06/01/2026
Conflictul apare în orice relație, este normal, și chiar abilitatea noastră de a ne apropia de alții se formează prin acceptarea conflictului. Partea cea mai importantă atunci când suntem angrenați într-un conflict, nu o reprezintă desincronizarea față de partener, ci ceea ce urmează, felul cm este reparată conexiunea - Resincronizarea. Resincronizarea ne conferă sentimentul de încredere și de siguranță, și certitudinea că problemele pot fi depășite.
Însă calitatea relațiilor noastre și convingerea că suntem capabili sau nu să schimbăm o situație negativă își au rădăcina în experiențele noastre timpurii, începând chiar de la naștere, odată cu primele noastre relații de iubire. Primele momente în care învățăm să relationăm cu alții, momente pe care nici nu ni le amintim, sunt cele care ne modelează toate relațiile pe care le vom avea vreodată, ne construiesc caracterul și felul de a fi.
Într-un experiment numit „Figura impasibilă”, este surprinsă o mamă care interacționează cu bebelușul ei de unsprezece luni. Mama stabilește contact vizual cu bebelușul, îl mângâie pe cap, îi răspunde când acesta gângurește, se uită în direcția în care bebelușul arată cu degetul și aprobă că și ea a văzut. Mama și bebelușul sunt în conexiune. La un moment dat mama își întoarce capul astfel încât bebelușul nu îi poate vedea fața iar când revine afișează o figură impasibilă. Pe fața bebelușului apare imediat îngrijorarea, îi zâmbește mamei însă aceasta nu îi răspunde, încearcă să îi atragă atenția arătând din nou cu degetul însă de data aceasta mama nu își întoarce capul. Copilul se întinde către mamă, se străduiește să-și înțeleagă experiența, este vizibil supărat, încearcă să zâmbească însă de data asta zâmbetul este stins, bate din palme și în cele din urmă țipă, își bagă mânuțele în gură și se uită anxios în altă parte. Se mai întinde o dată către mamă, implorând-o, iar în cele din urmă copilul se dă bătut, se ghemuiește și începe să plângă. În acest moment, chipul mamei revine la viață, își privește bebelușul și îi zâmbește, îl asigură că este acolo cu același ton afectuos de mai înainte. Copilul, încă precaut, ezită o clipă, apoi zâmbește tremurător și se întinde către mamă. Mama și bebelușul sunt din nou împreună. Experimentul a durat 1 minut și 30 de secunde.
Astfel de desincronizări între bebeluși și îngrijitorii lor au loc tot timpul - când părintele este la volan, când își face griji cu privire la ceva sau când este absent în diferite alte moduri.
Experimentul „figurii impasibile” ne arată că prin dinamica momentelor de desincronizare și resincronizare, bebelușul învață să acționeze asupra lumii pentru a o îmbunătăți, încercând diverse strategii de a-i atrage atenția mamei. Astfel, creează o semnificație experienței avute, ca având control asupra lumii, putând să acționeze și să o schimbe, adică va manifesta inițiativă și va adopta o atitudine de expectativă optimistă, ceea ce îi conferă reziliență. Dimpotrivă, un copil care a experimentat desincronizări, dar are o experiență limitată în privința resincronizărilor își creează semnificații negative, de neajutorare. Aceste tipare de relaționare sunt apoi încorporate timpuriu în felul nostru de a fi și le purtăm mai departe în noile relații pe care le formăm de-a lungul vieții. Atunci când începutul vieții unui om este problematic, această experiență își exercită efectele pe termen lung prin semnificațiile fixate care se blochează în mintea și în corpul său.
În relațiile adulte, simțim uneori că partenerii nu ne văd cu adevărat sau chiar noi înșine suntem incapabili să îi ascultăm atunci când proiectăm în comportamentul lor anumite semnificații pe care aceștia nu le-au intenționat. Acest gen de certitudine exclude posibilitatea curiozității față de partener, proiectându-ne propriile semnificații asupra comportamentului acestuia. Certitudinea că cunoaștem intențiile celuilalt ne poate afecta relațiile din prezent dacă transferăm semnificațiile din interacțiunile unor relații anterioare. În cele mai multe dintre relațiile problematice, unul sau ambii parteneri comunică o certitudine absolută, fără a lăsa loc de îndoieli, ca și cm înțeleg și se pot exprima în locul partenerului, fără alte discuții. O atitudine de curiozitate de tipul, „hai să interacționăm” și o să te cunosc în timp ce tu mă cunoști pe mine, ne ajută să construim relații sănătoase și în viața adultă. Doar atunci când încercăm să ne imaginăm experiențele celor din jur, dar recunoscând că nu le putem cunoaște pe de-a-ntregul, doar atunci le putem fi alături. Dacă ne agațăm de certitudini, dacă nu suntem curioși cu privire la perspectiva celuilalt, nu vom putea să ascultăm cu adevărat.
În viața de toate zilele nu suntem conștienți de „figura impasibilă” pe care o afișăm partenerilor și nu avem nicio idee despre sentimentul de alarmă și despre durerea pe care o putem cauza atunci când devenim indisponibili. Uneori, poate se dorește doar evitarea unui dispute, dar de fapt această deconectare face ca partenerul să încerce și mai mult să obțină o reacție, de multe ori prin mecanisme negative. Abia atunci când putem lua în considerare și perspectiva celuilalt, putem găsi împreună o cale de a ne reuni și de a ne repara relația. Dacă putem trece peste deconectare, ne resincronizăm și ne reconectăm.
Oamenii cărora le-au lipsit oportunitățile de tranziție de la desincronizare la resincronizare se bazează pe o conexiune continuă care să-i țină în picioare. Când aceasta este întreruptă sunt copleșiți de sentimente cărora nu le pot face față. Reacția pe care o avem față de un partener de interacțiune absorbit de telefonul mobil își are originea în istoria relațională. Istoria relațională individuală determină nivelul de stres pe care îl simțim prin sentimentul de deconectare declanșat de neatenția partenerului. Dacă la rândul nostru ne retragem spre propriul telefon pentru a ne calma stresul deconectării, intrăm într un cerc vicios. Faptul că apoi suntem absorbiți de ecran amplifică deconectarea, crescând nivelul de anxietate și privându-ne de efectele liniștitoare ale interacțiunii față în față.
Baza relațiilor sănătoase stă în crearea unui spațiu atunci când nu cunoaștem intențiile celuilalt și trecem prin nenumărate neînțelegeri și interpretări greșite, până când ajungem la un punct de înțelegere mutuală. Mama și bebelușul, fiecare cu propriul set de semnificații, intenții și motivații, fac efortul de a trece de la desincronizare la resincronizare și de a descoperi noi semnificații împreună. În acest proces conexiunea lor devine tot mai profundă. Atunci când nu împărtășim aceleași intenții, motivații și semnificații ca oamenii pe care îi întâlnim, în loc să fugim în direcția opusă trebuie să ne implicăm și să găsim un mod de a ne resincroniza. Atunci când ne ascultăm unul altuia poveștile cu reală curiozitate, fără să avem mereu răspunsul corect, creăm punți de conexiune. Ca indivizi unici, vom avea mereu motivații și intenții diferite. Când suntem cu adevărat prezenți, când ne focalizăm atenția asupra lumii interioare a celuilalt, când rezonăm cu el, cultivăm încrederea și siguranța și ajungem să fim transformați de această interacțiune.
Psiholog
