afectiv al modului în care a fost conținut. Ce vine genetic e doar posibilitatea. Restul e dansul dintre două sau mai multe modele vii.

Și abia acolo începe vindecarea – nu în fișe și scale, ci în felul în care părintele învață să stea lângă copil, să tolereze și să conțină.
Etichetele sunt pentru conserve. Copiii, în schimb, sunt organisme vii.
Cei care par prea rapizi, prea sensibili, prea tăcuți sau prea „imprevizibili” sunt, de fapt, cei care ne obligă, uneori, să ne trezim.

26/10/2025

Cind pleci din terapie

Unele plecari inchid firesc un cerc, altele il rup.
Dar toate dor – pentru ca nicio despartire nu e doar despre celalalt.
Cind pleci la timpul potrivit, e ca atunci cind o rana s-a inchis, dar pielea inca e sensibila.
Ai plans, ai vorbit, ai tacut.
Ai invatat sa te asezi in tine fara frica – sa tolerezi si sa accepti propria umbra.
Nu mai ai nevoie sa fii salvat, ci sa traiesti.
Aceasta e o despartire care vindeca – nu se inchide ca o usa trintita,
ci se deschide ca o fereastra in pacient si in terapeut.

Imagine: Woman at a Window, Caspar David Friedrich, 1822– Alte Nationalgalerie, Berlin

Textul integral - in primul comentariu

22/10/2025

Când copilul tău spune: „Nu mai vreau să merg la școală”
Despre frică, rușine și încercarea de a înțelege

E dimineață.
Îl chemi la masă, dar nu iese din cameră.
Spune că îl doare burtica și că nu vrea să meargă la școală.
Îi pui mâna pe frunte — n-are febră.
„O să treacă, hai să nu întârziem.”
Dar nu trece. Și abia îl duci către școală.
Și în următoarele zile, „burtica” devine subiectul pe care nu mai poți să-l eviți.
Apoi poate că apare febra.
Se face liniște o vreme...
Și undeva, printre toate scuzele acelea mici și nevinovate, începi să simți că nu e vorba despre un simptom.
E mai mult. E ceva înăuntru.
Poate frică. Sau rușine. Sau ceva care încă nu știe să fie numit.
Uneori afli că e vorba despre un coleg.
O prostioară aparent nevinovată.
O vorbă aruncată care a durut.
Un gest care l-a făcut să se simtă mai mic.
Și atunci ți se strânge și ție inima.
Vrei să-l iei în brațe și să nu-l mai lași să plece.
Sau, dimpotrivă, să mergi la școală și să pui lucrurile la punct.
Dar adevărul e că nu știi ce e mai bine.
Să protejezi? Să confrunți? Să aștepți?
Ca părinte, e greu. Nu avem blueprint.
Pentru că atunci când copilul tău e rănit, nu suferă doar el.
Suferi și tu.
Și te frămânți între furie și vinovăție:
„Cum de nu mi-am dat seama?”
„De ce nu mi-a spus?”
„Ce fel de lume e asta?”
Dar, înainte să cauți răspunsuri, e important să-l asculți.
Să-i dai voie să spună cm a fost, fără să te grăbești să rezolvi.
Uneori, copilul nu are nevoie de explicații.
Are nevoie de un loc — un spațiu unde să fie auzit fără să fie analizat.
De un părinte care poate să stea lângă el acolo unde doare —
fără întrebări, fără concluzii.
Să conțină. Și atât.

Însă, în poveste, există și celălalt copil.
Cel care a râs.
Cel care a împins.
Cel care a făcut gluma aceea proastă, care a rănit.
Ce-o fi în mintea lui?
Poate că și el s-a simțit mic și n-a știut cm altfel să pară mare.
Poate că acasă a învățat că trebuie să fii dur ca să nu fii umilit sau invizibil. Poate că se teme să nu devină el următoarea țintă.
Nu e o scuză suficient de bună.
Dar ne ajută să înțelegem că și el poate poartă o frică.
Că, în spatele hahaielii, e tot rușine și fragilitate.

Copilul care suferă și copilul care lovește sunt două fețe ale aceleiași nevoi.
Unul fuge din lume, încercând să se protejeze.
Celălalt încearcă să o domine, să o controleze, ca să fie acceptat în ea.
Amândoi spun același lucru:
„Mi-e teamă să nu fiu respins. Am nevoie să aparțin.”

Și, între ei, stau părinții.
De o parte, părintele copilului rănit, care nu mai doarme nopțile și caută soluții.
De cealaltă parte, părintele copilului „agresor”, care simte rușinea aceea de nepus în cuvinte. Rușinea că al lui a rănit. Ca e arătat cu degetul.
Și că lumea îl privește acum ca pe un agresor — lucru care îl exclude și pe el din grup.
Și nu știe ce e mai greu: să-și apere sau să-și certe copilul.
Amândoi părinții trăiesc același lucru: durerea de a nu ști cm să ajungă la propriul copil și să-l protejeze cu adevărat.
Adevărul e că nu putem opri toate glumele proaste.
Nu putem alunga monștrii din basme, nici personajele negative din filmele de acțiune. Și poate că nici nu trebuie.
Pentru că răul, în felul lui, ne arată binele.
Și dacă privim mai atent, descoperim că monstrul nu e mereu ceea ce pare.
Poate că n-a fost rău de la început. Poate că a fost doar rănit.
Sau uitat. Poate că n-a fost alegerea lui să joace rolul acela,
ci doar modul în care a învățat să nu mai fie rănit.
Copiii care rănesc nu se nasc răi.
Sunt doar pierduți între nevoia de a fi văzuți și teama de a fi descoperiți.
Așa cum, în basme, balaurul păzește o comoară,
și copilul „agresor” păzește ceva: propria fragilitate.
Doar că, neștiind cm s-o apere, ajunge să o ascundă prin forță sau printr-un gest necugetat.
Nu e de ajuns să căutăm cine are dreptate.
Uneori, adevărata vindecare nu vine din pedeapsă, ci din privirea care vede dincolo de mască.
Copilul rănit și cel care rănește nu sunt personaje opuse,
ci capitole din aceeași poveste despre frică și dorință de apartenență.
Iar rolul nostru, ca părinți, nu e să alegem între ei, ci să fim cei care nu uită că, în fiecare copil, există o parte care vrea doar să fie văzută fără frică.
Pentru copilul care suferă, prezența vindecă mai mult decât sfatul pe care nu-l înțelege.
Pentru copilul care a greșit, înțelegerea vindecă mai mult decât pedeapsa.
Când un copil e văzut fără să simtă rușine, începe să se repare singur.
Când e privit cu demnitate, învață să o ofere și altora.
Noi, adulții, nu putem visa ori construi o lume fără suferință.
Dar putem construi o lume în care suferința să nu mai vină cu rușine.
O lume în care un copil poate spune:
„Azi mi-a fost greu.”
Iar cineva să-i răspundă:
„Știu. Îmi pare rău. Te înțeleg. Sunt aici cu tine.”

Și, poate, într-o dimineață, același copil se va trezi,
își va pune ghiozdanul în spate și va spune:
„Hai mai repede, că întârziem la școală.”
Apoi zâmbește.

21/10/2025

O patologie a bășcăliei. Fără mișto!

Despre oamenii care râd de ei înșiși ca să nu se prăbușească pe dinăuntru. Sau despre cm transformăm rușinea în glumă, tristețea în banc prost, neputința în haz de necaz.

Râdem de toate — și de frică, și de moarte, și de durere.
Râdem ca să ne salvăm de propriul gol din stomac.
Când ceva ne atinge prea tare, spunem: „Las’ că merge și-așa rău!” sau „Hai, că făceam caterincă!” — și aparent am scăpat.
Dar nu ne-am vindecat. Gaura rămâne. Doar am amânat întâlnirea cu ea.
Umorul poate fi o formă de inteligență emoțională, dar și o capcană.
Ne facem că nu avem nevoie de nimic — mai ales de ajutor.
E un scut subțire, dar eficient, în spatele căruia se ascunde adesea un copil rușinat, care s-a simțit prea devreme prost, neimportant sau luat peste picior.
Golul care se formează când nu suntem văzuți, apreciați sau validați la timp se umple destul de ușor cu glume proaste.
Bășcălia devine balsam și otravă în același timp: ne apără de durere, dar ne taie accesul la profunzime.
Ne dă sentimentul că suntem în control, dar ne ține departe de noi înșine.
Cultura noastră a ridicat râsul la rang de supraviețuire.
E frumos, e viu, e inteligent — dar obositor să arăți altceva decât simți. Pentru că râsul acela, în hohote, ascunde adesea o poveste
care n-a fost niciodată ascultată.
Și poate că, într-o zi, dacă bășcălia ar tăcea o clipă, am vedea ce se află de fapt sub ea: un om obosit să tot facă haz de necaz, care nu mai râde pentru că îi e bine, ci ca să nu-i fie rău.
Când un copil își arată durerea și nu e luat în serios, învață repede să o ascundă.
Și, pentru ca lumea să nu vadă că îl doare, începe el să râdă primul.
Râsul devine armura lui:
„Dacă eu râd de mine, ceilalți nu o vor face.”
Adultul poartă încă această armură, fără să-și dea seama.
Când cineva îl iubește, se retrage și râde, ca să nu sufere din nou în fața iubirii. Pentru ca nu vrea o relatie serioasa cu durerea dinauntrul lui. Apoi apare rușinea și vinovăția, care transformă totul în bășcălie.
E frica de a fi atinși în locul dureros.
În terapie apare uneori un pacient care e aproape să spună ceva important, are un insight despre un eveniment traumatic și râde aparent inexplicabil.
Doar că hohotul e ca o alarmă de incendiu. Cuvintele se opresc, emoția se rupe.
Și terapeutul știe atunci că acolo, în mijlocul râsului, se află o rană care n-a fost niciodată vindecata.
Bășcălia apare când rușinea e prea mare ca să fie simțită.
E o formă de control, un mod de a spune: "Nu mă lua prea în serios, că s-ar putea să doară. Al dracului de tare!"
Dar, pe termen lung, acest control ne ține departe de autenticitate.
Ne obișnuim să parodiem totul — inclusiv iubirea, tristețea, profunzimea. Și ajungem să nu mai știm cine suntem.
Poate că de aceea râdem uneori exact când ar trebui să plângem.
Pentru că am fost învățați că lacrimile sunt rușinoase, iar râsul — acceptabil, un joc de putere.
Dar adevărul e că râsul în loc de lacrimi usucă sufletul.
Te iei la mișto? Probabil că da.
De ce? Pentru că nu poți rămâne singur cu tine.
Pentru că nu-ți place ce vezi.
Sau ce crezi că văd ceilalți despre tine.
Și totuși, în acel moment dureros de adevărat, ceva începe, încet, să se așeze.
Râsul e periculos doar atunci când e zid, nu fereastră.
Dar există un moment în care râsul apare dintr-un loc nou.
Nu mai e sarcasm, ci eliberare.
Nu mai ironizează rana, ci o îngrijește cu blândețe.
E râsul care spune: „A fost greu, dar am supraviețuit.”
Acel râs e semnul că rușinea s-a topit și a lăsat loc umanității.
Poți trăi cu faptul că ești vulnerabil.
În art-terapie, un pacient glumește adesea în timp ce pune în imagine ceva dureros:
„Habar n-am să desenez!”
Dar într-o zi, râsul acela se schimbă. Din defensiv, devine creativ. Din „nu pot vorbi despre asta”, se transformă în „uite, pot să mă joc cu imaginea mea despre mine, fără să mă distrug.”
Atunci, umorul devine instrument de integrare.
Vindecarea nu înseamnă să nu mai glumim.
Înseamnă să nu mai folosim gluma împotriva noastră. Să găsim un râs autentic care leagă oamenii între ei.
Nu mai e semnul unui gol, ci al unei forțe care a trecut prin suferință și a găsit sens.
Poate că vindecarea vine, de fapt,
în zâmbetul blând care apare atunci când durerea și umorul pot sta, pentru prima dată, la aceeași masă.
Atunci, bășcălia se topește, iar în locul ei rămâne ceva autentic —
poate un om cu ochii umezi, care spune, fără rușine:
„Da, m-a durut. Rău. Și totuși îmi pot zâmbi, pentru că nu se mai frânge nimic înăuntru.”

20/10/2025

Art Terapie Metaforia
Autor: B.N.S
Titlu: Reconstructie

17/10/2025

Art Terapie Metaforia
Autor: J.C
Titlu: Mama

Mama ca axis mundi

O formă roșie, centrală, dominantă — care respiră și strânge înăuntrul ei dorință, frică, oglindă, bani, inimă.
În jurul ei, noaptea și ziua se împart: o lume în stânga, cu umbrele ei, și alta în dreapta, luminată de un soare unde individualizarea pare să se nască.
Între aceste două lumi, fiica încearcă să-și găsească locul.
Uneori desenul spune ceea ce cuvintele nu pot: iubirea care apasă, dorul care sufocă, și nevoia de aer care, încet, începe să prindă formă.

15/10/2025

De ce ne întoarcem mereu acolo unde a durut

Există o loialitate stranie față de durere.
De multe ori ne regăsim în același tip de poveste, cu aceleași reacții, aceleași despărțiri, aceleași finaluri.
Nu pentru că ne place suferința, ci pentru că ceva din noi încearcă, încă o dată, să o înțeleagă.
Cu mai bine de un secol în urmă, Sigmund Freud a observat acest fenomen și l-a numit compulsia la repetiție — tendința de a retrăi experiențe dureroase, chiar și atunci când știm cât de mult rănesc.
El a intuit că psihicul încearcă, prin aceste reluări, să închidă cercurile rămase deschise, să dea sens acolo unde, altădată, a fost doar șoc sau neputință.
Studiile moderne nu doar că i-au confirmat intuiția, ci au și nuanțat-o.
Cercetările clinice și neuroștiințifice arată că trauma nu se pierde definitiv odată cu timpul.
Dacă o experiență a fost prea intensă pentru a fi procesată, ea nu dispare — se ascunde.
Rămâne activă în corp, în memorie, în reacții.
Durerea a fost trăită, dar nu a putut fi integrată.
Și atunci revine sub forme subtile: atracții care se repetă, frici recurente, vise, tăceri care ne duc înapoi spre același loc.
Nu e o pedeapsă.
Pare că psihicul încearcă, din nou, să spună ceva ce nu a fost auzit până la capăt.
În art-terapie, această repetiție devine vizibilă.
Pacienții creează, fără să-și dea seama, aceleași forme, aceleași drumuri, aceleași culori.
O formă mereu la marginea compoziției.
Alta care nu se închide niciodată.
Un chip cu aceeași expresie.
De fiecare dată, imaginea pare să spună: „Aici m-am oprit. Aici m-am pierdut.”
Dar, undeva pe parcurs, apare o mică schimbare: o nuanță mai blândă, o linie care se relaxează, o culoare nouă care își face loc cu alt sens.
Acolo poate începe vindecarea — nu prin uitare, ci prin reconfigurare.
Ceea ce era o rană devine formă; ceea ce era tăcere devine imagine; ceea ce era blocaj devine un nou început.
A repeta nu înseamnă întotdeauna a rămâne captiv.
Uneori înseamnă a încerca, pentru prima dată, să termini povestea.
Să o poți privi fără să fugi, fără să o rescrii, fără să o negi.
Să spui: „Da, a fost. Și acum pot merge mai departe."

🏷️

14/10/2025

Când nimic nu te mai bucură

Anhedonia înseamnă pierderea capacității de a simți plăcere.
Nu este doar tristețe, ci o tăcere vinovată a dorinței. Lucrurile care altădată aduceau bucurie – o conversație, o cafea, o melodie, o anume culoare, sau o atingere – par acum lipsite de sens.
Cercetările arată că, în depresie sau după stres prelungit, sistemul de recompensă al creierului se dereglează. Zonele care în mod normal răspund la bucurie devin mai puțin active. E ca și cm sistemul care lega inițiativa de satisfacție ar intra în repaus.
În terapie, scopul nu este să „aducem înapoi fericirea”, ci să refacem treptat capacitatea de a simți ceva autentic.
În art-terapie, uneori totul începe cu o simplă "zmângăleală" – o linie făcută aparent fără intenție, o pată de culoare care se întinde singură. În aceste gesturi se pot ascunde indicii despre locurile unde emoția s-a blocat sau a fost oprită.
Pe măsură ce imaginea prinde formă, apare uneori o tresărire, un moment mic de interes, de curiozitate, de prezență. Acolo ar putea începe procesul de vindecare.