Dr. Mihaela Dumitru - medic psihiatru

Dr. Mihaela Dumitru  -  medic psihiatru Medic primar psihiatru, psihoterapeut She worked in Obregia Hospital Bucuresti and in EPSAN, France Hospital.

Dr. Mihaela Dumitru received her medical degree from Carol Davila University of Medicine and Pharmacy and completed her postgraduate medical education with training in adult psychiatry. She is trained in psychotherapy and psychoanalysis, in present being a senior candidate at Romanian Society of Psychoanalysis. Dr. Mihaela Dumitru consults in Romanian, English and French.

🌞 Caniculă, vacanță și depresie – când vara nu aduce ușurarePentru mulți oameni, vara e sinonimă cu relaxare, vacanță și...
08/07/2025

🌞 Caniculă, vacanță și depresie – când vara nu aduce ușurare

Pentru mulți oameni, vara e sinonimă cu relaxare, vacanță și voie bună. Dar pentru cei care se confruntă cu depresia, aceasta perioadă poate fi apăsătoare.

În zilele caniculare, corpul e deja suprasolicitat – somnul e afectat, energia scade, iar iritabilitatea poate crește. Uneori, în jurul nostru pare că „toată lumea e plecată”, că toți se distrează și sunt bine, iar asta poate adânci și mai mult sentimentul de izolare.

Depresia însă nu ține cont de anotimp.
Uneori, contrastul dintre lumea exterioară – plină de vacanțe, zâmbete și apusuri pe Instagram – și lumea interioară – grea, încețoșată – devine și mai dureros.

Depresia e o suferință reală, nu un eșec personal.

Un gând de vară: suntem și  noi ca pietrele acestea…Modelați de viață,  uneori șlefuiți de timp, alteori crăpați de dure...
02/07/2025

Un gând de vară: suntem și noi ca pietrele acestea…
Modelați de viață, uneori șlefuiți de timp, alteori crăpați de durere, dar mereu transformați.

Fiecare cu propria formă, propriul drum, propria frumusețe și unicitate…
și totuși, parte din același întreg.

Impreună – aproape, conectați, atinși de același pământ care ne ține.

Vindecarea nu înseamnă să ne întoarcem la cm am fost, ci să învățăm să stăm cu tot ce suntem acum. Să fim, ca pietrele, în armonie cu forma noastră de acum.


🌟 O performanță extraordinară 🌟Astăzi împărtășesc evoluția unui pacient de 79 de ani care, în ultimii 2,5 ani, a reușit ...
12/06/2025

🌟 O performanță extraordinară 🌟

Astăzi împărtășesc evoluția unui pacient de 79 de ani care, în ultimii 2,5 ani, a reușit să parcurgă 6300 km pe jos – echivalentul distanței până în centrul Pământului. 🌍

Această transformare este rezultatul unei intervenții psihiatrice integrate: farmacoterapie adaptată, psihoterapie de susținere și includerea sistematică a mișcării în rutina zilnică.

Exercițiul fizic, susținut în timp, a devenit o resursă esențială de stabilizare emoțională și de reconectare cu propriul corp.

Neuroplasticitatea nu are vârstă. Creierul rămâne capabil să creeze noi conexiuni atunci când este susținut de un cadru terapeutic empatic, ritm și sens.

🕊️ În fiecare pas, a fost și este și o formă de speranță. Recuperarea este posibilă – nu doar în parametri clinici, ci și în redobândirea demnității și a plăcerii de a trăi.

Love my job ❤️!

mesajul zilei 🌸
03/06/2025

mesajul zilei 🌸

Despre traumă, abuz și responsabilitateZilele trecute, un bărbat mi-a spus că postările mele despre traumă, abuz și soli...
01/06/2025

Despre traumă, abuz și responsabilitate

Zilele trecute, un bărbat mi-a spus că postările mele despre traumă, abuz și solidaritate între femei nu își au locul. Că par o feministă radicală și ca risc să îmi pierd audiența și credibilitatea.

Aud asemenea mesaje. Aleg să răspund aici, nu doar pentru el, ci pentru toți cei care simt că aceste subiecte sunt „prea mult”.

Aleg să scriu pentru a da glas unui fenomen care a fost mult timp negat, disociat, și apoi transmis transgenerațional , și mai apoi normalizat prin tăcere și rușine. Nu scriu ca să acuz.

Scriu pentru femeile care au fost crescute în ideea că „așa e viața”, că trebuie să îndure, că „și mama și bunica au trăit la fel și n-au murit”.
Pentru femeile care s-au clivat de propriul corp și de propria senzorialitate, care au fost nevoite să se retragă din ele însele ca mecanism de supraviețuire.
Pentru cele a căror sexualitate a fost colonizată de privirea și nevoia celuilalt, și care au învățat să mimeze prezența.

Pentru cele care poartă în pântec un cimitir invizibil – urmele avorturilor impuse, a dorințelor sacrificate, a deciziilor luate în absența oricărei opțiuni reale.

Și scriu pentru femeile care, în România de azi, încă sunt bătute. În case „bune”, în familii cu diplome și conturi în bancă.

De parteneri care spun apoi “n-am vrut”, că „n-am știut ce fac”, sau ca a fost “din vina ei, a femeii care l-a scos din minți”.

Pentru cele care uneori… nu mai apucă să spună nimic, pentru ca „se întâmplă” să fie ucise.
Asta nu e o exagerare. E o realitate.

Dar scriu și pentru bărbați…

….pentru cei care au crescut cu tați furioși, absenți sau înspăimântători. Pentru cei care știu că și ei au fost învățați să nu simtă, să nu plângă, să nu ceară ajutor – și care acum aleg altceva.

….pentru bărbații care și-au văzut mamele bătute, cu mâna pusă la gât, și au rămas neputincioși, înghețați, furioși.

….pentru cei care și-au jurat că nu vor deveni la fel. Dar care au ajuns adulți și nu știu unde să-și pună furia, rușinea, neputința.

….pentru cei care încă neagă, ca mecanism de protecție și spun azi „nu e adevărat”, „în familia mea nu a existat abuz”, „nu era chiar așa”…

Nu cred în lupta între sexe. Cred în complementaritatea dintre o femeie și un bărbat, cred în armonie și în iubire. Femininul are nevoie de un masculin conștient pentru a se putea exprima în siguranță. Spațiul sigur pe care un bărbat îl poate crea este superputerea lui.

Bărbații care își privesc istoria cu onestitate, care aleg să se vindece, devin poduri între lumi. Nu sunt amenințați de adevărul femeilor – îl ascultă, îl onorează. Cred că puterea reală nu stă în dominație, ci în prezență. În capacitatea de a conține, de a însoți, de a proteja.

Nu scriu pentru like-uri. Scriu pentru că aceste realități au fost prea mult timp îngropate. Și nu putem vindeca ceea ce nu vrem să vedem.

Dacă ceea ce scriu incomodează, e în regulă.
Pentru că uneori, ceea ce ne atinge e chiar ceea ce are nevoie să se transforme.

România a ales. Viitorul! A ales o direcție europeană – a valorilor, a demnității și a bunului simț. E o gură de aer pro...
19/05/2025

România a ales. Viitorul!
A ales o direcție europeană – a valorilor, a demnității și a bunului simț. E o gură de aer proaspăt, după luni de tensiune, frică, anxietate și nesiguranță în societate.

Putem respira cu mai multă încredere în direcția în care mergem. Cu bucurie că nu am fost târâți, ca societate, în violență politică și socială. Că am evitat un derapaj care ar fi putut da legitimitate misoginiei, disprețului, autoritarismului.
Că putem merge mai departe fără teamă că valorile noastre vor fi ridiculizate sau că femeile vor fi trimise „la cratiță” în aplauze. Sau la “te îmbraci cm spun eu”.

Dar poate cel mai important este că am păstrat contactul cu realitatea.
Și asta nu e puțin lucru.
Pentru că de luni de zile, România a fost supusă unui atac asupra gândirii – lent, perfid, distructiv – exact ca în dinamica unui abuz psihologic.

Așa cm un abuzator încearcă să-ți frângă voința, să-ți slăbească încrederea, să te facă să nu-ți mai crezi propria percepție,
la fel s-a întâmplat si aici: s-a încercat destabilizarea clarității, a logicii, a discernământului.

A rămâne conectat la realitate, în astfel de condiții, e un act de sănătate mentală colectivă. E maturitate. E rezistență. E speranță.

Dar nu e timp de sărbătoare oarbă.
Pentru că ce se vede – și se simte – tot mai clar, este ruptura profundă dintre noi.
O societate scindată, în care pare că trăim în lumi paralele.

Și poate ce doare cel mai tare e disprețul, aroganța – acel "noi vs. voi" care dezumanizează.
Ca și cm unii ar fi „mai buni”, „mai luminați”, „mai funcționali”, iar ceilalți doar niște „manipulați”, „rătăciți”.
Dar și asta poate fi o formă de violență. Nu de progres.

Pentru că, în realitate, NU suntem atât de diferiți. Suntem, cu toții, oameni.
Avem răni, frici, dorință de sens.
Unii urlă, alții se retrag. Unii manipulează, alții cad pradă. Dar, dedesubt... avem aceeași nevoie: de apartenență, de siguranță, de iubire.

Și, indiferent de diferențe, avem cu toții aceleași origini. Aceiași strămoși.
Suntem legați de aceeași istorie, aceeași țară, același pământ.

Poate că drumul nostru acum este să nu ne pierdem unii pe alții.
Să nu uităm că și vindecarea, și demnitatea se construiesc împreună – chiar dacă e greu.

România a ales o direcție.
Noi alegem, în fiecare zi, cm mergem mai departe.

Nu mă pricep la politică. Dar, atât cât pot, mă pricep la sănătate mintală.În 2007 eram  medic rezident. “ReziStent” cum...
15/05/2025

Nu mă pricep la politică. Dar, atât cât pot, mă pricep la sănătate mintală.

În 2007 eram medic rezident. “ReziStent” cm ni se spune. Tocmai intrasem în sistem și vedeam cm arăta psihiatria în România: spitale mari, resurse puține, prea puțină speranță.

Un capitol esențial pentru aderarea României la UE a fost tocmai legea sănătății mintale.
Europa ne-a pus față în față cu nevoia de a respecta demnitatea persoanelor cu suferințe psihice, de a oferi acces la tratament și de a combate stigmatizarea.

De-atunci au început schimbările:
🌸 Fonduri europene.
🌸 Centre comunitare — încă puține, dar reale.
🌸 Mai mulți oameni care cer ajutor.
🌸 Mai puțină rușine. Mai puțină stigmatizare. Mai multă deschidere.
🌸 Vedete, influenceri, formatori de opinie care vorbesc deschis despre cm s-au descurcat cu depresia, cu anxietatea , cu suferința psihică cu medicație sau/si cu psihoterapie.
🌸 S-au dezvoltat multe scoli de psihoterapie, care inainte nu existau. Mai multi oameni fac psihoterapie.

Și totuși, în 2025, un candidat la președinție își numește contracandidatul „autist”.
După 18 ani de pași înainte, un astfel de discurs ne arată cât de ușor poate da totul înapoi.

Pentru mine, miza alegerilor nu e doar geopolitică, economică.
E despre ce fel de societate vrem să fim.
Una în care suferința psihică e luată în serios ?
Sau una în care e batjocorită pe scenă publică?

Duminică votăm.
Eu aleg să rămânem conectați la valorile europene.
Pentru că sănătatea mintală chiar contează.
Pentru că noi, ca oameni, cu suferințe, CONTĂM!



🧠 Trauma  face efracție în psihic. Și ne orbește Uneori, trauma vine dintr-un eveniment concret. Alteori vine din absenț...
14/05/2025

🧠 Trauma face efracție în psihic. Și ne orbește

Uneori, trauma vine dintr-un eveniment concret. Alteori vine din absență. Din ruptura timpurie legăturii. Din ceea ce n-a fost acolo când era vital să fie.

Trauma face efracție în psihic – pătrunde forțat, tulbură coerența interioară, rupe legături. Când e prea mult, prea devreme, prea periculos, apare disocierea: ne deconectăm de emoții, de corp, de nevoile noastre reale. Și rămânem funcționali – dar goi pe dinăuntru.

În perioada comunismului, în România, această efracție nu a fost una individuală – a fost una colectivă.

Bebelușii/nou-nascutii au fost trimiși la bunici sau la săptămânală - separați de mamele lor, aruncați într-un spațiu al abandonului, al neputinței, al neajutorării, al lipsei de apartenența, al destructurării psihice.

Mamele au fost separate de bebeluși și de propriul corp, controlate, obiectificate. Spațiul psihic a fost invadat – de frică, de lipsa de siguranță, chiar de teroare.

Femeile au fost clivate de propriul corp. Sexualitatea a fost trăită nu ca intimitate sau bucurie, ci ca obligație conjugală. Pentru multe femei, actul sexual a fost un viol consimțit – suportat în tăcere, « ca să fie liniște în casă » rupt de orice urmă de dorință sau plăcere. Un gest făcut „pentru că așa trebuie”.

Această traumă s-a transmis. Nu prin povești, ci prin tăceri.
Prin „nu vorbim despre asta”.
Prin „așa au trăit și mama, și bunica – și ele nu s-au plâns de nimic”.
Prin normalizarea disocierii, a rușinii, a supunerii. A abuzului.

Ce mă uimește de fiecare dată, în formările internaționale, este cât de conștienți sunt colegii din alte țări de trauma colectivă a românilor în comunism, a mamelor. O văd, o numesc, o simt. În corpul lor.

Iar noi – psihologi, medici, terapeuți, psihiatri, oameni care lucrăm de ani de zile cu noi înșine – adesea nu reușim să o cuprindem cu totul. Ca și cm e prea dureros să o vedem în toată dimensiunea ei, deși știm ca e acolo, ca doar am tot lucrat cu ea. Ca și cm trauma însăși ne-a anesteziat percepția asupra propriei suferințe.

Dar exact acolo unde nu vrem să ne uităm e cheia reconectării. Când începem să simțim din nou. Să punem cuvinte. Să nu mai normalizăm ceea ce a fost, de fapt, o violență.

De acolo de unde doare, începe vindecarea. Din acceptarea umbrei, apare lumina.

Zilele acestea particip la o formare cu Mark Wolynn, autorul bestsellerului  "It Didn't Start With You", unul dintre cei...
13/05/2025

Zilele acestea particip la o formare cu Mark Wolynn, autorul bestsellerului "It Didn't Start With You", unul dintre cei mai cunoscuți autori și formatori în domeniul traumei transgeneraționale.

Lucrăm cu faptul ca purtăm în noi fragmente din istoria emoțională a familiei noastre – traume care nu ne aparțin direct, dar care ne influențează profund. Traume, care se manifestă prin simptome, relații complicate, uneori abuzive sau alegeri de viață pe care nu ni le putem explica rațional.

Trauma moștenită nu doar ne afectează – ea ne modelează devenirea, prezentul, ființa. Ne transformă în moduri tăcute, uneori invizibile, dar esențiale. Și totuși, lucrul fascinant este că exact acea traumă poate deveni o resursă interioară, un dar. Odată recunoscută, înțeleasă și integrată, ea poate deschide uși spre compasiune, reziliență și sens. Spre vindecare.

Multumesc! 🙏

De ce alegem din nou abuzul?O țară care a fost controlată, umilită și mințită de un regim autoritar poate ajunge, după u...
05/05/2025

De ce alegem din nou abuzul?

O țară care a fost controlată, umilită și mințită de un regim autoritar poate ajunge, după un timp, să confunde abuzul cu stabilitatea. Pentru că rana nevindecată se repetă, din nou și din nou…

Un popor abuzat, disociat de el însuși, nu mai știe cm să se iubească.

Trauma colectivă face ce face și trauma personală: te rupe de tine. Trauma te îngheață, te paralizează, îți anulează instinctele de supraviețuire. Te convinge că ești mic, Nimic, neimportant, că trebuie să te supui, să taci, să nu deranjezi.

Exact ca o femeie care trăiește ani de zile într-o relație abuzivă și ajunge să creadă că frica/ teroarea este normală. Că iubirea doare. Nu pentru că „vrea” durerea, ci pentru că e singurul tip de relație pe care îl recunoaște ca fiind “acasă”.

Așa arată un popor disociat. Care a trăit atâta timp în abuz, încât nu mai recunoaște libertatea. Nu mai are încredere în ea.

În cazul unei societăți, rana nevindecată e lipsa educației. Educația care te învață să recunoști un abuz. Sa recunoști valorile. Să vezi când ești manipulat. Să pui limite. Să alegi conștient, nu nostalgic, nu din frică.

Dar cercul poate fi rupt.
Cu conștientizare. Cu vindecare.

Pentru că da, trauma disociază. Dar conștientizarea aduce la suprafață. Vindecă. Cu răbdare și multă blândețe

Burnout-ul nu vine cu surle și trâmbițe. Nu te întreabă dacă ai timp pentru el. Nu bate la ușă. Intră.La început, ești d...
25/04/2025

Burnout-ul nu vine cu surle și trâmbițe. Nu te întreabă dacă ai timp pentru el. Nu bate la ușă. Intră.

La început, ești doar obosită.
Apoi nu mai ai chef.
Apoi uiți ce te făcea fericită.
Și apoi... nu mai simți nimic.

Totul devine gri.
Nici cafeaua nu te mai trezește. Nici muzica nu te mai atinge.
Zâmbești mecanic. Lucrezi pe pilot automat. Și te întrebi dacă așa va fi de acum încolo.

Burnout-ul nu se vindecă în weekenduri.
Nu pleacă după o minivacanță la munte.
Pentru că el nu vine doar din prea multă muncă — ci din prea puțină bucurie, prea puțin sens, prea puțină prezență.

Vine când ești deconectată de tine.
Când uiți de ce ai început. Când ai dat tot și n-ai mai lăsat nimic pentru tine.

Știu că vrei să fii de folos. Că îți pasă.
Dar nu poți da dintr-un rezervor gol.
Nu ești o mașină de făcut lucruri. Ești un om. Un suflet. Un ritm.

Poate că ai nevoie să te oprești. Să plângi. Să dormi. Sa nu faci nimic. Sa iei o pauza de la presiune.
Sa te reconectezi cu tine, cu corpul tau.
Să te întrebi: cine sunt eu, dincolo de to-do list, dincolo de rolurile mele de mama, sotie, angajat/antreprenor/etc?

Și abia apoi te vei întoarce inapoi la tine: mai proaspătă, mai linistita, mai blandă, mai vie, mai „a ta”.

Vinerea Mare este despre calibrare.Despre încetinire.Despre acel spațiu de tranziție dintre ce a fost și ce va fi.E desp...
18/04/2025

Vinerea Mare este despre calibrare.
Despre încetinire.
Despre acel spațiu de tranziție dintre ce a fost și ce va fi.

E despre răbdare.
Despre credință atunci când încă nu vezi rezultatul.
Despre a nu grăbi transformarea.

Vinerea Mare nu cere să înțelegi tot.
Ci doar să stai.
Să respiri.
Să lași lucrurile să curgă în ritmul lor.

E despre liniștea care vindecă.
Despre pauza dintre suferință și speranță.
Despre încrederea că, dincolo de confuzie, urmează sens.

E despre lumina ce va sa vina.

Sarbatori luminate!

Address

Vitan

Opening Hours

Monday 09:00 - 17:00
Tuesday 09:00 - 17:00
Wednesday 09:00 - 17:00
Thursday 09:00 - 17:00
Friday 09:00 - 17:00

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Dr. Mihaela Dumitru - medic psihiatru posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Dr. Mihaela Dumitru - medic psihiatru:

Share

Category