02/11/2025
O patologie a bășcăliei. Fără mișto!
Despre oamenii care râd de ei înșiși ca să nu se prăbușească pe dinăuntru. Sau despre cm transformăm rușinea în glumă, tristețea în banc prost, neputința în haz de necaz.
Râdem de toate — și de frică, și de moarte, și de durere.
Râdem ca să ne salvăm de propriul gol din stomac.
Când ceva ne atinge prea tare, spunem: „Las’ că merge și-așa rău!” sau „Hai, că făceam caterincă!” — și aparent am scăpat.
Dar nu ne-am vindecat. Gaura rămâne. Doar am amânat întâlnirea cu ea.
Umorul poate fi o formă de inteligență emoțională, dar și o capcană.
Ne facem că nu avem nevoie de nimic — mai ales de ajutor.
E un scut subțire, dar eficient, în spatele căruia se ascunde adesea un copil rușinat, care s-a simțit prea devreme prost, neimportant sau luat peste picior.
Golul care se formează când nu suntem văzuți, apreciați sau validați la timp se umple destul de ușor cu glume proaste.
Bășcălia devine balsam și otravă în același timp: ne apără de durere, dar ne taie accesul la profunzime.
Ne dă sentimentul că suntem în control, dar ne ține departe de noi înșine.
Cultura noastră a ridicat râsul la rang de supraviețuire.
E frumos, e viu, e inteligent — dar obositor să arăți altceva decât simți. Pentru că râsul acela, în hohote, ascunde adesea o poveste
care n-a fost niciodată ascultată.
Și poate că, într-o zi, dacă bășcălia ar tăcea o clipă, am vedea ce se află de fapt sub ea: un om obosit să tot facă haz de necaz, care nu mai râde pentru că îi e bine, ci ca să nu-i fie rău.
Când un copil își arată durerea și nu e luat în serios, învață repede să o ascundă.
Și, pentru ca lumea să nu vadă că îl doare, începe el să râdă primul.
Râsul devine armura lui:
„Dacă eu râd de mine, ceilalți nu o vor face.”
Adultul poartă încă această armură, fără să-și dea seama.
Când cineva îl iubește, se retrage și râde, ca să nu sufere din nou în fața iubirii. Pentru ca nu vrea o relatie serioasa cu durerea dinauntrul lui. Apoi apare rușinea și vinovăția, care transformă totul în bășcălie.
E frica de a fi atinși în locul dureros.
În terapie apare uneori un pacient care e aproape să spună ceva important, are un insight despre un eveniment traumatic și râde aparent inexplicabil.
Doar că hohotul e ca o alarmă de incendiu. Cuvintele se opresc, emoția se rupe.
Și terapeutul știe atunci că acolo, în mijlocul râsului, se află o rană care n-a fost niciodată vindecata.
Bășcălia apare când rușinea e prea mare ca să fie simțită.
E o formă de control, un mod de a spune: "Nu mă lua prea în serios, că s-ar putea să doară. Al dracului de tare!"
Dar, pe termen lung, acest control ne ține departe de autenticitate.
Ne obișnuim să parodiem totul — inclusiv iubirea, tristețea, profunzimea. Și ajungem să nu mai știm cine suntem.
Poate că de aceea râdem uneori exact când ar trebui să plângem.
Pentru că am fost învățați că lacrimile sunt rușinoase, iar râsul — acceptabil, un joc de putere.
Dar adevărul e că râsul în loc de lacrimi usucă sufletul.
Te iei la mișto? Probabil că da.
De ce? Pentru că nu poți rămâne singur cu tine.
Pentru că nu-ți place ce vezi.
Sau ce crezi că văd ceilalți despre tine.
Și totuși, în acel moment dureros de adevărat, ceva începe, încet, să se așeze.
Râsul e periculos doar atunci când e zid, nu fereastră.
Dar există un moment în care râsul apare dintr-un loc nou.
Nu mai e sarcasm, ci eliberare.
Nu mai ironizează rana, ci o îngrijește cu blândețe.
E râsul care spune: „A fost greu, dar am supraviețuit.”
Acel râs e semnul că rușinea s-a topit și a lăsat loc umanității.
Poți trăi cu faptul că ești vulnerabil.
În art-terapie, un pacient glumește adesea în timp ce pune în imagine ceva dureros:
„Habar n-am să desenez!”
Dar într-o zi, râsul acela se schimbă. Din defensiv, devine creativ. Din „nu pot vorbi despre asta”, se transformă în „uite, pot să mă joc cu imaginea mea despre mine, fără să mă distrug.”
Atunci, umorul devine instrument de integrare.
Vindecarea nu înseamnă să nu mai glumim.
Înseamnă să nu mai folosim gluma împotriva noastră. Să găsim un râs autentic care leagă oamenii între ei.
Nu mai e semnul unui gol, ci al unei forțe care a trecut prin suferință și a găsit sens.
Poate că vindecarea vine, de fapt,
în zâmbetul blând care apare atunci când durerea și umorul pot sta, pentru prima dată, la aceeași masă.
Atunci, bășcălia se topește, iar în locul ei rămâne ceva autentic —
poate un om cu ochii umezi, care spune, fără rușine:
„Da, m-a durut. Rău. Și totuși îmi pot zâmbi, pentru că nu se mai frânge nimic înăuntru.”
