04/01/2026
Eram un copil când am prins cea mai aprigă iarnă ce-a fost vreodată în România. Era iarna lui 1954 și eu aveam doar 11 ani, un copil amărât dintr-o mahala a Bucureștiului, fără prea mari bucurii, dar Doamne, de ce bogății aveam să am parte, mulțumită acelui ger.
L-au numit Marele Viscol. Orașul era îngropat în troiene de zăpadă, de două ori mai înalte ca mine. Și pentru prima dată, în fața urgiei naturii, toți eram egali. Nu mai existau bogați sau săraci, om cu carte sau om de rând. Și pentru prima oară în viață am înțeles, fără să pot pune în cuvinte, că în fața naturii nu mai există rang, avere sau carte. Eram cu toții la fel: mici și neputincioși.
- Mitică, du-te să vezi la magazin de găsești lapte, să încălzesc să-i dau soră-tii, că-mi plânge de foame, striga atunci mama după mine, Dumnezeu să o ierte, în timp ce tata dădea cu lopata de la 5 dimineața, zăpada din fața casei, să nu rămânem blocați înăuntru.
Mama creștea cinci copii. Eu eram al treilea. Nu ne plângeam, nu știam ce-i aceea copilărie ușoară. Astăzi, copiii sunt ținuți de mână pe trotuar și păziți de orice posibil pericol. Eu, la 11 ani, ieșeam singur în oraș, prin nămeți care înghițeau oameni mari. Nu din curaj. Din nevoie.
Și uite așa, înfofolit bine, mă pornisem la drum spre magazin.
Mergeam greu, cu pași mici, printr-o liniște cm n-am mai auzit niciodată. Viscolul se mai potolise, dar orașul părea mort. Alb, mut, fără urme. La un moment dat, m-am oprit.
Nu mai știam pe unde sunt. Totul era la fel. Aceeași zăpadă, aceleași forme șterse. Și-atunci am auzit ceva, din dreptul unei clădiri de pe o străduță pustie.
- Ajutor… e cineva acolo?
O voce de femeie. Slabă, răgușită. M-am întors spre sunet și am văzut doar un perete de zăpadă. Am strigat înapoi, cu glasul subțire:
- Cine sunteți? Mă auziți?
Vocea de femeie părea acum înăbușită de lacrimi. Părea că nici ea nu se aștepta să mai audă voce de om
- Măi copile, ajută-mă, nu mă lăsa aici! Că stau de 3 zile închisă și nu pot să ies.
Vai de mine, mă speriasem de cele auzite. Dar știam că nu puteam să o las pe biata femeie singură acolo să moară de foame și de frig. M-am gândit inițial să mă duc să chem ajutoare, dar dacă nu mai găseam drumul înapoi? Totul era acoperit de nămeți albi, străzile semănau toate între ele.
- Fără grijă că nu vă las! am asigurat-o eu atunci pe cea care îmi cerea ajutorul.
Și fără să mai stau pe gânduri, m-am apucat atunci să dau zăpada la o parte. Nu aveam lopată, nu aveam nimic. Cu mâinile m-am apucat să scurm în timp ce mai vorbeam cu femeia ce strigase după ajutor, să o liniștesc să știe că sunt acolo. După vreo două ceasuri, doi bărbați care treceau pe stradă cu două lopeți în mână, m-au văzut cm încercam să dovedesc singur mormanul de zăpadă.
- Ce faci băiete aici de unul singur?
Și le-am zis care era problema. Și uite așa, cu ajutorul lor, am reușit să deschidem ușa bietei femei, care ne privea cu ochii în lacrimi și nu-i venea să creadă că vede din nou lumina zilei. Când m-am uitat mai bine în dreptul vitrinei, mi-am dat seama că era o librărie. Iar femeia din fața mea, era chiar patroana - doamna Elvira. O femeie distinsă, cu vorbă aleasă, dintr-o familie bună. Văduvă. Singură. Blocată printre rafturi de cărți, așteptând o minune.
Mi-a spus că era acolo de trei zile. Avea apă, dar nu mai avea mâncare. Telefoanele nu mergeau. Ușile erau blocate. Nămeții o închiseseră în propria librărie.
Doamna Elvira locuia la etajul 1 al aceleiași clădiri, unde la parter avea librăria. M-a invitat la ea în casă, să ne încălzim cu un ceai, iar acel miros de cerneală și cărți vechi de la ea din casă m-a urmărit toată viața. Apoi a scos rapid niște jumări în untură dintr-un borcan și le-a prăjit în tigaie și m-a invitat să mănânc și eu cu ea. Săraca, era lihnită de foame.
- Măi, băiete, tu mi-ai salvat zilele. De unde ai apărut și care e povestea ta?
Am stat de vorbă. I-am spus despre mama, despre tata, despre frații mei, despre sora cea mică ce aștepta laptele. A ascultat fără să mă întrerupă. I-au dat lacrimile.
La plecare, mi-a pus în brațe câteva cărți și un plic cu bani.
- Să ai bani de lapte… și pentru zilele ce vin, mi-a spus.
Apoi, zâmbind:
- Așa cm tu mi-ai deschis ușa ca să pot ieși, și ușa librăriei mele îți va fi mereu deschisă.
M-am întors acasă în acea zi nu doar cu lapte.
M-am întors cu speranță. Cu cărți. Cu o legătură care avea să-mi schimbe viața.
Părinții s-au uitat minunați în acea zi la mine, îngrijorați de orele în care lipsisem. Cu un răcnet de îngrijorare, mama a venit spre mine.
- Mitică, unde mi-ai umblat, că mi-a stat inima în loc! Tata s-a dus să te caute.
Iar eu ștrengărește, am scos din plăsuța mea nu doar sticla cu lapte, dar și cărțile de Jules Verne primite în dar și plicul cu bani, care să ne ajute în zilele negre.
- Mămuță dragă, nu mai te îngrijora, că are Doamne Doamne grijă de noi mereu. Ia de aici, bănuții ăștia și ține-i bine, pentru când ne-o fi mai greu, i-am zis eu.
Lacrimile acelea nu le-am uitat niciodată, din ochii mamei mele. Pentru prima dată mă privea nu ca pe un copil, ci ca pe un bărbat care s-a descurcat și care avea grijă de familia lui, deși aveam doar 11 ani.
Ani la rând am trecut pragul librăriei doamnei Elvira. Îmi dădea cărți, îmi vorbea despre lume, despre oameni, despre demnitate. Ea mi-a deschis mintea, nu doar ușa. Mi-a deschis pofta de cunoaștere, știa exact ce cărți să-mi dea cât să mă plictisească și să mă facă să îmi doresc să citesc mai mult și mai mult.
Dacă nu era doamna Elvira, poate că nu aș fi ajuns profesor universar în viața asta.
Poate că aș fi ales o muncă unde să-mi folosesc forța, nu mintea, crezând că de mai mult, un băiat simplu și amărat ca mine, nu va fi vreodată în stare.
Acum sunt bătrân. Mâinile nu mai pot da zăpada la o parte, iar pașii nu mai pot străbate orașul ca atunci. Dar de câte ori ninge mult, de câte ori văd orașul alb și tăcut, mă întorc, fără să vreau, în iarna lui ’54. Văd librăria îngropată sub nămeți, aud vocea tremurată a unei femei care cere ajutor și simt din nou frigul acela care nu era doar în oase, ci și în lume.
Atunci am înțeles ceva ce m-a urmărit toată viața:
că uneori, un copil sărac poate fi salvarea unui om bogat, iar un om bogat, la rândul lui, poate schimba destinul unui copil. Că binele nu ține cont de vârstă, de avere sau de școală, ci doar de inimă. Și că o ușă deschisă la timp poate deveni un drum întreg.
Și de câte ori ninge mult, o văd din nou: iarna lui ’54, librăria ascunsă sub zăpadă și o femeie care aștepta să fie salvată…
fără să știe că, de fapt, ea avea să fie cea care mă salva pe mine.
❄️Dacă povestea asta ți-a amintit de ceva sau de cineva, spune-ne în comentarii.
Iar dacă simți că merită citită și de alții, dă-o mai departe. Unele întâmplări trăiesc doar dacă sunt împărtășite. 💙
