Bolchis Ioana C. Cabinet Individual de Psihologie

18/12/2025

Copiii care cântă la pian își modifică fizic structura creierului (Corpul Calos).

Studiile neurologice au arătat că pianiștii care încep de mici au o legătură mult mai groasă și mai eficientă între emisfera stângă (logică) și cea dreaptă (creativă) a creierului. Deoarece pianul necesită coordonarea ambelor mâini în moduri diferite simultan, creierul este forțat să construiască o „autostradă” neuronală rapidă. Acești copii dezvoltă deseori abilități superioare la matematică și o capacitate de concentrare (multitasking) mai mare.

Corpul calos este puntea de substanță albă care face legătura între cele două emisfere cerebrale, fiind compus din peste 200 de milioane de fibre nervoase. La pianiști, această structură este vizibil mai densă, permițând un schimb de informații mult mai rapid. Această adaptare este rezultatul neuroplasticității, capacitatea creierului de a se reconfigura ca răspuns la stimularea repetată și complexă pe care o presupune descifrarea partiturilor și execuția tehnică la instrument.

Pianul impune o provocare cognitivă unică: controlul independent al celor zece degete, adesea în ritmuri și intensități diferite. În timp ce mâna dreaptă poate interpreta o melodie rapidă, mâna stângă susține acompaniamentul într-un ritm constant, proces care forțează cortexul motor să se dezvolte simetric. Această activitate elimină dominanța excesivă a unei singure emisfere, oferind muzicianului o coordonare motrică fină care depășește cu mult media populației.

În plus față de dezvoltarea motorie, studiul pianului îmbunătățește considerabil procesarea auditivă. Creierul unui pianist învață să izoleze sunete specifice și să recunoască tipare armonice complexe, ceea ce duce la o mai bună stăpânire a limbajului și a vocabularului. S-a observat că micul muzician poate procesa sunetele vorbirii mult mai clar în medii zgomotoase, o abilitate care derivă direct din antrenamentul urechii muzicale necesar pentru acordarea și interpretarea corectă a notelor.

Legătura dintre studiul pianului și abilitățile matematice rezidă în procesarea spațio-temporală. Muzica este, în esență, matematică aplicată; înțelegerea fracțiilor prin intermediul ritmului și recunoașterea structurilor geometrice pe claviatură stimulează aceleași zone cerebrale folosite în rezolvarea ecuațiilor complexe. Copiii care studiază acest instrument vizualizează mai ușor conceptele abstracte, transformând teoria muzicală într-un antrenament riguros pentru logică.

Memoria este un alt domeniu în care creierul pianistului excelează. Interpretarea unei piese de lungă durată fără partitură implică utilizarea a trei tipuri de memorie: vizuală (imaginea partiturii), auditivă (sunetul piesei) și musculară (mișcarea degetelor). Această activare simultană a rețelelor neuronale consolidează hipocampul, regiunea responsabilă pentru stocarea informațiilor pe termen lung, îmbunătățind capacitatea generală de învățare a copilului.

Capacitatea de multitasking, sau mai precis, atenția distributivă, este antrenată prin necesitatea de a monitoriza mai multe fluxuri de informații simultan. Un pianist trebuie să citească două chei muzicale diferite (cheia sol și cheia fa), să asculte propria interpretare pentru corectitudine, să apese pedalele cu picioarele și să mențină postura corporală. Această „gimnastică” mentală duce la o eficiență sporită a cortexului prefrontal, centrul decizional al creierului.

Muzica la pian influențează și dezvoltarea emoțională, oferind un canal de exprimare pentru sentimente care sunt greu de verbalizat la vârste fragede. Această conexiune cu partea creativă a creierului (emisfera dreaptă) ajută la reglarea stresului și la dezvoltarea empatiei. Pianiștii învață să „citească” emoția dintr-o compoziție, ceea ce se traduce printr-o inteligență emoțională mai ridicată și o mai bună înțelegere a semnalelor sociale în viața de zi cu zi.

Spre deosebire de alte activități, cântatul la un instrument muzical activează aproape toate zonele creierului în același timp, funcționând ca un antrenament complet. Neurologii compară adesea activitatea cerebrală a unui muzician în timpul interpretării cu un foc de artificii, unde zonele vizuale, auditive și motorii colaborează într-o armonie perfectă. Această hiper-conectivitate este motivul pentru care beneficiile studiului muzical persistă pe tot parcursul vieții adulte.

În concluzie, pianul nu este doar un instrument muzical, ci un veritabil sculptor al minții umane. Modificările fizice aduse corpului calos și optimizarea rețelelor neuronale fac din studiul pianului una dintre cele mai complete metode de dezvoltare personală. Investiția de timp și efort în muzică oferă copilului un creier mai agil, mai rezistent și mai capabil să facă față provocărilor intelectuale ale viitorului.

27/11/2025

Dependenta care ne face independenti

Ne-am obisnuit sa credem ca independenta inseamna sa nu ai nevoie de nimeni. Sa nu suni pe nimeni, sa nu ceri ajutor, sa iti spui in gand: „trebuie sa ma descurc singur, altfel e rusinos”. Doar ca psihicul nu functioneaza asa. Niciodata n-a functionat.

Cu mult inainte de studiile moderne, Donald W. Winnicott, psihiatru si psihanalist britanic, a observat in cabinet si in spital ca un copil devine cu adevarat autonom doar daca, la inceput, are voie sa fie dependent de o „mama suficient de buna” – cineva care il tine, il suporta, il vede, fara sa il invadeze si fara sa il lase prada haosului (Winnicott, 1965/2006; Winnicott, 1971/2005). Daca mediul il poate contine, copilul incepe sa simta in corp: „pot sa exist”, „pot sa incerc”, „pot sa ma joc”. Autonomia apare ca efect secundar al faptului ca, pentru o vreme, nu a fost singur.

Mult mai tarziu, cercetarile lui Brooke Feeney si ale colegilor ei au pus cifre pe aceasta intuitie. In studii in care cuplurile scriau zilnic despre ziua lor, despre cm s-au simtit sprijiniti si despre ce au reusit sa faca, se vede ceva aparent paradoxal: in zilele in care o persoana simte ca poate sa se sprijine pe partener – ca poate cere ajutor, ca poate fi vulnerabila fara sa fie ironizata sau controlata – in aceleasi zile isi duce mai bine la capat scopurile personale, doarme mai bine, se simte mai bine in pielea ei (Feeney, 2004; Jakubiak & Feeney, 2016; Feeney & Collins, 2015). Cu cat dependenta este mai bine primita, cu atat autonomia creste. Feeney numeste asta „paradoxul dependentei”.

Daca le citim impreuna, Winnicott si Feeney spun, de fapt, acelasi lucru, fiecare in limba lui. Winnicott povesteste clinic cm un copil are nevoie de un mediu „suficient de bun” ca sa poata deveni el insusi.
Cincizeci de ani mai tarziu, Feeney arata, cu grafice si chestionare zilnice, ca un adult devine mai liber, mai curajos, mai capabil sa isi construiasca viata atunci cand are langa el un om care este disponibil, cald, dar neintruziv – un fel de „baza sigura” de pe care poate pleca si la care poate reveni (Feeney & Collins, 2015). Nu independenta impotriva cuiva, ci independenta sprijinita de cineva.

Poate asta este una dintre cele mai greu de acceptat lectii pentru adultul de azi: nu este o slabiciune sa ai nevoie de cineva. Slabiciunea incepe abia atunci cand suntem fortati sa ne prefacem ca nu avem nevoie de nimeni.
Independenta matura nu spune "nu am nevoie de tine”, ci "am voie sa am nevoie de tine si, tocmai pentru ca stiu asta, pot sa merg singur acolo unde am mai fost”.

In imagine: La Promenade, Renoir

02/11/2025

O patologie a bășcăliei. Fără mișto!

Despre oamenii care râd de ei înșiși ca să nu se prăbușească pe dinăuntru. Sau despre cm transformăm rușinea în glumă, tristețea în banc prost, neputința în haz de necaz.

Râdem de toate — și de frică, și de moarte, și de durere.
Râdem ca să ne salvăm de propriul gol din stomac.
Când ceva ne atinge prea tare, spunem: „Las’ că merge și-așa rău!” sau „Hai, că făceam caterincă!” — și aparent am scăpat.
Dar nu ne-am vindecat. Gaura rămâne. Doar am amânat întâlnirea cu ea.
Umorul poate fi o formă de inteligență emoțională, dar și o capcană.
Ne facem că nu avem nevoie de nimic — mai ales de ajutor.
E un scut subțire, dar eficient, în spatele căruia se ascunde adesea un copil rușinat, care s-a simțit prea devreme prost, neimportant sau luat peste picior.
Golul care se formează când nu suntem văzuți, apreciați sau validați la timp se umple destul de ușor cu glume proaste.
Bășcălia devine balsam și otravă în același timp: ne apără de durere, dar ne taie accesul la profunzime.
Ne dă sentimentul că suntem în control, dar ne ține departe de noi înșine.
Cultura noastră a ridicat râsul la rang de supraviețuire.
E frumos, e viu, e inteligent — dar obositor să arăți altceva decât simți. Pentru că râsul acela, în hohote, ascunde adesea o poveste
care n-a fost niciodată ascultată.
Și poate că, într-o zi, dacă bășcălia ar tăcea o clipă, am vedea ce se află de fapt sub ea: un om obosit să tot facă haz de necaz, care nu mai râde pentru că îi e bine, ci ca să nu-i fie rău.
Când un copil își arată durerea și nu e luat în serios, învață repede să o ascundă.
Și, pentru ca lumea să nu vadă că îl doare, începe el să râdă primul.
Râsul devine armura lui:
„Dacă eu râd de mine, ceilalți nu o vor face.”
Adultul poartă încă această armură, fără să-și dea seama.
Când cineva îl iubește, se retrage și râde, ca să nu sufere din nou în fața iubirii. Pentru ca nu vrea o relatie serioasa cu durerea dinauntrul lui. Apoi apare rușinea și vinovăția, care transformă totul în bășcălie.
E frica de a fi atinși în locul dureros.
În terapie apare uneori un pacient care e aproape să spună ceva important, are un insight despre un eveniment traumatic și râde aparent inexplicabil.
Doar că hohotul e ca o alarmă de incendiu. Cuvintele se opresc, emoția se rupe.
Și terapeutul știe atunci că acolo, în mijlocul râsului, se află o rană care n-a fost niciodată vindecata.
Bășcălia apare când rușinea e prea mare ca să fie simțită.
E o formă de control, un mod de a spune: "Nu mă lua prea în serios, că s-ar putea să doară. Al dracului de tare!"
Dar, pe termen lung, acest control ne ține departe de autenticitate.
Ne obișnuim să parodiem totul — inclusiv iubirea, tristețea, profunzimea. Și ajungem să nu mai știm cine suntem.
Poate că de aceea râdem uneori exact când ar trebui să plângem.
Pentru că am fost învățați că lacrimile sunt rușinoase, iar râsul — acceptabil, un joc de putere.
Dar adevărul e că râsul în loc de lacrimi usucă sufletul.
Te iei la mișto? Probabil că da.
De ce? Pentru că nu poți rămâne singur cu tine.
Pentru că nu-ți place ce vezi.
Sau ce crezi că văd ceilalți despre tine.
Și totuși, în acel moment dureros de adevărat, ceva începe, încet, să se așeze.
Râsul e periculos doar atunci când e zid, nu fereastră.
Dar există un moment în care râsul apare dintr-un loc nou.
Nu mai e sarcasm, ci eliberare.
Nu mai ironizează rana, ci o îngrijește cu blândețe.
E râsul care spune: „A fost greu, dar am supraviețuit.”
Acel râs e semnul că rușinea s-a topit și a lăsat loc umanității.
Poți trăi cu faptul că ești vulnerabil.
În art-terapie, un pacient glumește adesea în timp ce pune în imagine ceva dureros:
„Habar n-am să desenez!”
Dar într-o zi, râsul acela se schimbă. Din defensiv, devine creativ. Din „nu pot vorbi despre asta”, se transformă în „uite, pot să mă joc cu imaginea mea despre mine, fără să mă distrug.”
Atunci, umorul devine instrument de integrare.
Vindecarea nu înseamnă să nu mai glumim.
Înseamnă să nu mai folosim gluma împotriva noastră. Să găsim un râs autentic care leagă oamenii între ei.
Nu mai e semnul unui gol, ci al unei forțe care a trecut prin suferință și a găsit sens.
Poate că vindecarea vine, de fapt,
în zâmbetul blând care apare atunci când durerea și umorul pot sta, pentru prima dată, la aceeași masă.
Atunci, bășcălia se topește, iar în locul ei rămâne ceva autentic —
poate un om cu ochii umezi, care spune, fără rușine:
„Da, m-a durut. Rău. Și totuși îmi pot zâmbi, pentru că nu se mai frânge nimic înăuntru.”

19/10/2025

Aniversare 20 ani ACPPB, impreuna cu profesorii si colegii de la prima scoala de formare postuniversitara, in psihoterapie psihanalitica.

16/10/2025

Tema conferinței din acest an “Extremism, Discriminare, Violență” este aproape impusă de noile realități și evoluțiile lor. În ultimii ani au reizbucnit fronturi, dar și războaie comerciale care mocneau, au reapărut crize care stau să cuprindă continente întregi. Vorbim despre dictatură și genocid la timpul prezent. Din nou. Alunecările antidemocratice se răspândesc viral, și ne-au invitat, încă o dată, să ne reamintim modul în care arhitectura catastrofelor trecute a fost pusă în scenă. Știm că istoria nu se repetă, însă la fel de bine știm că tiparele catastrofelor și suferinței rămân la fel. Din nou se întâmplă o normalizare a discriminării. Diferitul, celălalt, străinul este bun de respins, de a fi atacat virulent, respectiv de a fi distrus. Violența și extremismul par să se normalizeze. Tot mai multe amintesc discursurile urii și ale urii față de realitate din na**sm și comunism. Interogațiile necesare azi, ca și ieri, evidențiază nevoia de dialog și autentic, de sens.

www.conferinta.srdp.ro

14/10/2025

Prietenii buni nu sunt importanți doar pentru sprijinul emoțional în momente dificile, ci au efecte semnificative asupra sănătății fizice și încetinirii îmbătrânirii biologice. Studiile din ultimele patru decenii arată că suportul social poate proteja împotriva bolilor de inimă, declinului cognitiv și chiar mortalității.

Cercetări recente indică faptul că nu este vorba doar despre a avea prieteni în prezent, ci despre profunzimea și continuitatea relațiilor sociale pe parcursul vieții, care influențează semnificativ sănătatea și se reflectă chiar în ADN-ul nostru.

Un studiu realizat pe peste 2.100 de adulți din S.U.A. a comparat experiențele sociale de-a lungul vieții cu ceasul biologic din ADN, măsurat prin modificări epigenetice (metilarea ADN-ului). Aceste modificări arată cât de rapid se deteriorează celulele corpului, iar o vârstă biologică mai avansată poate prezice apariția bolilor cronice și moartea prematură. Rezultatele au arătat că persoanele cu activitate socială intensă și relații sincere și durabile au o rată de îmbătrânire biologică mai lentă. Profunzimea și constanța legăturilor sociale peste decenii sunt decisive pentru întinerirea ceasului biologic, nu doar numărul de contacte sociale.

Studiul a evaluat conexiunile sociale prin patru domenii: relațiile familiale din copilărie, implicarea religioasă, susținerea emoțională oferită și primită, precum și participarea în comunitate. Fiecare domeniu contribuie la menținerea și întărirea rețelelor sociale care influențează sănătatea. Totodată, persoanele cu legături sociale slabe au niveluri mai mari ale unor molecule inflamatorii asociate cu afecțiuni grave, precum boli cardiace, diabet sau neurodegenerare.

Experții recomandă să ne concentrăm pe calitatea relațiilor mai degrabă decât pe cantitatea lor. Prieteniile apropiate și profunde sunt cele care aduc cele mai mari beneficii asupra sănătății și longevității. Într-o lume cu timp liber limitat din cauza responsabilităților și distragerilor, este important să privim conexiunile sociale ca pe o investiție pe termen lung în sănătatea noastră.


foto: articolul citat

11/10/2025

10/10/2025

https://blog.edituratrei.ro/saptamana-psieditia-de-toamna6-12-octombrie-2025/

Săptămâna PSI | ediția de toamnă | 6-12 octombrie 2025 By Viorel Vrabie On 22 September 2025 In Evenimente & Lansări, Promotii, PSIHOLOGIA CARE TE AJUTĂ ACUM, Psihologie, Psihologie Practica 150 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI CARL GUSTAV JUNG În această toamnă, Săptămâna PSI (6-12 octombri....

13/07/2025

🆘 URGENȚA PSIHIATRICĂ NU E O RUȘINE. E O SITUAȚIE MEDICALĂ!

La fel cm nu ai sta acasă cu o hemoragie sau o criză de epilepsie, nici o criză psihiatrică acută nu trebuie ignorată sau tratată superficial. Este important să recunoaștem când o suferință emoțională sau psihică devine o urgență reală și să știm ce putem face.

📍 Când vorbim despre o urgență psihiatrică? - Lista urgențelor psihiatrice:
•tulburare psihotică acută;
•tulburări severe de comportament din cadrul tulburărilor de personalitate;
•tulburări psihotice post-/intercritice în epilepsie;
•sindromul confuzional (după eliminarea urgențelor medico-chirurgicale);
•agitația psihomotorie;
•episoade acute delirant-halucinatorii în psihoze (schizofrenie, tulburarea afectivă bipolară) și în demențe;
•episoade expansive severe;
•episoade depresive moderate și severe;
•episoade depresive cu risc s*icidar;
•sevraj alcoolic;
•sevraj la alte substanțe psihoactive;
•comportament s*icidar acut sau recurent;
•tulburări severe de comportament în retardul mintal;
•tulburarea de conduită cu heteroagresivitate;
•tulburare de spectru autist cu heteroagresivitate.

📞 Ce facem într-o urgență psihiatrică?
1. Nu minimalizăm. Nu așteptăm să „treacă de la sine”.
2. Dacă persoana e cooperantă, mergem de urgență la cel mai apropiat serviciu UPU sau spital de psihiatrie cu gardă.
3. Dacă este agresivă, confuză, incoerentă sau cu risc major, sunăm la 112 — este o urgență medicală, nu un act de abandon.
4. În cazuri de risc s*icidar, NU lăsăm persoana singură nici măcar câteva minute.

👥 Rolul aparținătorilor este crucial:
• Să recunoască semnele de alarmă
• Să nu judece sau să pună presiune („îți faci de rușine familia”, „nu ai nimic” etc.)
• Să sprijine procesul de tratament fără a încerca să-l înlocuiască

📣 Important: Internarea psihiatrică NU este o pedeapsă, ci un act terapeutic. Este uneori singura modalitate de a proteja viața unei persoane și de a-i permite să primească tratamentul corect, în siguranță.

🧠 Tulburările psihice nu sunt slăbiciuni. Sunt afecțiuni medicale reale, care au nevoie de intervenție, empatie și tratament — nu de tăcere sau rușine.
#112