29/07/2025
Nu toate femeile care par „obișnuite” sunt. Unele sunt construite din altceva.
La Bușteni în tabăra de dezvoltare personală, o astfel de femeie ne-a povestit astăzi despre vinovăția ei. Nu cu ton acuzator, nu cu lacrimi. Cu liniștea celor care au iubit până la capăt.
A fost bolnavă de TBC osos de la 5 ani. Spatele ei s-a încovoiat atunci, dar nu și inima.
A trăit toată viața simțindu-se „vinovată”: pentru boala ei, pentru mama ei nefericită din cauza invalidității ei, pentru soțul ei care a murit prea repede, pentru afacerea lor care a dat faliment după moartea lui, pentru tot ce n-a fost „destul”.
Dar într-o noapte, EA a fost mai mult decât destul.
Soțul ei era în comă. Medicii i-au spus că e aproape de final. Ea s-a așezat lângă el, într-un scaun mic, cu spatele ei strâmb, dar cu o prezență dreaptă ca o rugăciune.
I-a luat mâna. I-a vorbit. Ore întregi. I-a spus povești. L-a ghidat. I-a vorbit cu voce joasă, ca o călăuză care merge alături de cineva pe drumul dintre lumi.
Nu știa dacă El o aude. Dar ea a continuat până la final.
Când el a plecat, medicii i-au dat un medicament ca să se poată liniști.
Și a adormit. Cu capul pe marginea patului, ținându-i mâna.
Ea a dormit lângă trupul lui mort, toată noaptea. Și a visat că aleargă împreună cu el până la marginea unei prăpastii. Doar un pas o mai despărțea de căderea în gol.
Și când ne-a povestit, nu s-a plâns. N-a spus că e o eroină.
Doar: ”Nu știu dacă m-a auzit. Dar am vrut să nu plece singur.”
Unele femei nu trebuie măsurate în ce-au realizat.
Ci în dragostea pe care au ținut-o vie, până la capăt.
Ea NU e o femeie vinovată.
E o femeie care a fost lumină într-o cameră în care moartea se pregătea să plece.
Și dacă duci vinovății în tine… poate întreabă-te nu „unde am greșit?”, ci:
„Cât de tare am iubit?”
Dacă te-a atins această poveste, scrie un gând, un nume, o inimă.
Sau doar taci o clipă. E destul.
