Psihoterapeut Ema Jaga

Psihoterapeut Ema Jaga Adevarata grijă de sine înseamnă să îmi construiesc o viață de care să nu fiu nevoit/ă să fug în mod constant.

01/06/2026

Cea mai mare parte a suferinței noastre vine din felul în care interpretăm ceea ce trăim.

Un fapt este un fapt. Restul sunt concluzii, explicații, judecăți și scenarii construite de minte. Problema apare atunci când nu mai facem diferența între ele.

De multe ori reacționăm la propriile noastre interpretări, nu la realitatea din fața noastră. Ne certăm cu trecutul, ne temem de viitor și încercăm să schimbăm lucruri care există doar în gândurile noastre.

Maturitatea începe în momentul în care observi acest mecanism. Când nu mai crezi automat tot ce îți trece prin minte.

Acceptarea nu înseamnă să fii de acord cu tot ce s-a întâmplat. Înseamnă să încetezi să consumi energie luptându-te cu ceva ce deja există sau a existat.

29/05/2026

Există încă in Romania credința că dacă un copil a devenit un adult funcțional, metodele dure din copilărie au fost justificate.

Cercetarea din psihologie spune altceva. Studiile din ultimele decenii ne arată că pedeapsa fizică și umilirea nu ne ajută. Ba din contră. Ele cresc nivelul de stres, afectează sentimentul de siguranță și pot influența modul în care o persoană se raportează la sine și la ceilalți. Copilul poate învăța să asculte pe moment. Nu învață în mod sănătos autoreglarea, responsabilitatea sau încrederea.

Mulți adulți privesc în urmă și spun: „Am trecut prin asta și sunt bine.” Întrebarea importantă nu este dacă au supraviețuit experienței. Întrebarea este cât au costat acele experiențe. Câtă anxietate a fost normalizată. Câte emoții au fost ascunse. Câte relații au fost construite pe teamă în loc de siguranță.

Din perspectivă psihoterapeutică, dezvoltarea sănătoasă apare atunci când copilul se simte văzut, auzit și respectat. Limitele sunt necesare. Consecvența este necesară. Responsabilizarea este necesară. Frica nu este.

Un copil nu are nevoie să se teamă de adult pentru a-l respecta. Are nevoie să simtă că adultul îi este ghid, sprijin și reper.

Generațiile de astăzi au acces la mai multă informație decât oricând. Avem dovezi solide despre impactul experiențelor adverse din copilărie. Avem modele educaționale bazate pe atașament, reglare emoțională și comunicare sănătoasă.

Nu mai putem confunda duritatea cu educația și buna creștere.

29/05/2026

Iată câteva obiceiuri care fac mult rău relației de cuplu

1. Dăm vina pe celălalt fără a ne asuma și partea noastă de vină. Ajută mult mai mult să fim onești și să împărțim vina.

2. Ne acuzăm partenerii pentru ceva ce nu îndrăznim să ne permitem noi. (Ex. Sunt furioasă ori invidioasa pe partenerul meu care își aloca timp pentru un hobby).

3. "Dezgropăm morții"- în certurile de astăzi ne amintim cu ce a greșit cealaltă de când ne-am cunoscut și până în prezent.

4. Vedem doar jumătate de adevăr. Suntem atenți la criticile partenerului si parcă surzim la complimente.

5. Reacționam excesiv la lucrurile care nu sunt cu adevărat importante și nu discutăm despre cele care dor serios.

6. Ne dorim să-l controlam pe celălalt: insistăm să își sune prietenii, să meargă în X loc despre care credem noi că îi face bine etc.

7. Suntem cu lupa pe negativ și generalizam.

8. Ne dorim prea mult să avem dreptate. Ne luptăm pentru putere.

9. Intrăm în competiție cu partenerii noștri în loc să devenim aliați.

10. Ne reproșăm lucruri în public.

27/05/2026

Astăzi, de ziua psihologului, las aici câteva gânduri despre..

A fi psiholog în Europa de Est.

Noi suntem mai speciali, suntem într-un domeniu relativ nou, care de-a lungul timpului a avut multe bețe în roate. În comunism, psihologiei i s-a cerut să intre în slujba partidului și ideologiei comuniste, iar mai apoi a fost interzisă cu totul până în 1989.

Îmi amintesc cm la o conferință în Vest mi se preciza că la noi e mai complicat: înainte de psihoterapie trebuie să facem multă educație. Și chiar așa este: educație despre drepturile și obligațiile civice, despre abuz, despre s*x, despre sănătate etc.

Există în continuare confuzie între psihologie și psihiatrie. Deși niciuna nu-i bau bau și nu înseamnă eșec. E doar despre sanatate.
Există în continuare abuz normalizat in toate felurile, inclusiv în instituțiile publice și private.
Suntem lipsiți de empatie și de încredere în noi și în ceilalți.

Există frică, multă frică. Dar știți ce mai există?
O continuă schimbare și mulți oameni buni care aderă cu sârguință la ea. Eu sunt foarte optimistă legat de zona în care ne îndreptăm. Am multă încredere că vom fi bine.

La mulți ani noua, să fim sănătoși!

26/05/2026

„Nu poți alege doar regulile care îți convin”
I-am spus asta unui bărbat în cabinet, într-o discuție despre căsnicie. Dar este valabilă și pentru femei, desigur.
Nu poți cere:
* respect, dar să vorbești urât;
* sinceritate, dar să ascunzi lucruri;
* comunicare, dar să pleci sau să taci la fiecare conflict.

O relație sănătoasă înseamnă reciprocitate. Psihologul John Gottman, care a studiat cuplurile zeci de ani, ne spune că relațiile se distrug cel mai des din cauza criticii, disprețului și defensivității. Nu rezolvi nimic dacă transformi fiecare discuție într-o luptă.De exemplu: „Tu niciodată nu mă înțelegi.” sună foarte diferit față de: „Aș avea nevoie să mă asculți puțin.” Felul în care vorbim schimbă complet datele problemei.

Respectul se vede mai ales când suntem furioși.
* să nu umilești;
* să nu rănești intenționat;
* să nu folosești vulnerabilitățile celuilalt.

Studiile despre relații arată că oamenii rămân conectați atunci când se simt în siguranță emoțional. Adică atunci când pot vorbi fără frică de atac, ironie sau respingere. O relație matură înseamnă doi oameni care încearcă să comunice, să negocieze și să se respecte chiar și atunci când nu sunt de acord. Iubirea funcționează după regula : „Cum facem să ne fie bine amândurora?”

25/05/2026

In viața, sunt o mulțime de lucruri pe care le facem pentru ultima dată: ultima dată când vedem un om drag, ultima dată când vedem un peisaj, ultima dată când îmbrățișăm pe cineva, ultima dată când copiii ne lasă sa-i legănam pe picioare sau să-i ridicăm pe umeri.

Din fericire, noi nu suntem conștienți de acest lucru. Mai ales când suntem tineri. Ar fi îngrozitor să trăim cu acest sentiment de pierdere permanent. Și ar fi tare apăsător să ne tot întrebăm: "Oare este pentru ultima dată când..."

Ce am observat însă, este că pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne dorim să trăim altfel anumite evenimente. Nu de puține ori i-am spus soțului meu lucruri de genul: "Hai să urcam acum acest munte înalt, hai să stam pana la răsărit, hai sa călătorim, să alergăm, să bem încă o cafea acum, aici."

Parcă mușcăm altfel din viață când înțelegem că nu o să fim aici pentru totdeauna, nu-i așa?

24/05/2026

Părințenia are un mod aparte de a atinge rănile nevindecate ale propriei copilării.
Atunci când îi oferi copilului ceea ce tu nu ai primit, devii si mai conștient de ce ți-a lipsit.

Când îl liniștești după un coșmar, poate îți amintești că tu ai fost lăsat singur. Când îi vorbești cu blândețe în timpul unei crize, realizezi cât de aspru ți s-a vorbit ție. Când îl îmbrățișezi după ce greșește, corpul tău simte durerea momentelor în care iubirea era condiționată.

Psihologia atașamentului și studiile despre traumă relațională arată că experiențele timpurii se reactivează puternic în perioada maternității, mai ales în primii ani ai copilului. E activată memoria emoțională.

Așa rupem cercul, oferindu-le lor.

23/05/2026

Cărțile au fost întotdeauna o resursă extraordinară pentru mine. Când eram mică, citeam orice îmi pica în mână. Am învățat să citesc singură și devoram ziarele din casă, cu titluri de genul „Și-a omorât vecinul” sau „Și-a violat bunica”.

Cu timpul, am început să înțeleg ce îmi place, ce îmi face bine, ce mă crește. Mă bucuram cu teancul de cărți de lângă pat, jeleam cu el sau mă înfuriam. Iar printre pagini îmi făceam tot felul de promisiuni. Într-o zi mi-am promis că nu mă voi căsători niciodată și că voi „închiria” un copil de la orfelinat — nu știam încă să spun că vreau să înfiez. În altă zi mi-am promis că voi ajunge în Capri, iar în liceu mi-am promis că mă voi face psiholog.

Acum îmi este mai clar decât oricând că poveștile și informațiile găsite în cărți sunt cele care, într-o formă sau alta, mi-au dat sens, m-au ținut vie și trează, m-au plimbat prin lumea asta mare și, mai ales, m-au alinat atunci când alte resurse nu aveam.

Îmi striga bunica maternă: „Pune mâna și fă treabă, că nu te iau cărțile de nevastă, nu te întreabă soacră-ta cât ai citit și nu te pune bărbatul să-i spui povești.” Dar eu citeam. Citeam, citeam, citeam.

Și acum, când simt prea mult, când îmi este greu sau când parcă se pierde sensul, mă găsesc numaidecât în fața bibliotecii, întrebându-mă:

— Pe care s-o încep?

20/05/2026

Ce facem când copilul este respins?

Mai întâi, respirăm puțin înainte să transformăm o scenă într-o poveste tragică. Nu orice „nu” este respingere. Uneori este doar nepotrivire, joc deja început, oboseală, dinamică de grup, timiditate, preferință. Copiii nu se aleg între ei după criterii morale. Se caută, se ratează, se apropie, se răzgândesc.

Refuzul doare, dar face parte din viață. Respingerea începe acolo unde copilul rămâne singur în durere, exclus în mod repetat, umilit sau făcut să creadă că ceva este fundamental greșit la el.

Și cred că aici apare întrebarea bună:
Ce face adultul de lângă el?

Pentru că tentația e mare să intrăm imediat în reparație:
„Nu merită copiii ăia.”
„Ești mai bun decât ei.”
„Lasă, nici eu nu-i plac.”
"Tu ești mai cu moț."
Sau să ne repezim să forțăm incluziunea.
"Bagă-te tu."
"Primiți-l și pe el."

Copilul nu are nevoie să-i rescriem realitatea. O vede, o simte. Are nevoie să nu fie singur cu ea.

„A durut, nu?”
„Ai fi vrut să te cheme.”
„Te-am văzut.”

Copiii nu devin fragili pentru că au fost refuzați. Devind fragili când învață că emoțiile lor sunt prea mult, că trebuie negate, grăbite sau reparate imediat.

Uneori (deși nu ne dăm seama), suferința noastră de părinți e mai mare decât a copilului. Pentru că viața apasă pe răni vechi și ne trezim iar în curtea școlii, în banca din spate, în ziua în care noi n-am fost aleși.

De aceea merită să ne întrebăm:
Cine suferă acum, de fapt?
Copilul din fața mea?
Sau copilul din mine?

19/05/2026

Sunt în parc cu fetița mea.
O mamă cochetă vorbește cu alte mame. Nu mă alege pe mine. E frumoasă, relaxată si toate parcă ii vin bine. Dar fetița ei o alege pe a mea. Și mă surprind respirând ușurată. Și mi-e rușine pentru senzația asta.

Am opt ani și patruzeci de ani în același timp. Corpul își amintește. Știu exact unde mă duc cu gândul. În curtea școlii. La colega care nu mă alegea. La sentimentul că poate nu sunt chiar genul de om pe care să îl alegi.

Mă uit la fetița mea. Ea râde. E bine. Nu cară nimic din ce simt eu acum. Nu e povestea ei.
Ce bine!

Viața apasă, fără să vrem, pe răni vechi.

Pentru câteva secunde, femeia care sunt azi stă cuminte lângă copilul care am fost atunci și împinge leagănul. Uța, uța, uța..

Address

Bucharest

Opening Hours

Monday 12:00 - 20:00
Tuesday 12:00 - 20:00
Wednesday 12:00 - 20:00
Thursday 12:00 - 20:00
Friday 12:00 - 20:00

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Psihoterapeut Ema Jaga posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Share

Category