04/01/2026
Cand am inceput sa studiez formal psihologia, cel mai teama mi-a fost de psihanaliza, in mod special de psihanaliza jungiana. Cognitiv, intelegeam conceptele, iubeam orele cu minunatii profesri, cm numai psihanalistii pot fi: Vasile Dem. Zamfirescu, Brandusa Orasanu, Simona Reghintovski. Totusi rezistenta mea de a merge strat d**a strat in profunzimea Sinelui era imensa.
Am perseverat, am continuat sa citesc si mai ales mi-am facut (imi fac inca!🌝) propriul proces si foita cu foita am desfacut pansamentul ranilor profunde. Cu fiecare pas am simtit rezistenta cm devine tot mai flexibila, mai maleabila, lasand loc pentru autenticitate.
este o descoperire minunata prin perspectiva Sinelui si a procesului de individuare.
Astazi, privesc acea teama initiala cu recunostinta. A fost poarta de intrare intr-un drum care nu promite confort, dar ofera adevar. Psihanaliza jungiana nu mi s-a mai aratat ca un teritoriu periculos, ci ca un spatiu viu, simbolic, in care ranile capata sens, iar umbrele devin ghizi. Prin Verena Kast, Sinele nu mai este un ideal indepartat, ci un proces relational, profund uman, care cere rabdare, curaj si disponibilitatea de a ramane in dialog cu tine insuti. Iar poate cea mai mare lectie este aceasta: ca individuarea nu se „atinge”, ci se traieste, pas cu pas, cu blandete.