Psih. Loredana Fetca

23/02/2026

❗Avertisment: articolul conține informații cu un puternic impact emoțional!

PressOne a intrat în posesia unei înregistrări integrale din cadrul unei ședințe de psihoterapie ținută de dr. psiholog Ion Duvac, membru în Comisia de Deontologie și Disciplină a Colegiului Psihologilor din România.

Ședința a durat două ore, iar din primele minute de interacțiune, Ion Duvac se adresează clientei sale cu „ești o bunăciune în draci”, care trebuie să învețe să facă s*x „de calitate”, ca să nu mai fie tristă și chiar să scape de depresie. Femeia a venit să vorbească despre stilul ei de atașament, pe care îl consideră problematic.

În primele minute ale întâlnirii, Duvac îi pune diagnosticul de tulburare de personalitate borderline și mută discuția către viața ei s*xuală, pe care o indică drept cauză a comportamentului ei.

O întreabă dacă știe să facă s*x de calitate, îi cere să îi descrie pozițiile s*xuale preferate, cele mai lungi „partide de s*x”, tipurile de orgasme pe care le-a experimentat și dimensiunea labiilor.

În final, îi cere ca la următoarea ședință să vină cu o poză cu vaginul ei, pentru că „există o corelație între nota pe care o dai la păsărica ta, aspectul fizic total, și alegerile pe care le faci”.

PressOne a discutat și cu alte trei femei care au interacționat cu Duvac. Una dintre ele i-a fost angajată, două l-au abordat pentru terapie, iar o alta a fost audiată de acesta în cadrul Comisiei de Deontologie și Disciplină a Colegiului Psihologilor, după ce a depus o sesizare pentru abuz terapeutic. Toate reclamă același lucru: hărțuire s*xuală.

Redacția a încercat să obțină un punct de vedere și de la Ion Duvac, însă acesta a refuzat să ne răspundă la întrebări. În același timp, a încercat să pună presiune pe redacție pentru a nu publica articolul.

✍ Investigație de Luiza Popovici
🔗 Citește, pe larg, în linkul din comentarii.

27/01/2026

22/11/2025

11/11/2025

♻️
Nu știu ce a fost prima dată: eu – sau iubirea mea pentru animale

Iubirea pentru animale a reprezentat mereu o parte profundă, aproape genetică, din identitatea mea.
O formă de iubire care nu are nevoie de cuvinte, de explicații, de raționamente. E ceva ce simți cu tot corpul, cu tot sufletul – o conexiune care nu se învață, ci parcă doar se recunoaște.

Animalele, pentru mine, au simbolizat mereu o expresie pură și autentică a iubirii. Le simt ca pe o prezență care îți dă voie să fii exact așa cm ești, fără măști, fără roluri. Prima mea experiență de a fi eu, așa cm îmi vine și simt.
Aș putea spune același lucru și despre psihologie, am știut încă de la prima oră din clasă a X- a ca asta este drumul meu. Nu am știut cm și unde, dar asta este o altă discuție.
Mă consider norocoasă ca m-am îndreptat spre vindecare și astfel am putut alege și crea un mediu (oamenii apropiați mie) în care să pot fi autentică. Nu-mi iese tot timpul (încă învat), dar e al naibii de bine atunci când îmi pot da voie să fac asta și să fiu înconjurată de conținere și acceptare necondiționată.
E o altă lume, o lume în care mi-aș dori ca asta să fie normalitatea și nu invers.

Să iubești animalele înseamnă să fii prezent în clipă, să înțelegi limbajul tăcerii și să fii dispus să simți cu inima, nu cu mintea.
M-am întrebat adesea: cm se face că, deși nu am crescut într-un mediu care să încurajeze sau să susțină această iubire față de animale, am simțit-o din plin, de la bun început? Nu am avut un model explicit, dar iubirea asta a existat în mine mereu. Ca un adevăr profund pe care l-am știut dintotdeauna.

Cred că unii dintre noi purtăm în suflet o înclinație spre compasiune, spre grijă, spre înțelegere profundă a tot ce e viu. E o formă de „a fi” care nu are nevoie de justificări. Iubirea față de animale nu e ceva ce aleg – e ceva ce sunt.
Felul în care ne raportăm la ființele vulnerabile – fie ele oameni sau animale – spune multe despre noi, ne oglindește și ne arată fără măști și mecanisme.

Poate că încă nu știu dacă eu am fost prima - sau iubirea mea pentru animale, dar știu ca a avut și are tot sensul!

06/11/2025

A sta cu durerea nu înseamnă că te resemnezi, ci că îți oferi șansa de a o înțelege 🤍

A sta cu durerea nu înseamnă că te resemnezi, ci că îți oferi șansa de a o înțelege. Înseamnă să-i recunoști existența și să-ți acorzi spațiul de a o simți în siguranță, fără judecată. Se simte și se descrie ca un soi de „metabolizare” psihologică – adică o trecere a emoției prin corp, minte și inimă într-o formă conștientă, cu întrebări și răspunsuri. Răspunsuri care, într-un final, așează informația și dau un sens.

Nu e ușor să rămâi acolo unde doare. Dar acolo e cheia. Fiecare emoție pe care o lași să treacă prin tine devine o cărămidă în procesul tău de vindecare. Iar ceea ce azi pare de nesuportat, mâine poate deveni sursă de înțelepciune și compasiune.
Procesarea emoțiilor dureroase nu vine din evitarea lor, ci din confruntare.
Potrivit lui Carl Jung, „nu devii luminat imaginându-ți forme de lumină, ci făcând conștient întunericul.” Cu alte cuvinte, ceea ce nu este trăit, rămâne captiv în noi.

Pentru ca o emoție intensă – fie ea durere, frică, rușine sau furie – să fie consumată, ea trebuie mai întâi acceptată, simțită, numită și abia apoi eliberată. Altfel spus, nu putem vindeca ceea ce refuzăm să simțim.

Personal, m-am luptat – și uneori încă mă lupt – cu acest proces. E greu să stai în fața unei stări care pare că te înghite, să te așezi în mijlocul durerii fără să fugi, fără să o amorțești, fără să o îmbraci în raționalizări. Te întrebi dacă nu cumva, dacă stai acolo prea mult, vei rămâne pentru totdeauna. Dacă nu te vei prăbuși și mai tare.
Dar paradoxul este acesta: doar rămânând acolo începem, de fapt, să ieșim. Emoțiile nu dispar când le negi. Ele se dizolvă doar când sunt conținute, nu respinse.

✅ Psihoterapia, mindfulness-ul sau chiar scrisul terapeutic arată exact acest lucru: traversarea prin conținere și compasiune este cheia, nu evitarea!

04/11/2025

01/11/2025

Insuficiența și perfecționismul – când a fi perfect pare singura variantă de a fi „destul”

Pentru mulți dintre noi, sentimentul de insuficiență nu apare brusc în viața adultă. El are rădăcini adânci, crescute în contexte în care, în mod repetat, am simțit că nu suntem „destul” – nu destul de buni, nu destul de rapizi, nu destul de liniștiți, nu destul de „ca ceilalți”.

Când copilăria sau adolescența ne-au învățat că validarea vine doar atunci când „performăm”, când nu greșim, când facem totul impecabil, e firesc ca perfecționismul să devină, mai târziu, o strategie de supraviețuire. Devine un fel de armură. Un mod de a ne convinge că merităm locul pe care îl ocupăm în lume.

Perfecționismul, la suprafață, poate părea ambiție, disciplină, responsabilitate. Dar în adâncul lui, se ascunde adesea frica – frica de a nu greși, de a nu dezamăgi, de a nu confirma acel vechi mesaj interior: „nu ești suficient”.

Ce e paradoxal e că, oricât de bine ai face lucrurile, perfecționismul nu oferă niciodată satisfacție deplină. Pentru că nu caută progresul real, ci evitarea rușinii, a eșecului, a judecății. Nu e despre a crește, ci despre a nu da greș.
În viața adultă, acest mecanism poate părea util – ne duce departe, ne face competenți, de încredere. Dar adesea, o face cu prețul liniștii interioare. Pentru că standardele perfecțiunii nu au capăt. Iar fiecare reușită devine doar o dovadă temporară că „ai scăpat” – nu o dovadă că ești destul.

Adevărata eliberare vine abia când începem să separăm valoarea noastră de rezultate. Când învățăm că greșeala nu e o dovadă a lipsei noastre de valoare, ci un pas în proces. Când începem să credem că putem fi iubiți, apreciați și chiar respectați... chiar și când nu suntem perfecți.

Nu trebuie să fii perfect ca să fii suficient!
Ai fost mereu! Doar că nu ți s-a spus asta suficient de des! 🤍

28/10/2025

Când trecutul îți invadează prezentul: despre traumă și manifestările ei tăcute

Ești acontat în realitatea ta din prezent unde totul pare a fi în siguranță. Și totuși, există momente în care o simplă imagine, un sunet, un miros sau un detaliu aparent nesemnificativ ne poate smulge din realitatea noastră prezentă. Deodată, corpul își amintește.

Nu întâmplător, ci pentru că trauma este o rană care nu se închide doar cu timpul.
Trauma nu este doar amintirea unui eveniment dureros. Este acel moment în care corpul tău reacționează ca și cm acel eveniment se întâmplă din nou, chiar dacă ești într-un spațiu sigur. Este tremuratul pe care nu îl poți opri. Maxilarul încleștat. Mușchii încordați. O avalanșă de trăiri care vin de nicăieri și care par prea mari pentru a fi conținute.

După acest val, uneori urmează o tăcere grea.
O amorțeală. Nu mai simți. Nu te mai poți mișca.
O oboseală profundă te cuprinde, ca și cm tot sistemul tău nervos se retrage pentru a supraviețui.

Simptomele traumei pot include:
- Reacții fizice intense (tremurat, încordare musculară, dureri inexplicabile)
- Amorțeală sau detașare de propriul corp
- Senzații de frig sau căldură bruscă

Dacă ai recunoscut în aceste rânduri propriile trăiri, e important să știi că nu ești „defect” și nici „prea sensibil”. Corpul tău doar își face treaba: încearcă să te protejeze și să elibereze ce a fost blocat cândva.

Nu trebuie să treci prin asta singur, dacă simți ca cineva te poate asculta, vorbește despre asta, nu este o rușine!
Drumul spre vindecare începe uneori chiar cu recunoașterea primului fior de adevăr spus în cuvinte.

23/09/2025

Rușinea nespusă se transformă adesea în dependență. Când nu ne simțim suficienți, căutăm alinare în lucruri care ne amorțesc durerea, nu care ne vindecă.

Rușinea profundă și persistentă este adesea legată de un sentiment de lipsă de valoare personală („ceva e greșit cu mine”), iar acest disconfort interior poate duce la căutarea de alinare prin comportamente adictive — fie că e vorba de substanțe, mâncare, muncă excesivă, relații sau tehnologie.

Adicția devine, în acest context, o formă de reglare emoțională — un mod (ineficient pe termen lung) de a fugi de disconfortul emoțional provocat de rușine.

Brené Brown, cercetătoare în domeniul vulnerabilității și rușinii, subliniază că rușinea trăită în tăcere, secret și judecată este combustibil pentru adicții.

Antidotul: compasiunea, conexiunea autentică și siguranța de a fi văzut exact așa cm ești. 🙏💚

18/08/2025

Între două lumi: copilul rănit din trecut și adultul care luptă să rămână ancorat în prezent

♻️În cazul de față, prin *prezent* se face referire la propriul proces de vindecare

Sunt momente în care, deși trăim într-un prezent sigur și stabil, contactul cu acțiuni și comportamente care ne-au rănit, pot activa din nou rănile copilului care am fost.

E o ruptură interioară subtilă, dar intensă. Te simți smuls dintre lumi: adultul de azi, conștient, echilibrat, care a construit cu grijă o viață diferită, și copilul rănit, copleșit de emoții vechi, familiare, care apar imediat în contactul cu dinamici toxice.
Nu înseamnă că ai pierdut tot ce ai construit, ci doar că sistemul tău emoțional are nevoie de timp să se regleze după o expunere intensă.

Copilul interior nu uită. Acolo unde a fost cazul, el poartă memoria emoțională a abuzului, a neglijenței, a lipsei de siguranță.
Conștientizarea și recunoașterea durerii în astfel de situații nu este o dovadă de eșec,
ci mai degrabă arată profunzimea relației noastre cu trecutul.
Separarea emoțională de figurile de atașament nu înseamnă absența emoțiilor, ci capacitatea de a le conține, fără să ne pierdem pe noi.

Adultul ancorat în prezent nu este acela care nu mai simte nimic în fața părinților, ci acela care știe ce simte, își recunoaște declanșările și are grijă de sine după. E adultul care pune limite, care își oferă spațiu de recuperare, care știe că uneori întâlnirile cu trecutul sunt inevitabile — dar și că nu trebuie să rămână acolo.

Între cele două lumi, cheia este compasiunea: pentru copilul rănit care a supraviețuit, și pentru adultul care astăzi alege conștient să trăiască altfel.

15/08/2025