Rei Alternative Center - Medicina si Psihoterapie Integrativa Dr. Macrin

Rei Alternative Center -  Medicina si Psihoterapie Integrativa Dr. Macrin Medicină Tradițională, Alternativă și Complementară, Coaching, Mentoring, Dezvoltare Personală & Profesională, Resurse Umane, Training

Un spațiu profesional pentru regăsirea echilibrului pentru minte, trup și suflet. Centru autorizat pentru:
Medicină Tradițională Alternativă și Complementară, Coaching, Mentoring, Dezvoltare Personală & Profesională, Resurse Umane, Training

Ce este in spatele unui parinte care nu suporta suferinta copilului lui?🧩 Cand „a-l proteja” inseamna, de fapt, a-l priv...
16/10/2025

Ce este in spatele unui parinte care nu suporta suferinta copilului lui?

🧩 Cand „a-l proteja” inseamna, de fapt, a-l priva de crestere

Multi parinti incearca sa-si salveze copilul de suferinta, prin orice mijloace, isi fac un obiectiv din asta protejandu-l excesiv.

Ii ascund adevarul, ii rezolva conflictele, il opreste din plans inainte sa inteleaga de ce plange.

Par gesturi de iubire — dar, in profunzime, sunt acte de teama.

Teama parintelui de a-si vedea copilul trist, dezamagit, furios, neputincios.
Teama ca nu va face fata durerii.
Teama ca nu a fost un parinte suficient de bun, de atent ca sa previna evenimentul.
Dar tocmai durerea constientizata si traversata este cea care dezvolta rezilienta emotionala, discernamantul si capacitatea de adaptare.

🌱 Copilul crescut „sub clopot de sticla”

Copilul hiperprotejat invata un singur lucru: ca lumea e periculoasa si el e prea fragil ca sa o infrunte singur. Sau ca nu e nevoie sa depună efort ca oricum are niste sclavi care se vor arunca si in foc pentru el iar daca fac nazuri ii santajeaza: ca pleacă de acasa, ca se sinucid, ca face plangere la politie de abuz asupra lui sau de actiuni frauduloase despre care are cunostinta.
Va evita confruntarile, va exclude asumarea, va ocoli invatarea, va fugi de greseli, va prefera confortul familiar in locul explorarii.
Iar in relatii, va cauta constant pe cineva care sa-l „salveze”, pentru ca nu a invatat sa se salveze singur. Va considera ca merita totul fara sa dea în.ic in schimb, sa fie recunoscator si sa aiba limite.

💬 Parintele salvator — o forma subtila de control

De multe ori, dorinta de a-l proteja nu vine din iubire, ci din frica si neputinta.
Parintele care nu si-a putut contine propriile emotii in copilarie nu le poate contine nici pe ale copilului sau desi este adult.
Cand acesta sufera, el retraieste propriul gol interior si nu stie cm sa ramana prezent.
De aceea, reactioneaza in trei moduri tipice:

1. se enerveaza cand vede suferinta copilului („Nu mai plange pentru prostii!”);

2. o minimizeaza („Hai, nu e mare lucru, trece repede”);

3. o interzice complet, crezand ca astfel o opreste (Gata oprește-te! Nu ai voie sa plangi ca esti barbat/ mare! Termina cu plansul inutil ca te bat eu ca sa ai de ce plange!)

In realitate, doar isi proiecteaza frica de propria vulnerabilitate.
Nu suporta oglinda durerii, pentru ca il trimite direct la copilul sau interior ranit.

🧠 Durerea are un rol educativ

Durerea emotionala e un profesor dur, dar corect.
Cand un copil e dezamagit, tradat sau respins, parintele nu trebuie sa repare instant, ci sa-l invete sa observe ce simte si ce poate face cu acel sentiment.
Protejarea nu inseamna izolare de realitate, ci insotire constienta prin ea.

„Te doare acum, stiu. Si e firesc.
Eu sunt aici cu tine, dar nu pot simti in locul tau.
Pot doar sa te ajut sa intelegi ce ti se intampla.”

❤️ Iubirea matura nu protejeaza, ci invata

Adevărata iubire parentala nu se teme de lacrimi.
Ea sta langa copil, il sustine, il ajuta sa dea sens durerii si il invata ca emotiile nu sunt pericole, ci mesaje.
Pentru ca un copil protejat excesiv va deveni un adult care se teme de viata si de suferinta.
Dar un copil insotit cu intelepciune va deveni un adult care stie sa traiasca.

🔔 Concluzie

Cand un parinte nu isi poate contine propriul copil, e semn ca are un copil interior ranit care inca cere alinare.
Vindecarea nu incepe in relatie cu copilul tau, ci in relatia cu copilul tau interior.
Numai d**a ce il asculti si il imbratisezi, vei putea fi cu adevarat prezent pentru cel din fata ta.

Durerea copilului nu trebuie oprita.
Trebuie cuprinsa, intelesă si transformata.
Iar pentru asta, parintele trebuie sa aiba curajul sa-si priveasca mai intai propria durere.

www.reicenter.ro

Cum îi spui copilului tău că urmează să divorțați — în funcție de tipul lui de personalitateDivorțul părinților este o e...
16/10/2025

Cum îi spui copilului tău că urmează să divorțați — în funcție de tipul lui de personalitate

Divorțul părinților este o experiență care zguduie universul emoțional al copilului. Modul în care îi comunici vestea poate deveni fie o rană greu de vindecat, fie o punte de încredere care îi menține sentimentul de siguranță.

Fiecare copil reacționează diferit — nu doar în funcție de vârstă, ci și de tipul său de personalitate. În timp ce unii plâng și caută alinare, alții se închid, întreabă logic „ce urmează” sau par că nu îi atinge nimic.

🧩 De ce sunt acum 6 tipuri, nu 5?

În prima versiune a acestei clasificări am lucrat cu 5 tipuri de bază, inspirate din structurile temperamentale dominante.
Totuși, experiența clinică și observarea copiilor în contexte de divorț arată că există o a șasea categorie distinctă — copilul dependent de relație, care merită o abordare separată.

Deși inițial putea fi inclus în categoria sensibililor, el se diferențiază printr-o nevoie intensă de fuziune emoțională și teamă de abandon. Acest copil nu doar suferă, ci trăiește despărțirea ca o pierdere de identitate.
Așadar, am extins clasificarea la 6 tipuri pentru o înțelegere mai precisă și pentru intervenții parentale mai potrivite fiecărui profil.

1️⃣ Copilul sensibil / empatic (afectiv)

Reacționează cu suferință profundă, lacrimi, retragere sau grija pentru părinți.

Spune-i cu blândețe și atinge-l: „Știu că e greu. Nu e vina ta. Te iubim amândoi la fel.”

2️⃣ Copilul logic / rațional (cognitiv)

Are nevoie de claritate, ordine, plan concret.

Spune-i exact: „Tata se mută într-o altă casă. Vei merge la el în weekend. Eu te iau zilnic de la școală.”

3️⃣ Copilul activ / impulsiv (energic, explorator)

Poate reacționa prin furie, ironie sau indiferență.

Răspunde scurt, cu fermitate și calm: „Știu că e o schimbare. Dar rămânem amândoi părinții tăi, oricât te-ar supăra situația.”

4️⃣ Copilul intuitiv / visător (creativ)

Procesează prin imaginație, artă, simboluri.

Folosește povești: „Uneori două păsări zboară împreună o vreme, apoi fiecare urmează drumul său. Dar tu rămâi puiul lor.”

5️⃣ Copilul controlant / precaut (anxios, perfecționist)

Caută stabilitate și predictibilitate.

Evită contradicțiile între părinți. Spune-i: „Am decis împreună. Nu e o pedeapsă. Te vom ține mereu la curent cu fiecare pas.”

6️⃣ Copilul dependent de relație (atașat afectiv)

Trăiește divorțul ca o pierdere de sine.

Repetă-i des ideea de continuitate: „Chiar dacă nu mai locuim împreună, te vei vedea cu amândoi. Dragostea noastră nu se schimbă niciodată.”

🧠 Concluzie psihologică

Adevărul spus cu iubire vindecă mai mult decât o minciună menită să protejeze. Copilul nu are nevoie să fie salvat de durere, ci ghidat prin ea, cu siguranță emoțională, consecvență și prezență reală.

www.reicenter.ro

Nu știu cm să fac să mă iubesc mai mult pe mine.Aud des această frază în cabinet.Uneori rostită în șoaptă, alteori cu l...
16/10/2025

Nu știu cm să fac să mă iubesc mai mult pe mine.Aud des această frază în cabinet.

Uneori rostită în șoaptă, alteori cu lacrimi în ochi, sau spusă zâmbind amar, ca o glumă pe care o spui ca să nu doară.
Dar dincolo de toate formele ei, e aceeași rană: nevoia de a fi iubit și acceptat exact așa cm ești.

Ne petrecem ani întregi învățând cm să fim îngăduitori cu ceilalți, cm să primim corect și muncit ceea ce ne dorim, cm să ne comportăm cu ceilalți respectând normele sociale – și foarte puțin timp învățând cm să fim buni și iubitori cu noi înșine, ascultându-ne nevoile reale.
A te iubi nu înseamnă egoism, să îi calci pe alții în picioare, să nu îți pese de alții ci doar de tine. Este responsabilitate emoțională. Pentru scurt, să nu te mai lași ultimul pe listă de priorități. Să nu te sacrifici tu pentru nevoile altora de putere, de neesiguranta, de orgoliu, de mentalitate...

Primul pas? Începe prin a fi recunoscător.

Nu poți iubi ceva ce nu vezi.
Recunoștința e felul prin care îți întorci privirea spre tine, cu blândețe, și spui:
„Uite cât am crescut. Uite prin câte am trecut. Uite ce am reușit, chiar și când mi-a fost greu.”

În fiecare zi există ceva pentru care poți fi recunoscător:
– că ai avut curajul să iți păstrezi sensul și scopul tău;
– că ai spus „nu” acolo unde altădată ai fi tăcut în fața abuzului, manipularii...
– că ai avut o conversație sinceră cu tine însuți;
– că ai ales să nu renunți.

Recunoștința nu e un exercițiu banal — e un act de iubire conștientă. Ea deschide ușa spre acceptare.
Și abia din acceptare poate începe iubirea de sine.

Iubirea de sine nu e un sentiment constant, e o practică zilnică

Unii cred că iubirea de sine e o stare magică: te trezești într-o dimineață, te uiți în oglindă și brusc... te adori.
Nu.
Este o construcție lentă, cu luni bune și zile în care tot ce poți face e să te ierți că nu te-ai iubit destul.

Să te iubești înseamnă să te respecți când ceilalți nu o fac.
Să te odihnești când vocea din capul tău îți spune că n-ai voie.
Să spui „nu” fără vinovăție.
Să înțelegi că perfecțiunea e doar o mască a fricii de respingere.

Iubirea de sine nu se simte, se exersează

Așa cm nu ajungi să iubești sportul doar privind la alții cm aleargă, nici iubirea de sine nu vine doar citind despre ea.
Se cultivă. Prin gesturi mici, zilnice, care spun: „Eu contez.”

👉 Scrie zilnic trei lucruri pentru care ești recunoscător.
👉 Înlocuiește critica interioară cu o întrebare blândă: „Ce aș spune unui prieten în locul meu?”
👉 Fă ceva mic doar pentru tine – fără scop, fără vinovăție.

La finalul zilei, iubirea de sine nu e despre cât de perfect ai, ce lucruri extraordinare ai făcut.
Este despre adevăr.
Despre a te privi cu sinceritate, cu toate umbrele, și a spune:
„Chiar și așa… merit să fiu iubit. Totul este un proces. Sunt într-o continuă evoluție...”

www.reicenter.ro
🪷 Dr. Psih. Roxana-Anca Macrin
REI Alternative Center – Medicină și Psihoterapie Integrativă

Divorțul părinților – cm reacționează copilul în funcție de tipul său de personalitateDivorțul părinților și conflictel...
16/10/2025

Divorțul părinților – cm reacționează copilul în funcție de tipul său de personalitate

Divorțul părinților și conflictele care urmează pot reprezenta un punct de cotitură major în viața unui copil. Aceste experiențe au un impact emoțional profund, care se reflectă asupra stimei de sine, a sentimentului de siguranță interioară și a modului în care copilul își va gestiona relațiile emoționale viitoare.

Copiii nu trăiesc separarea părinților doar ca pe un eveniment exterior, ci o filtrează prin propriul lor tip de personalitate, prin modul specific în care percep lumea și reacționează la stres, frică sau pierdere. În funcție de această structură interioară, răspunsurile pot varia semnificativ — de la retragere tăcută la manifestări emoționale intense sau la nevoia de control și perfecțiune.

1. Copilul independent (tipul autonom și rațional)

Acești copii tind să proceseze intern ceea ce trăiesc. Nu cer ajutor, nu dramatizează și, adesea, par „bine”. În realitate, ei învață să se protejeze prin izolare emoțională.
După divorț, pot deveni mai serioși, mai maturi decât vârsta lor și pot evita să vorbească despre ce simt.
Pentru acești copii, e esențial ca părinții să le ofere spațiu de exprimare fără presiune, arătând că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune și că pot fi iubiți chiar și atunci când sunt triști, furioși sau confuzi.

2..Copilul empatic (tipul sensibil și relațional)

Acest tip de copil resimte profund tensiunile dintre părinți. Caută armonia, încearcă să-i împace și trăiește adesea un sentiment de vinovăție că nu reușește să mențină familia unită.
El se teme de pierderea legăturilor emoționale și are nevoie de mesaje clare de siguranță și apartenență din partea ambilor părinți.
Este important ca adulții să evite să-l pună în postura de mediator și să-i repete că nu este responsabil pentru deciziile părinților.

3..Copilul activ (tipul energic și expresiv)

Acest copil răspunde la stres prin acțiune și agitație. Poate deveni impulsiv, competitiv sau opozant, încercând astfel să recâștige controlul într-o situație care îl depășește.
El are nevoie să simtă că este văzut și valorizat, nu doar corectat. Activitățile fizice, jocurile de echipă sau proiectele creative îl pot ajuta să elibereze emoțiile și să recâștige echilibrul.

4. Copilul analitic (tipul precaut și perfecționist)

După divorț, acest copil va căuta explicații logice și va fi preocupat de detalii („Unde o să stau?”, „De ce nu vă mai înțelegeți?”).
Deși pare matur și rațional, în spatele controlului se ascunde frica de imprevizibil.
El are nevoie ca părinții să fie coerenți și predictibili, să-l țină la curent cu schimbările într-un mod sincer, dar blând, pentru a-și păstra sentimentul de siguranță.

5. Copilul visător (tipul creativ și interiorizat)

Pentru acest copil, separarea părinților poate fi trăită ca o pierdere de sens. Tinde să se refugieze în imaginație, jocuri simbolice sau lumi interioare, pentru a-și proteja sufletul.
Are nevoie de stabilitate emoțională, timp pentru procesare și un părinte care să-l ajute să pună în cuvinte ceea ce simte.
Ritualurile simple – povești, desen, momente de conectare autentică – pot deveni ancora lui în perioadele de incertitudine.

Indiferent de personalitate, copilul are nevoie să simtă că nu pierde dragostea niciunui părinte. Nu divorțul în sine produce trauma, ci felul în care adulții gestionează separarea și comunicarea cu el.
Un copil care este ascultat, validat și înțeles își poate transforma experiența într-o lecție de reziliență, empatie și autocunoaștere.

www.reicenter.ro
Dr. Psih. Roxana-Anca Macrin

Adolescenții și riscul dependenței de jocuri de noroc. Când frustrarea devine prea mare...Adolescența este o perioadă a ...
14/10/2025

Adolescenții și riscul dependenței de jocuri de noroc. Când frustrarea devine prea mare...

Adolescența este o perioadă a curiozității și a experimentării. Iar jocurile — fie ele video sau de noroc — oferă senzații rapide, adrenalină și o iluzie a controlului care lipsește adesea în viața reală.

Tot mai multe studii arată că o parte dintre tineri dezvoltă un comportament problematic sau chiar adictiv în raport cu jocurile de noroc.

Pentru unii, nu mai e doar distracție, la fel ca și fumatul de iarbă — e un mecanism de reglare emoțională, un mod de a evita anxietatea, plictiseala sau sentimentul de neputință.

🧠 Ce se întâmplă în mintea lor

Jocurile de noroc și cele video activează aceleași circuite ale recompensei din creier ca drogurile sau alcoolul.
Creierul adolescentului, care nu are încă dezvoltat complet cortexul prefrontal (zona autocontrolului), caută senzația imediată de câștig, dar gestionează greu pierderea sau amânarea recompensei.

Astfel se formează tiparul:

„Dacă pierd, trebuie să mai încerc o dată.”
„Dacă nu câștig, înseamnă că nu sunt suficient de bun.”

De aici până la dependență și toleranță scăzută la frustrare e doar un pas.

🎰 Când jocul devine simptom

Pentru mulți adolescenți, jocurile oferă temporar ceea ce realitatea nu le oferă:

sentimentul de control;

validare rapidă („sunt bun dacă am câștigat”);

apartenență la o lume în care se simt văzuți.

Dar, pe termen lung, acest tip de satisfacție superficială diminuează rezistența psihologică.
Tânărul nu mai tolerează plictiseala, critica sau eșecul.
Devine iritabil, impulsiv, ușor de demoralizat — semne clare ale unei toleranțe scăzute la frustrare.

💬 Legătura cu sănătatea mintală

Studiile internaționale și europene arată o asociere puternică între comportamentele adictive și riscul crescut de depresie, anxietate și idei suicidare la adolescenți.
Nu jocurile sunt cauza directă, ci contextul emoțional și lipsa de reglare internă.
Când un adolescent nu are resurse pentru a gestiona stresul, rușinea sau respingerea, el caută alinare în activități care îi oferă dopamină rapid, dar goliciune pe termen lung.

🧩 Ce putem face

1. Educație emoțională timpurie.
Copiii trebuie să învețe de mici că frustrarea nu e o pedeapsă, ci o etapă firească în procesul de creștere.

2. Dialog, nu moralizare.
În loc de „iar te joci?”, e mai util „ce anume te face să te simți bine acolo?”.

3. Suport specializat.
Psihoterapia ajută adolescentul să înțeleagă ce încearcă, de fapt, să regleze prin joc.

4. Activități cu sens.
Sportul, arta, voluntariatul — toate oferă dopamină naturală, dar prin efort, nu prin hazard.

🌿 În loc de concluzie

Jocurile, în sine, nu sunt dușmanul.
Dar atunci când devin singura formă de reușită, ele trădează o lipsă adâncă de echilibru interior.
Un adolescent care nu mai suportă să piardă, are nevoie nu de interdicție, ci de ghidare emoțională.

Pentru că toleranța la frustrare nu se naște în joc, ci în relația cu realitatea — acolo unde învățăm că pierderea, așteptarea și eșecul nu ne definesc.

www.reicenter.ro

Să demontam mitul: "oamenii învață numai din eșec"!Eșecul este adesea văzut ca o oportunitate de a reflecta, de a descop...
13/10/2025

Să demontam mitul: "oamenii învață numai din eșec"!

Eșecul este adesea văzut ca o oportunitate de a reflecta, de a descoperi ce nu a funcționat și de a ajusta cursul.

Iată câteva mecanisme psihologice care stau la baza:

1.Feedback negativ explicit: Eșecul clar indică ce nu merge, ce trebuie schimbat (proces, strategie, resurse).

2.Diagnostic și ajustare: Se poate analiza cauza (erori cognitive, lipsă de informație, strategie nepotrivită, factori externi) și se pot face ajustări.

3.Activare cognitivă mai intensă: Eșecurile – mai ales cele dureroase – pot stimula introspecția, gândirea critică, autoanaliza.

4.Memoria dureroasă pare mai memorabilă: Uneori, lecțiile învățate când te „lovești un de perete” rămân mai bine întipărite, se activează instinctul de supraviețuire.

5.Motivație la schimbare: Frustrarea e o forță motrice – dacă nu accepți stagnarea, eșecul te poate obligă să găsești o cale nouă.

DAR:

Doar experiența eșecului nu garantează învățare. Trebuie să existe reflecție, suport, capacitate de introspecție și curajul să îți privești greșelile în ochi. Cei mai mulți dinpăcate încep să dezvolte strategii de evitare, blocare sau de fugă. Prea puțini sunt cei pe care eșecul îi stimulează să "atace", să găsească soluții.

Studii relevante

1. University of Chicago – Booth School of Business: Au investigat cât de mult învață oamenii din eșec vs succes și au găsit ceva contraintuitiv: oamenii învață mai puțin din eșec decât din succes în anumite situații experimentale.

Participanții primeau feedback asupra răspunsurilor la chestionare. S-au testat apoi pentru a vedea ce au învățat. Rezultatul: în mod consecvent, cei care greșiseră au învățat mai puțin decât cei care reușiseră (chiar dacă contextul era simplificat).

Explicația: după un eșec, oamenii „se opresc”, evită să mai analizeze, devin defensivi sau își protejează stima de sine — deci tună–se “out”.

2. „Learning From Failure” – literatură de revizuire (articol teoretic) discută bariere cognitive și emoționale în procesul de învățare din eșec — de exemplu, faptul că eșecul poate părea lipsit de informație relevantă, sau emoțiile negative pot bloca procesarea.

3. Studiu pe angajați (self-determination theory): autorii arată că motivația intrinsecă sporește probabilitatea ca cineva să reflecte asupra propriului eșec și să extragă lecții.

4. Exploring the Influence of Failure Aversion on Learning From Project Failure: studiul arată că frica de eșec (failure aversion) poate avea două fețe — uneori stimulează mai multă analiză (coping focalizat pe pierdere), altădată limitează învățarea prin scăderea stimei de sine.

5. „Learning From Success or Failure? — biases pozitive”: Harada (2020) reexaminează ideea că avem un bias de învățare pozitivă — adică tendința de a învăța mai bine din informațiile pozitive/succese decât din cele negative/„greșeli”).

6. „Learning from Success”: curs de psihologie pozitivă (Russo-Netzer & Ben-Shahar, 2011) — arată cm învățarea din succes poate fi cultivată (prin reflecție asupra factorilor care au contribuit la reușită) și cât de rar facem asta natural.

DE FAPT
Studiile spun că oamenii învață mai mult din succes!

Da, succesul nu e doar confirmare — poate fi și resursă de învățare.

Iată cum:

1.Confirmarea strategiilor eficiente: Succesul îți spune: „merge bine ce-ai făcut” — deci îți întărește metodele bune.

2.Motivație și încredere: Experiențele pozitive stimulează încrederea, creșterea motivației, dorința de a repeta.

3.Identificarea factorilor favorabili: Dacă o strategie a dat rezultate, poți analiza ce elemente s-au combinat: resurse, context, relații, sinergii etc.

4.Întărirea mentală (resilientă): Succesul repetat conferă un „buffer” emoțional — când ai experiențe de reușită, eșecurile devin mai ușor de gestionat.

5.Reducerea ambiguității: Succesul reduce incertitudinea — îți oferă feedback pur pozitiv și clar asupra deciziei tale.

Dar și aici există capcane:

Iluzia omnipotenței: Să crezi că succesul de azi garantează succesul de mâine, fără adaptare.

Blind spots (zone oarbe): dacă nu analizezi succesul, poți suprasimplifica: să crezi că totul a fost „din talent”, ignorând contextul sau norocul.

Menținerea stagnării: dacă te bazezi doar pe ce funcționează acum, poți deveni rigid, să nu mai cauți inovații sau să te adaptezi.

Concluzie rezumativă:

Eșecul și succesul sunt ambele „materii prime” pentru învățare, dar modul în care le procesăm contează enorm.

Eșecul — dacă e gestionat corect — forțează reflecția critică, adaptarea, inovarea; dar adesea suntem blocați de rușine, frică, ego sau lipsă de suport.

Succesul oferă confirmare, motivație și resurse emoționale, dar trebuie și analizat, nu doar „consumat”.

Studiile arată că NU e adevărat că „învățăm întotdeauna mai mult din eșec” — uneori învățăm mai bine din succes, din informațiile clare și pozitive, pentru că nu avem bariere emoționale care să ne blocheze procesarea.

www.reicenter.ro

Cei care ar trebui să aibă sindromul impostorului... dorm liniștiți ca bebelușii. Care este limita între moral și imoral...
12/10/2025

Cei care ar trebui să aibă sindromul impostorului... dorm liniștiți ca bebelușii. Care este limita între moral și imoral?

Când impostura devine brand personal

Trăim vremuri în care „formarea” a devenit doar un filtru colorat de Instagram fără profunzime.
Nu mai este nevoie de facultate, masterat, specializare, supervizare, ani de practică, autorizații peste autorizații de cabinet și drept de liberă practică, taxe și impozite care îți înjumătățesc veniturile și de ce nu controale și amenzi.

E suficient să traduci o postare motivațională din engleză, să-i schimbi două cuvinte, să ai un chip atrăgător și o atitudine plină de siguranță și să faci sesiuni pe on-line.

Serios? După trei clipuri pe YouTube despre traumă și două citate din Jung — ești psihoterapeut spiritual, coach neuro....cu accent american.

🎭 Epoca specialiștilor de carton

Am ajuns într-un punct în care impostura nu se mai ascunde, se monetizează.
Oamenii nu mai studiază, se branduiesc.
Nu mai citesc, creează conținut.
Și nu mai învață psihologie, o postează pe Instagram.

Traduc materiale de peste tot, fără să aibă proprietatea termenilor,
deformează sensurile,
amestecă concepte incompatibile („traumă karmică de atașament anxios”)
și le ambalează cu „✨ vibrații înalte ✨”.

Rezultatul? O masă de pseudo-profesioniști care nu au habar ce fac, dar o fac cu entuziasm.
Și – paradoxal – fără niciun pic de anxietate de impostor.

🧠 De ce nu simt rușine?

Pentru că adevărata impostură nu doare atunci când lipsește conștiința competenței.
Sindromul impostorului îl are doar cel care chiar are competență și discernământ.
Cel care știe cât nu știe.

Impostorul autentic – cel periculos – trăiește într-un delir de autosuficiență:

„Eu simt, deci am dreptate, intuiția este suficientă.”
„Universul mi-a dat acest dar.”
„Nu am nevoie de diplome, am vibrație.”

Aceasta nu e iluminare, e dunning-krugerism cu tămâie.

🧩 Problema reală

Când publicul nu mai face diferența între competență și carismă,
între licență și storytelling,
între știință și copy-paste inspirațional,
societatea începe să confunde profesioniștii adevărați cu vânzătorii de iluzii.

Și atunci oamenii suferă, pierd bani, încredere, sănătate mintală —
pentru că au căutat ajutor la cineva care știe doar cm să pară.

💬 Concluzie

Trăim epoca în care impostorii n-au sindrom, au strategie.
Dar să nu uităm ceva esențial:
valoarea reală nu are nevoie de reclamă agresivă, diplome false sau lumini colorate.
Are nevoie de consistență, rigoare și umanitate.

Adevăratul profesionist nu vorbește mai tare.
Se vede în rezultate.
Și, paradoxal, e singurul care încă se întreabă:
„Oare sunt suficient de bun?”

www.reicenter.ro

Ce este victimismul?Victimismul nu e o emoție, ci un mod de a privi viața.E lentila prin care omul ajunge să se vadă mer...
12/10/2025

Ce este victimismul?
Victimismul nu e o emoție, ci un mod de a privi viața.
E lentila prin care omul ajunge să se vadă mereu ca cel nedreptățit, neînțeles, neputincios sau ghinionist.
Pe scurt: lumea îi face, viața îi dă, ceilalți greșesc — iar el doar „suferă nobil”.

🎭 Cum arată o persoană cu mentalitate de victimă

Nu toți cei care suferă sunt victime.
Dar persoana prinsă în victimismo cronic are câteva trăsături recognoscibile:

se plânge constant de circumstanțe, dar face puțin ca să le schimbe;

simte că nimeni nu o înțelege suficient;

vede critica ca pe un atac, nu ca pe o oglindă;

are o relație complicată cu responsabilitatea — o evită, dar tânjește după control;

găsește vinovați pentru aproape orice: părinții, partenerul, sistemul, vremea, karma.

În esență, victima spune:
👉 „Nu eu am ales, mie mi s-a întâmplat.”

🧠 Psihologic vorbind

Victimismul este adesea o strategie de adaptare apărută devreme în viață.
Copilul care nu a avut putere reală asupra mediului în care a crescut — cu părinți autoritari, absenți sau impredictibili — învață că singura formă de protecție este să devină neputincios.
Astfel, el obține atenție, compasiune, sau scapă de pedeapsă.

Problema apare când acest mecanism devine identitate.
Adultul care a fost copil victimă ajunge să creadă că doar suferind va fi văzut, iubit sau ajutat.

Victimismul devine atunci o dependență emoțională de dramă, un mod de a obține energie, validare și sens prin suferință.

⚙️ Cum se alimentează cercul vicios

Victima inconștientă are nevoie de:

un salvator, care să o protejeze;

un călău, pe care să-l acuze;

și un public, care să-i confirme povestea.

De aceea, mulți oameni aflați în acest rol schimbă doar personajele, dar păstrează scenariul.
Un partener nou, un job nou, o situație nouă — dar aceeași replică:
„Vezi? Mi se întâmplă din nou!”

🌿 Calea ieșirii

1. Recunoaște rolul.
Adevărata eliberare începe în momentul în care spui: „Da, uneori mă comport ca o victimă.”

2. Renunță la vinovăție.
Victimismul nu se vindecă prin rușine, ci prin înțelegere. Nu ești „defect”, ești un om care a învățat o strategie greșită de supraviețuire.

3. Învață responsabilitatea reală.
Nu poți controla tot ce ți se întâmplă, dar poți controla ce faci cu ceea ce ți se întâmplă.

4. Reformulează povestea.
Din „mi s-a întâmplat” poți trece la „am învățat”.
Din „nu am avut de ales” poți trece la „acum aleg altfel”.

5. Lucrează terapeutic.
Sub victimizare se află adesea o furie neexprimată sau o tristețe veche. În terapie, aceste emoții pot fi exprimate și eliberate, fără ca tu să mai ai nevoie de un rol pentru a exista.

💬 În loc de concluzie

Victimismul e o formă elegantă de auto-sabotaj: te face să te simți special prin suferință, dar te împiedică să evoluezi.
Nu ești vinovat că ai fost rănit.
Dar ești responsabil pentru felul în care alegi să te vindeci.

Adevărata putere începe când nu mai spui „uite ce mi-au făcut”, ci „uite ce am învățat din ce mi s-a întâmplat”.

www.reicenter.ro

Singurătatea – este o alegere sau o lecție?Uneori, singurătatea pare o pedeapsă. Alteori, o binecuvântare.Unii fug de ea...
12/10/2025

Singurătatea – este o alegere sau o lecție?

Uneori, singurătatea pare o pedeapsă. Alteori, o binecuvântare.
Unii fug de ea ca de un dușman nevăzut, alții o caută ca pe o formă de liniște.
Dar ce este, de fapt, singurătatea: o alegere conștientă sau o lecție impusă de viață?

🌫️ Când singurătatea doare

Există o singurătate care vine din lipsa conexiunii autentice.
E sentimentul acela că ești înconjurat de oameni, dar nimeni nu te vede cu adevărat.
Că vorbești, dar nu ești auzit.
Că iubești, dar nu ești atins în esență.

Aceasta este o singurătate involuntară – o lecție dureroasă despre limite, despre nevoia de validare și despre cm uneori trebuie să te pierzi ca să te regăsești.
Este momentul în care sufletul îți spune: „Ai stat prea mult în zgomotul altora. Ascultă-te pe tine.”

🌿 Când singurătatea vindecă

Există și o altă singurătate – aleasă, nu impusă.
Este acea retragere conștientă, în care vrei să-ți auzi propriul gând fără ecoul lumii.
Acolo nu mai e durere, ci claritate.
Nu mai e teamă, ci autoîntâlnire.

Aceasta e singurătatea matură, cea care nu înseamnă izolare, ci întoarcere spre interior.
E perioada în care îți construiești granițele, înveți să te iubești pe tine și să te alegi fără vină.
E momentul în care îți dai seama că liniștea nu e gol, ci spațiul în care te reconstruiești.

🧠 Psihologic vorbind

Singurătatea poate fi privită ca o stare de separare emoțională, dar și ca o etapă de dezvoltare.
Cei care se simt mereu singuri, chiar și în relații, trăiesc adesea ecoul unei lipse timpurii – o absență emoțională din copilărie.
Pe de altă parte, cei care aleg singurătatea o folosesc ca pe o formă de auto-reglare, o modalitate de a se proteja de suprastimulare, de a-și reface energia psihică și de a-și restabili contactul cu sinele autentic.

💫 Lecția

Singurătatea devine lecție atunci când nu te mai sperie.
Când nu o mai confunzi cu respingerea.
Când o trăiești ca pe un spațiu de reflecție și de putere.

Pentru că numai acolo, în liniștea dintre două respirații, poți auzi vocea ta adevărată spunând:
„Acum știu cine sunt. Și pot fi cu ceilalți fără să mă pierd.”

💬 În concluzie

Singurătatea poate fi amândouă: alegere și lecție.
Devine alegere când ai învățat lecția.
Până atunci, e profesorul tăcut care te duce exact unde ți-e cel mai teamă – în tine.

Sindromul impostorului: când succesul doareȚi s-a întâmplat vreodată să reușești ceva important, dar în loc să te bucuri...
12/10/2025

Sindromul impostorului: când succesul doare

Ți s-a întâmplat vreodată să reușești ceva important, dar în loc să te bucuri, să te simți un impostor?
Să-ți spui: „De fapt, n-a fost mare lucru… am avut noroc… nu merit chiar eu laudele…”
Dacă da, e foarte posibil să fi întâlnit față în față sindromul impostorului – o stare psihologică frecventă, mai ales la oamenii inteligenți, perfecționiști și implicați.

Ce este sindromul impostorului

Sindromul impostorului nu este o tulburare psihiatrică, ci un pattern cognitiv-emoțional.
Persoana trăiește cu senzația constantă că nu e suficient de competentă, că succesul său e o întâmplare, că „va fi prinsă” într-o zi că „nu știe de fapt nimic”.

Această percepție este deconectată de realitate: deși există dovezi clare ale valorii și competenței, persoana nu le poate integra emoțional.
Rezultatul? Anxietate, perfecționism, autocritică și chiar blocaj în fața oportunităților.

De unde vine sindromul impostorului

🧠 1. Din copilărie și sistemul de atașament
Copiii lăudați doar pentru rezultate, nu și pentru efort, pot dezvolta convingerea că „valoarea mea depinde de cât performez”.
Cei criticați constant învață că „niciodată nu e destul”.

💼 2. Din medii competitive
Când ești înconjurat de oameni performanți (corporate, academici, medici, terapeuți, antreprenori), comparația devine o boală tăcută.

💬 3. Din perfecționism
Perfecționistul nu se bucură de realizări, pentru că le consideră „normale”.
Greșelile, în schimb, le simte ca eșecuri personale.

👩‍🏫 4. Din lipsa integrării identității profesionale
Mulți specialiști foarte buni – psihologi, medici, coachi, profesori – au interiorizat ideea că nu au voie să greșească.
Asta îi face să se simtă mereu „sub standard”.

Cum se manifestă sindromul impostorului

Minimalizarea succesului propriu

Frica de expunere sau de a fi „descoperit”

Amânare sau hiper-muncă pentru a compensa

Dificultăți în a primi laude sau complimente

Dialog interior critic: „N-am făcut destul.”

Sentimentul că ceilalți știu mai mult / merită mai mult

În formele mai severe, poate duce la burnout, anxietate de performanță și depresie mascată.

Cum poți lucra cu sindromul impostorului

1. 🪞 Recunoaște-l – Faptul că îl vezi este deja primul pas spre vindecare.

2. 💬 Vorbește despre el – Mulți oameni de succes îl au, dar nu îl recunosc. Normalizarea reduce rușinea.

3. 🧩 Notează-ți dovezile concrete ale competenței tale – Fapte, rezultate, aprecieri.

4. 🌿 Practică auto-compasiunea – E în regulă să greșești. Așa se învață.

5. 🧘‍♀️ Lucrează în psihoterapie – Sindromul impostorului are rădăcini adânci în dinamica stimei de sine și a relației cu autoritatea.

6. 🌞 Schimbă focusul – De la „Ce nu știu” la „Ce știu deja și fac bine”.

Un gând de final

Sindromul impostorului nu dispare printr-un compliment sau o diplomă.
Dispare atunci când înveți să te vezi așa cm ești – cu competențele, vulnerabilitățile și umanitatea ta întreagă.
Când nu mai ai nevoie să fii perfect, ci prezent.

www.reicenter.ro

Address

Cabinete: Bdv. Luptătorilor, Nr. 56, Parter, Sector 1
Bucharest
013307

Opening Hours

Monday 09:30 - 21:30
Tuesday 09:30 - 21:30
Wednesday 09:30 - 21:30
Thursday 09:30 - 21:30

Telephone

+40799772919

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Rei Alternative Center - Medicina si Psihoterapie Integrativa Dr. Macrin posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Share

Share on Facebook Share on Twitter Share on LinkedIn
Share on Pinterest Share on Reddit Share via Email
Share on WhatsApp Share on Instagram Share on Telegram