27/02/2026
Îmi amintesc și acum de inimioara roșie din vârful unui fir lung verde, de plastic, pe post de tulpină, pe care am primit-o drept cadou de Sf. Valentin, de la iubitul meu din liceu. Era prima dată când auzeam despre Sf. Valentin, și câțiva ani mai târziu a apărut Dragobetele în viața noastră.
Și de atunci, an de an, în fiecare lună februarie ne înconjurăm de povești, de reclame, de speech-uri și materiale de psihoeducație despre iubire. Un discurs idealizat, dar și luminos, despre cm îl iubim cel de lângă noi, dar musai și pe noi înșine. Îmi amintesc constant de Esther Perel, care spunea „love is a verb”. Iar în munca (sau acțiunea) ce presupune diferențiere și lucrul cu propriile umbre atunci când suntem cu adevărat implicați într-o relație de cuplu, văd mulți oameni care clachează, în timp ce unii chiar dezertează, în anumite etape din relație.
În cabinetul meu, iubirea vine ascunsă subtil sau violent sub multe măști: sub forma pierderii, a dezorganizării, a atașamentului rănit, a trădării și a minciunii de sine, a unei despărțiri în care nu doare atât de mult absența fizică, cât cea emoțională, care cutremură și amenință cu prăbușirea acelei identități construite împreună.
În interviul apărut la început de februarie am vorbit, alături de Antoaneta Eta Banu, despre relațiile „rebound”, acele relații care apar la scurt timp după o despărțire. Din perspectiva , ele nu sunt simple episoade romantice grăbite și nici greșeli emoționale. Relațiile apărute la scurt timp după o despărțire pot reprezenta încercări ale psihicului de a restabili rapid un sentiment de coerență internă atunci când sistemul de atașament este activat de pierdere.
După o ruptură în relația de atașament, sistemul nostru nervos caută reglare, un nou reper și o altă prezență care să reducă ruminarea, anxietatea și sentimentul intern de dezorganizare. În lucrul psihoterapeutic cu cuplurile și cu trauma psihică a partenerilor, observ frecvent că despărțirea reactivează răni mult mai vechi decât relația recent încheiată: abandonuri timpurii, respingeri internalizate, experiențe în care iubirea a fost asociată cu insecuritatea și nesiguranța.
O relație nouă poate aduce o ameliorare reală a funcționării: somnul se poate regla, concentrarea revine, viața socială se reactivează. Însă această stabilizare nu este echivalentă cu integrarea pierderii. Dacă „relația nouă” devine un mod de a evita contactul cu vulnerabilitatea, durerea rămâne suspendată și reapare ori de câte ori noul echilibru este amenințat.
❤️ Dragobetele ar putea fi, dincolo de simbolul autohton și varianta noastră de Sf. Valentin, o invitație la o reflecție mai matură asupra iubirii, fără a o confunda cu fuziunea sau cu absența conflictelor și fără a o transforma într-un antidot placebo pentru singurătate. Relațiile care ne transformă și care servesc funcțiilor sănătoase ale unei relații de cuplu sunt acelea în care partenerii nu sunt folosiți pentru a umple goluri nerezolvate și pot rămâne prezenți unul cu celălalt chiar și atunci când apar tensiuni, diferențe și limite.
În experiența mea din cabinet, întrebarea esențială nu este dacă o relație a început prea repede, ci din ce loc interior a început: din frica de a fi singur, din nevoia de a demonstra că „eu merg mai departe” sau dintr-un spațiu în care pierderea a fost măcar parțial integrată. Iubirea, în forma ei matură, nu anulează vulnerabilitatea, însă are menirea de a o face mai tolerabilă! Poate că, indiferent de lună, cea mai onestă formă de celebrare este această disponibilitate de a ne privi propriile tipare relaționale cu luciditate și compasiune, fără dramatizare și fără cosmetizare inutilă.
În interviul de pe YouTube am dezvoltat aceste idei din perspectiva lucrului meu în terapia traumei și în dinamica de cuplu. Pentru cei curioși, care poate traversează sau au traversat recent apele tulburi ale unei despărțiri, puteți asculta întreaga conversație la linkul din primul comentariu 🤗🤍
