01/06/2025
Despre traumă, abuz și responsabilitate
Zilele trecute, un bărbat mi-a spus că postările mele despre traumă, abuz și solidaritate între femei nu își au locul. Că par o feministă radicală și ca risc să îmi pierd audiența și credibilitatea.
Aud asemenea mesaje. Aleg să răspund aici, nu doar pentru el, ci pentru toți cei care simt că aceste subiecte sunt „prea mult”.
Aleg să scriu pentru a da glas unui fenomen care a fost mult timp negat, disociat, și apoi transmis transgenerațional , și mai apoi normalizat prin tăcere și rușine. Nu scriu ca să acuz.
Scriu pentru femeile care au fost crescute în ideea că „așa e viața”, că trebuie să îndure, că „și mama și bunica au trăit la fel și n-au murit”.
Pentru femeile care s-au clivat de propriul corp și de propria senzorialitate, care au fost nevoite să se retragă din ele însele ca mecanism de supraviețuire.
Pentru cele a căror sexualitate a fost colonizată de privirea și nevoia celuilalt, și care au învățat să mimeze prezența.
Pentru cele care poartă în pântec un cimitir invizibil – urmele avorturilor impuse, a dorințelor sacrificate, a deciziilor luate în absența oricărei opțiuni reale.
Și scriu pentru femeile care, în România de azi, încă sunt bătute. În case „bune”, în familii cu diplome și conturi în bancă.
De parteneri care spun apoi “n-am vrut”, că „n-am știut ce fac”, sau ca a fost “din vina ei, a femeii care l-a scos din minți”.
Pentru cele care uneori… nu mai apucă să spună nimic, pentru ca „se întâmplă” să fie ucise.
Asta nu e o exagerare. E o realitate.
Dar scriu și pentru bărbați…
….pentru cei care au crescut cu tați furioși, absenți sau înspăimântători. Pentru cei care știu că și ei au fost învățați să nu simtă, să nu plângă, să nu ceară ajutor – și care acum aleg altceva.
….pentru bărbații care și-au văzut mamele bătute, cu mâna pusă la gât, și au rămas neputincioși, înghețați, furioși.
….pentru cei care și-au jurat că nu vor deveni la fel. Dar care au ajuns adulți și nu știu unde să-și pună furia, rușinea, neputința.
….pentru cei care încă neagă, ca mecanism de protecție și spun azi „nu e adevărat”, „în familia mea nu a existat abuz”, „nu era chiar așa”…
Nu cred în lupta între sexe. Cred în complementaritatea dintre o femeie și un bărbat, cred în armonie și în iubire. Femininul are nevoie de un masculin conștient pentru a se putea exprima în siguranță. Spațiul sigur pe care un bărbat îl poate crea este superputerea lui.
Bărbații care își privesc istoria cu onestitate, care aleg să se vindece, devin poduri între lumi. Nu sunt amenințați de adevărul femeilor – îl ascultă, îl onorează. Cred că puterea reală nu stă în dominație, ci în prezență. În capacitatea de a conține, de a însoți, de a proteja.
Nu scriu pentru like-uri. Scriu pentru că aceste realități au fost prea mult timp îngropate. Și nu putem vindeca ceea ce nu vrem să vedem.
Dacă ceea ce scriu incomodează, e în regulă.
Pentru că uneori, ceea ce ne atinge e chiar ceea ce are nevoie să se transforme.
