18/11/2025
CÂND REGELE SOLOMON A COBORÂT DE PE MUNTE, LUMEA A TĂCUT. Oamenii îl priveau ca pe un om care văzuse răsăritul dintre lumi, care știa să citească în inimile oamenilor așa cm alții citesc în palmă.
Și l-au întrebat: „Cine suntem noi?”
El a zâmbit. Un zâmbet care tăia vălul dintre lumi.
„Ești lumină. Ești templu.
Ești un univers care merge în picioare.
Dacă ai ști cine ești, n-ai mai cere niciodată aprobarea nimănui.”
Apoi l-au întrebat sensul vieții.
Iar Solomon — înainte să vorbească — a privit oamenii așa cm un părinte își privește copiii care au uitat cine sunt.
„Viața nu e o teorie”, a spus.
„Viața e un drum care te modelează, un dar care ți-a fost dat fără să-l ceri, un dans al iubirii în care fiecare pas te apropie de cine ai fost menit să fii. A FI e miracolul. Restul sunt povești.”
Dar oamenii voiau mai mult. Voiau răspunsuri la durere. La nefericire. La acea fisură tăcută din interior, pe care o ascundem sub zâmbete obosite.
„De ce ne urmăresc nenorocirile?”, l-au întrebat.
Și Solomon a răspuns cu un adevăr care taie ca un cuțit:
„Pentru că hrăniți ceea ce vă rănește.
Pentru că repetați aceleași alegeri și vă mirați că primiți același rezultat.
Pentru că sărăcia, amărăciunea, nefericirea… toate sunt creații omenești.
Nu există om mai sărac decât cel care nu se cunoaște.”
Apoi a ridicat privirea spre cer:
„Ce dai, primești. Ce acuzi, pierzi. Ce invidiezi, respingi. Treziți-vă.”
„Cum învingem nenorocirea?”, au continuat oamenii.
„Nu te judeca. Tu ești scânteie din Dumnezeu. Înainte să ceri minuni, ascultă-ți inima. Înainte să ceri vindecare, încetează să te rănești singur. Și roagă-te cu bucurie, nu cu teamă. Bucuria e cea mai înaltă formă de rugăciune.”
Apoi a venit întrebarea pe care toți o purtăm în noi, chiar dacă n-o rostim cu voce tare:
„Care este calea spre fericire?”
Solomon a închis ochii o clipă. Parcă asculta un sunet pe care nimeni altcineva nu-l putea auzi.
„Fericiți cei care iubesc. Fericiți cei recunoscători. Fericiți cei care fac pace, cei care dăruiesc, cei care primesc, cei care văd paradisul în ei înșiși.
Fericiți cei treziți. Fericiți cei care îndrăznesc. Fericiți cei care se iartă și cei care iartă. Fericiți cei conștienți. Fericiți cei liberi.”
Și lumea tăcea.
„Care este secretul abundenței?”, l-a întrebat un tânăr cu ochi neliniștiți.
Solomon l-a privit ca pe un fiu:
„Secretul e acesta:
Abundența e în tine. Nu în lume.
Lumea doar reflectă ceea ce porți în interior. Dacă îți vezi viața ca pe o lipsă, vei trăi în lipsă. Dacă îți vezi viața ca pe o comoară, vei găsi aur oriunde te-ai întoarce.”
Ultima întrebare, rostită aproape în șoaptă:
„Cum să trăim în lumină?”
„Bând din fiecare clipă”, a spus.
„Fiindcă o viață netrăită devine tristețe.
Întunericul lumii vine din întunericul inimii.
Omul e sămânță de soare, iar fericirea e răsăritul lui.”
Apoi, înainte ca oamenii să apuce să respire, a adăugat:
„Cum găsim armonia?”
„Fiind simpli. Creativi. Buni. Prezenți. Lăsând trecutul să plece. Umplând corpul și cuvintele cu dragoste. Unde este iubire, acolo este Dumnezeu.”
Când a plecat, oamenii încă îl urmăreau cu privirea. Apoi cineva a întrebat în șoaptă:
„Acesta este tot adevărul?”
Solomon s-a întors, doar o secundă, și a spus:
„NU. Adevărul cel mai mare nu se spune.
Se trăiește. Iar Tăcerea…
îți va dezvălui mult mai multe.”
