20/02/2025
Îmi amintesc și acum, de parcă s-ar fi întâmplat ieri.
Tata țipă din nou.
Mă ascund sub masă și îmi țin respirația. O să înceapă. O să fie ca data trecută. Poate și mai rău. Îi aud glasul mamei, încercând să-l liniștească. Dar știu că nu merge niciodată.
Trebuie să fac ceva.
Îmi ies încet de sub masă, cu inima cât un purice. Îi văd umbra proiectată pe perete, mâinile agitate, pașii grei pe podea. Mă pun între ei. Dacă sunt aici, poate se oprește. Poate mă vede și își amintește că sunt copilul lui.
Dar furia lui e mai mare decât mine.
CÂND COPILUL DEVINE SCUT
Nu știu exact când am început să fac asta. Nu-mi amintesc prima dată când mi-am strâns frații în brațe și le-am șoptit: „E în regulă, sunt aici.” Nu-mi amintesc prima dată când i-am șters lacrimile mamei, în loc să-mi șterg propriile lacrimi.
Dar știu sigur că nu mai știu să fiu copil.
La școală, profesorii îmi spun că sunt „matur pentru vârsta mea.” Colegii mă întreabă de ce sunt mereu serios. De ce nu mă joc. De ce nu râd ca ceilalți.
Nici nu știu cm să le spun că, acasă, râsul poate însemna pericol.
Nu știu cm să le spun că, în loc de povești și desene animate, eu ascult lacrimi noaptea. Că în loc de „ce-ai făcut azi la școală?”, eu aud „nu mai pot, Florin, nu mai pot.” Că sunt copilul care își ține mama în brațe, în loc să fie ținut în brațe.
Și că nici măcar nu-mi dau seama că asta nu e normal.
CÂND COPILUL DEVINE ADULTUL CASEI
Când tata are o zi proastă, mă asigur că frații mei nu fac gălăgie.
Când mama e tristă, încerc să o fac să râdă.
Când ei se ceartă, ascult și încerc să găsesc soluții.
Când sunt la școală, mă gândesc la ce o să se întâmple când ajung acasă.
Și când mă privesc în oglindă, nu mai știu cine sunt.
CÂND ADULTUL UITĂ CĂ A FOST COPIL
Ani mai târziu, am crescut. Am plecat. Am devenit tată.
Și într-o zi, l-am văzut pe fiul meu făcând liniște când eram supărat. O tăcere care mi-a înghețat sufletul.
L-am văzut cm încerca să fie „cuminte”, să nu deranjeze, să fie băiatul „matur.”
Atunci am înțeles.
Am înțeles de ce nu știu să cer ajutor. De ce mă simt vinovat când mă odihnesc. De ce iubirea mi se pare ceva ce trebuie câștigat, nu primit.
Am înțeles că, de fiecare dată când mă simt „gol pe interior”, nu e pentru că „așa sunt eu.”
E pentru că am fost un copil care nu a avut voie să fie copil.
Și cel mai greu a fost să recunosc că, fără să vreau, îi făceam și copilului meu același lucru.
Dar eu am puterea să opresc asta.
Dacă și tu ai fost acel copil care a fost prea devreme adult, îți spun un lucru pe care mi-aș fi dorit să-l aud și eu:
- Nu ești singur.
- Nu mai trebuie să fii puternic tot timpul.
- Ai voie să fii obosit.
- Ai voie să te alegi pe tine.
- Ai voie să fii copilul care ai fost, măcar acum.
- Și, mai presus de toate, ai voie să fii iubit… fără să faci nimic ca să „meriți” asta.
Dragi, părinți, postarea asta nu e, în primul rând, despre copil.
E despre voi. Despre sufletele voastre obosite, despre povara pe care o duceți zi de zi. Despre doi oameni prinși într-o colivie a reproșurilor, a tăcerilor dureroase, a unei lupte care pare fără sfârșit.
V-am arătat doar cm vă vede copilul… dar, înainte de el, e vorba despre voi. Despre rănile pe care le purtați și despre iubirea care, poate, încă mai există sub toate aceste ziduri.
Vindecați-vă relația. Pentru voi. Pentru copilul care vă privește.
Pentru viața pe care încă o mai puteți trăi altfel.
