06/01/2026
Viata netraita se petrece atunci cand, zi d**a zi, alegi sa nu alegi.
Cand nu iei o decizie, dar te linistesti cu ideea ca „mai e timp”. Cand iti spui ca poate nu e momentul potrivit, ca trebuie sa mai inveti, sa mai astepti, sa mai rezolvi ceva inainte.
Si asa, fara sa-ti dai seama, incepi sa locuiesti intr-o varianta mica a ta, una care nu te doare suficient cat sa te misti, dar nici nu te bucura suficient cat sa simti ca traiesti cu adevarat.
Cand iti pui des intrebarea:-ce as fi putut sa fiu daca, nu e doar un gand trecator.
E o amintire a potentialului tau. Un fel de scrisoare din interior, trimisa de tine catre tine. Intrebarea aceasta nu apare din nimic.
Ea vine dintr-un loc viu, dintr-un spatiu care inca isi doreste. Inca spera. Inca stie ca exista ceva mai mult decat rutina, mai mult decat „merge si asa”.
De multe ori, vocatia nu arata ca o revelatie spectaculoasa. Nu vine cu artificii. Vine cu semne mici: o emotie cand vezi pe cineva facand exact ceea ce tu ai amanat; un fior cand citesti despre un drum care te atrage; o invidie care nu e rautate, ci tristete ca nu iti permiti si tu.
Vocatia apare sub forma de chemare, iar chemarea, aproape intotdeauna, vine cu frica la pachet.
Acolo unde frica e cea mai mare, acolo e chemarea. Nu pentru ca frica ar fi un indicator perfect, ci pentru ca frica se activeaza exact la granita dintre vechi si nou. Daca ai sta pe un drum care nu te provoaca deloc, nu ar exista frica. Ar exista doar inertie.
Frica apare cand esti aproape de ceva ce conteaza: sa iesi la lumina, sa-ti asumi, sa fii vazut, sa fii responsabil pentru ceea ce stii ca poti deveni.
Frica are un talent aparte: stie sa se imbrace in logica. Iti spune ca nu esti pregatit, ca nu ai resurse, ca nu ai sustinere, ca nu esti destul. Iti arata toate motivele pentru care ar fi mai intelept sa ramai unde esti.
Si uneori, chiar pare intelept. Pentru ca frica nu te ataca frontal. Ea negociaza. Iti propune „un pic mai tarziu”. Iti promite ca te vei intoarce, dar intr-un moment mai sigur, mai stabil, mai potrivit.
Doar ca viata netraita nu incepe brusc, intr-o zi dramatica.
Viata netraita incepe in detalii: in diminetile in care iti spui „azi nu”, in serile in care te amortesti cu ecrane, in conversatiile in care spui ce ar trebui sa faci, dar nu faci. In promisiunile pe care ti le faci si pe care le amani. In zilele in care functionezi, dar nu infloresti.
In momentele in care te multumesti cu linistea de suprafata, in timp ce in tine se aduna un gol care nu stie sa se exprime decat prin neliniste, iritare sau oboseala.
Confortul zilei de azi devine un fel de sedativ. Te tine la cald.
Te protejeaza de esec, de ridicol, de judecata, de respingere. Dar are un pret: iti cere sa renunti la o parte din tine. La curajul tau. La curiozitatea ta. La acea versiune care ar fi putut sa incerce, sa invete, sa creasca. Si, cu timpul, confortul asta devine o cusca frumos decorata: arata decent, e suportabil, dar nu e libertate.
Iar in spatele intrebarii „ce as fi putut sa fiu?” exista, de obicei, o alta intrebare, mai dureroasa: „ce anume evit?”
Poate eviti sa te vezi cu adevarat. Poate eviti sa descoperi ca esti capabil. Poate eviti riscul de a pierde ceva ce azi iti da stabilitate. Poate eviti ideea ca, daca incepi, nu mai poti da vina pe circumstante. Cand incepi, devii responsabil. Si asta sperie.
Dar chemarea nu dispare. O poti ignora, o poti acoperi cu munca, cu griji, cu roluri, cu „trebuie”. O poti pune pe silent. Insa, de multe ori, ea revine cand te astepti mai putin: cand…cand ramai singur cu tine, cand se face liniste si nu mai ai unde fugi si nici pe cine invinui,
Revine in pauzele dintre activitati, in momentele in care oboseala nu mai poate fi explicata doar prin munca, in senzatia ca traiesti o viata care arata bine pe dinafara, dar nu te mai atinge pe dinauntru. Revine in dorul fara obiect, in nostalgia pentru ceva ce nu s-a intamplat inca, dar care simti ca ti-ar fi apartinut.
Chemarea nu cere salturi uriase. Nu iti cere sa distrugi tot. Iti cere onestitate. Sa recunosti ca stii. Ca simti. Ca nu te mai poti pacali la nesfarsit. Iti cere primul pas, nu toata harta. Prima alegere, nu garantia rezultatului.
Si, paradoxal, in momentul in care alegi, frica nu dispare, dar nu te mai conduce. Devine un semn ca esti viu, nu un motiv sa te opresti. Devine martorul faptului ca ai iesit din inertie si ai intrat in relatie cu tine.
Viata traita nu inseamna lipsa fricii. Inseamna asumare. Inseamna sa spui „da” unei directii, chiar daca drumul nu e complet clar. Inseamna sa iesi din cusca confortului si sa accepti vulnerabilitatea ca pret al libertatii.
Pentru ca, in final, diferenta dintre o viata traita si una netraita nu sta in circumstante, nici in noroc, nici in timing perfect. Sta intr-o decizie simpla, repetata zilnic: aleg sa fiu prezent in propria mea viata.
