16/01/2026
Două filme. Două lumi. Același adevăr incomod…
Două filme care pun pe gânduri.
„Băiatul în pijama vărgată” și „Avatar: Foc și Cenușă”.
La prima vedere, par să nu aibă nimic în comun.
Unul vorbește despre trecutul nostru cel mai întunecat, celălalt despre un viitor imaginar.
Și totuși… ambele vorbesc despre noi.
Despre diferențele dintre oameni, dintre culturi, dintre mentalități.
Și despre cum, uneori, repetăm aceleași tipare fără să ne dăm seama.
În „Băiatul în pijama vărgată”, răul nu apare ca un monstru.
Apare ca normalitate.
O normalitate construită din obediență și inocență.
Nu concepem că persoanele la care ținem ne pot face rău — nouă sau altora.
Copiii văd potențialul uman, nu realitatea.
Gardul nu este doar o sârmă.
Este o metaforă a „gardului” mental, emoțional sau educațional — acel mecanism prin care alegem să nu vedem „ceea ce este”.
În „Avatar: Foc și Cenușă”, răul nu vine din exterior.
Vine din interior.
Din traumă, din furie acumulată, din dorința de a schimba totul cu orice preț.
Focul nu este doar distrugere.
Este ceea ce izbucnește atunci când nu mai știm să simțim fără să lovim.
Și ajungem să lovim în ceea ce nu înțelegem — fie om, fie idee.
Din perspectivă psihologică, cele două filme transmit același mesaj:
ne distrugem între noi pentru că suntem diferiți.
Când frica și lipsa de educație devin instrumente de guvernare a minții, rezultatul este mereu același: pierderea umanității.
Când empatia dispare, apare violența.
Pentru ca aceste lucruri să nu se repete, este nevoie de educație — despre celălalt, despre diferență, despre umanitate.
Este nevoie să învățăm să înțelegem și ce se întâmplă în interiorul nostru atunci când apare respingerea.
Este firesc: suntem programați să ne temem de ceea ce nu cunoaștem.
Iar când simțim că „este prea mult”, soluția nu este izolarea.
Este sprijinul — de la oameni apropiați sau de la specialiști.
Filmele se termină.
Lecțiile… nu.
