04/05/2022
Dar suferința emoțională e omenească și nu e rușinoasă! 🙂
🖤 Ieri, o mamă a sărit în gol cu copiii în brațe. S-a urcat pe acoperișul unui bloc cu 10 etaje și, cu ei de mână, s-a aruncat. Doi copii: un băiețel de nici 3 ani, o fetiță de nici 6.
🖤 Tot ieri, un bilet de adio și un cuplu care a decis că viața asta, așa cm e, e prea mult, e prea grea…
🖤 Azi, toată dimineața, un tânăr a amenințat că se aruncă de la etaj. Ore întregi s-au străduit oamenii să-l convingă să renunțe. Au reușit.
Deschizi internetul sau televizorul și te lovește o epidemie de deznădejde. Dincolo de un anume apetit pentru tragedii care (mai) există în media, trăim în România o realitate a depresiei niciodată identificată, acceptată, diagnosticată și tratată ca atare.
Nu mai departe decât anul trecut, România raporta că, practic, a eradicat depresia. În statistica Eurostat, care centralizează datele naționale oficiale, în România nu mai exista această suferință.
Ne declaram, efectiv, cea mai puțin deprimată țară din Europa, în timp de buletinele de știri începeau (și încep) cu adevărate cataclisme ale unor existențe umane.
Ne declaram cea mai puțin deprimată țară din Europa, în vreme ce apelurile înroșeau - linia telefonică gratuită pentru adolescenți în depresie pe care am făcut-o anul trecut aici, la Zi de Bine, împreună cu DepreHub.
Ne declaram cea mai puțin deprimată țară din Europa în vreme ce noi ne simțim ciudat, triști, copleșiți, obosiți sau chiar deznădăjduiți și-n vreme ce vedem prieteni sau colegi care nu sunt deloc bine.
De unde vine discrepanța asta mare și periculoasă?
De unde e această contorsionare a realității?
O cauză este, categoric, felul în care sunt făcute politicile de sănătate publică, acolo unde sănătatea mintală e aproape că inexistentă. Poate că or exista programe pe niște hârtii, dar de-adevăratelea nu există nimic concret și eficient la acest capitol.
Apoi, mai e și “tradiția” asta a noastră de a ne desconsidera aproape orice suferință care nu e fizică, diagnosticabilă cu echipament medical. De-aici, dintr-o lipsă de obișnuință cu normalul suferințe psihice și emoționale, asezonată cu multă rușine, se pot naște depresii cronice și tragedii.
Dar suferința emoțională e omenească și nu e rușinoasă!
Dar suferința psihică e omenească și nu e rușinoasă!
Sigur că pe lume există oameni cu “necazuri mai mari”, dar nu există comparații între suferințele umane. Fiecare o trăiește pe a sa și nu, nu e înscrisă în nicio competiție în care va ieși pe locul doi. Nu există clasamente la acest capitol, nu există o un instrument de măsurat cu care să-ți măsoare cineva deznădejdea și, după aia, să-ți spună: “OK, se vede aici că ai voie să suferi!” sau, dimpotrivă, “Sorry, dar tu nu te califici să plângi, zice instrumentul și instrumentul nu minte..”
V-am scris rândurile astea dintr-o suflare și cu un singur gând: să vă rugăm să vă dați voie să fiți pe cât de supărați simțiți că sunteți. Apoi, să vorbiți cu cineva. Să cereți ajutor. Nu, nu e rușine nici să ceri ajutor.
Și am mai avea o rugăminte: priviți cu un picuț mai multă atenție oamenii din jurul vostru. S-ar putea să descoperiți cea mai mare tristețe în ochii celui mai exuberant coleg. Cine știe, poate că atunci când observați acest lucru, simplu fapt că-i zâmbiți cu bunătate sau că ascultați cu blândețe s-ar putea să facă minuni!
