Psiholog Mioara Mahu

03/08/2025

" A fi părinte nu este un sacrificiu sau o pedeapsă, este o poziție de mentor și sprijin necondiționat, un drum parcurs împreună cu copilul tău, de-a lungul căruia învățați simultan diferite aspecte ale vieții, tu, de data aceasta, din poziția de părinte ".
Fragment din cartea .sandraoconnor 📖
Deși băieții mei sunt mari, 17 și 21 ani simt o nevoie profundă de a analiza relația din perspectiva părinte-copil. Pentru că simt ca părinte, că mai am de învățat, că nu ofer libertatea de a-și crea ei înșiși un sistem propriu de valori și teama mea de eșecul lor, este mereu prezentă. 😬
Cred că voi învăța continuu cm să fiu un susținător mai blând pentru ei. 🫂
Recomand cărțile Sandrei, sunt f explicite și clare.

27/07/2025

Bună duminica dimineața la cafelutza la toată lumea. Sunteți așezați, sper. Aștept.

Doamne ajută dacă o simplă păpușă ar putea să ghideze copilul înspre a distinge nuanțe de gri, înspre a putea să înțeleagă că nu e nimic pur euforie și pur groază, că sunt lucruri care ne sperie și pot fi extraordinare spre final, că aproape fiecare om are părți luminoase și întunecate, că părțile astea de “bun” și de “rău”, coexistă, trăiesc cresc și se manifestă împreună. Să îi mai ajute și să învețe că nu tot ce e frumos e bun și nu tot ce e urât e rău, doar că stai…nu rolul unei jucării e asta, ci a părinților. Iar dacă noi îi atribui unei jucării neputințele noastre personale de a ghida copilul prin a înțelege ce poate reprezenta simbolic reacțiile sale(bașca după ce noi i-am cumpărat păpușa respectivă), avem de lucrat la mult mai mult decât a elimina o jucărie din viața sa. Avem de lucrat la a elimina orice formă de confuzie, de conflict interior, de emoții pe care le vor simți simultan și îi vor destabiliza, avem de eliminat din lume ambivalență, frică(de orice fel), partea la care omul lucrează constant din natura sa(să fie doar frumos, drăguț, perfect, plin de curcubeu și fluturași din ăia buni, nu de adrenalină). Mai avem de eliminat legende, mitologii, surse de inspirație pentru orice nu poate deranja echilibrul(care va fi mereu stabil). Eu m-am înscris la o viață integrală de acceptat la proprii copiii bunele și mai puțin bunele, părțile care luminează în exterior și cele care le sperie, noroc cu Labubu, că le cumpăr o păpușă, apoi îi salvez de ea, le spun și tuturor unde e calea și nu mai avem la ce să lucrăm, nici la ei nici la noi și stăm toată viața la înghețată.

Eu cred că asta e problema cea mai delicată, faptul că unii părinți nu știu să stea în spațiul acela dintre duioșie și frică, dintre ce percepem noi ca bine și ce percepem noi ca fiind rău și ne tem că dacă un copil vede ceva urât și zâmbește, atunci va confunda răul cu binele.

Copiii nu au nevoie să fie feriți permanent de orice îi derutează, de orice îi sperie, de orice îi scoate din schema estetică a părinților. Estetica nu e morală și nici frica nu e o indicație a răului, la fel cm nici fascinația și drăgălășenia nu e o garanție a siguranței. Copiii se joacă cu monștri dintotdeauna. Ei trăiesc în povești, în vise, în colțuri de cameră, în glumele pe care le fac cu frații lor, ei testează și analizează frica, nu o evită. Nu există o diviziune simplistă între “bun” și “rău” în cultura simbolică a copilului. Acolo unde adulții caută siguranță liniară, copiii caută sens și de cele mai multe ori, îl găsesc în acele spații afective care scapă controlului adult, dar sunt fertile pentru procesarea emoțională: în joc și în povești, pentru că acolo încep întrebările, reflecțiile, curajul de a explora emoții fără a le simți în context de pericol real.

Am văzut în ultimii ani o teamă crescândă de tot ce e nefiltrat, inexplicabil, sau provocator în moduri neconvenționale. Dezvoltăm un fel de alergie educațională la ambiguitate și la diversitate. Îi învățăm pe copii să se simtă în siguranță doar dacă totul arată blând și drăguț iar asta poate fi de-a dreptul periculos pentru ei. Dacă vrem să le cultivăm reziliența emoțională, nu o facem ștergând toate formele neconvenționale de exprimare, o facem însoțindu-i în înțelegerea a ceea ce simt atunci când sunt în contact cu ele, stăm acolo, explicăm, înțelegem, lucrăm cu ei la emoții, la concepte, nu îi ferim de ele ci îi însoțim în proces. Iar asta, dragilor nu e un pluș cu ciupacabra, e o jucărie care are unele trăsături și expresii contrastante.

Un studiu realizat de cercetători de la Yale Center for Emotional Intelligence subliniază importanța expunerii copiilor la o gamă variată de emoții și expresii simbolice, pentru dezvoltarea competenței emoționale și a gândirii critice. Nu jucăriile în sine formează această competență, ci dialogul dintre copil și adult, reflecția ghidată, contextualizarea.

Deci(da am început cu deci) nu ai studiat suficient și i-ai luat o jucărie trending? Copilul nu știe cm să reacționeze deoarece a identificat în expresia feței ceva care îi sperie? A te speria de o păpușă și apoi a vorbi despre asta cu cineva care te poate asculta cu răbdare și curiozitate e infinit mai formator decât să trăiești într-o lume unde nimic nu te sperie niciodată pentru că totul a fost deja cenzurat de cineva ca să fi tu protejat. Așa că stai liniștit, nu ai făcut cine știe ce eroare parentală majoră, nu ai băgat demonul în casă, ai o oportunitate extraordinară de a te conecta cu copilul. Dacă copilul are o suprareacție la păpușile acestea, e probabil un semnal de alarmă pentru noi și din nou o foarte bună oportunitate să descoperim unde e reala problemă și cm o rezolvăm împreună cu copilul(nu pentru copil). Poate copilul tocmai de aceea o alege, fiindcă îl pune în contact cu ceva din el care nu are altă cale de exprimare, poate îl pune în contact cu frica de a nu fi văzut, poate cu frustrarea de a fi obligat să fie mereu drăguț, poate cu dorința de a explora lumea în felul său. Nu fiecare atracție pentru ceva ce ne displace nouă e o problemă care trebuie corectată, ba chiar adesea e o poartă care se deschide spre o lume internă pe care copilul încearcă să o cartografieze. E poarta către lumea SA interioară.

Nu este deloc ușor să fii părinte. Pe când crezi că e lejer și te relaxezi puțin, vine alt stadiu și te ia de pe picioare cu o viteză pentru care nu erai pregătit. Asta o va înțelege DOAR un părinte(cu toate că paradoxal părintele și teoreticianul ideal e cel fără copii;toți am trecut pe acolo 😁).

Mi-ar plăcea să reușim să rămânem lângă copiii noștri și atunci când aleg ceva diferit de preferințele noastre.

Mi-ar plăcea să avem tăria să nu proiectăm în obiecte responsabilitatea pentru ceea ce nu putem ține emoțional în noi. Noi avem abilitatea de a lucra la noi, de a învăța mai mult, de a liniști ceea ce ne tulbură, ei o pot face doar în coreglaj deoarece nu au încă bandă de procesare pentru asta.

Mi-ar plăcea să fim într-un punct de auto-ocrotire atât de stabil încât să reușim să nu confundăm protecția cu eliminarea simbolurilor care ne neliniștesc, pentru că de cele mai multe ori, ceea ce ne neliniștește în lumea copilului nostru spune mai mult despre noi decât despre ei(asta atunci când nu există un pericol real, iar jucăria asta nu este un pericol real).

Poate că ceea ce neliniștește părintele în cazul acesta nu este păpușa în sine, e faptul că suntem față în față cu o situație personală de confuzie. Observăm că propriul copil începe deja să își croiască drumul interior fără a avea nevoie ca totul în jur să fie perfect ordonat, limpede sau previzibil, iar asta se cam traduce așa”Nu putem să ne protejăm copiii de lumea asta, hai să schimbăm lumea asta pentru ei”. Ceea ce vă spun cu certitudine că e imposibil, s-a mai încercat și s-a finalizat în dezastre.

E vreo păpușă genială? NU

E nocivă? NU

Determină procese psihologice complexe? Nu mai multe decât muzica rock cântată de la coadă la cap.

E obligatorie? NU

Trebuie să o aibă și copilul meu ca să se integreze? NU

E inutil și ridicol de scumpă? DA

E urâtă? NU

E frumoasă? NU

Ar trebui să ne preocupe mai mult aspectul “o vreau și eu pentru că are toată lumea”? DA

De ce am scris azi despre păpușile astea? Pentru că, ironic, pe un colț de stradă din Japonia, m-am intersectat cu bestia. Universul a vrut să vă scriu, s-a inserat singură asta mică, mai că nu a luat și “pixul” 😂. Deci, for realz, nas in nas am dat cu ea, probabil o pierduse cineva pe stradă.

Avertisment‼️‼️‼️Imaginea următoare vă poate face să credeți că ceva poate fi drăguț și nu chiar atât de drăguț în același timp. Viewer discretion is advised.

21/07/2025

"Sunt bine...."
" Nu vreau să discutăm despre asta..."
" Tu nu înțelegi...."

Singurătatea adolescenților nu e despre lipsa oamenilor în jur, ci despre lipsa conectării reale, emoționale, care să le valideze lumea interioară. 🫂
Vă așteptăm la un dialog în care să discutăm despre cauze, soluții, ce putem face fie că suntem profesioniști, părinți sau chiar adolescenți!

Ce putem face fără să intrăm cu bocancii în sufletul lor?

📌 Te aștept la un dialog deschis, cald, cu exemple reale și soluții aplicabile.

https://facebook.com/events/s/dialoguri-deschise-conectare-s/1885911662167251/

👉 Înscriere aici: https://forms.gle/WQMJ67HDzuycByaH8

13/07/2025

"Aleg oamenii gresit". Despre care este mecanismul d**a care alegem oamenii care sa ne fie sau nu alături. 🤔🤗

“Aleg oamenii greșit”

Am vorbit de foarte multe ori cu oameni care simțeau că aleg greșit oamenii cu care sunt în relații apropiate(nu doar iubiți ci și prieteni, parteneri de faceri, s.a.m.d.)

Nu alegem greșit. Relațiile noastre nu sunt atât de mult despre “pe cine alegem” pe cât sunt despre “pe cine păstrăm” în viața noastră.

Păstrăm în viața noastră ceea ce este tolerabil pentru sistemul nostru nervos, nu ceea ce ne dorim conștient, nu ceea ce visăm că putem duce, nu ceea ce ar fi teoretic mai potrivit pentru noi.

Realitatea cotidiană pe care o trăim este filtrată, zi după zi, prin capacitatea corpului nostru de a susține anumite stări, de a face față anumitor stimuli, de a gestiona sau nu anumite tensiuni. Iubim ceea ce cunoaștem, păstrăm ceea ce cunoaștem. Astfel putem să rămânem adesea în relații care ne aduc sentimentul acesta cunoscut, care ne constrâng, în medii care ne secătuiesc, în roluri care nu ne mai corespund, pentru că sistemul nostru nervos a fost condiționat să tolereze familiarul, oricât de nociv ar fi acesta pentru noi.

Spun mereu faptul că eu am fost antrenată să tolerez mult mai mult abuz și mult mai multă inechitate decât ar trebui să tolerez, iar asta e un defect de creștere, nu o supraputere.

Ne este greu să ieșim dintr-un loc nesigur atunci când corpul nostru îl recunoaște ca fiind „normal”.

Ne este greu să spunem „nu” atunci când, timp de ani întregi, acel „nu” a însemnat că dacă nu ne vom conforma, dacă nu vom funcționa după nevoile celorlalți, vom fi în pericol, for fi respinși, vom fi abuzați.

Sistemul nervos învață cm să trăiască în lumea aceasta prin expunere repetitivă la mediu, iar ceea ce a învățat în copilărie sau în relațiile formative devine scheletul alegerilor noastre de azi. În acest sens, relațiile noastre nu sunt niciodată pur întâmplătoare și nici pur raționale. Relațiile care rămân în viața noastră sunt expresia capacității noastre de autoreglare internă, a nivelului de siguranță pe care îl putem susține în prezența celuilalt, dar și a limitei până la care putem recunoaște și proteja ceea ce e vulnerabil și autentic în noi.

Tensiunile pe care le purtăm zilnic nu sunt doar efecte ale lumii exterioare, ci și semnale ale unei toleranțe învățate. Am învățat poate că agitația e normală, că graba e necesară, că ironiile sau sarcasmul sunt un mod acceptabil de comunicare, că trebuie să mai reducem puțin din nevoile noastre, ca să încapă ceilalți, că trebuie să ne înghesuim undeva într-un colț, să stăm puțin mai în spate, să nu vorbim, să nu râdem, să nu fim mai auziți sau mai văzuți decât cei de lângă noi, Am învățat să tolerăm prea mult și să cerem prea puțin, pentru că a cere însemna să ne riscăm locul în spațiul în care deja am învățat să tolerăm și să permitem prea mult. În acest tablou, lumea noastră devine o prelungire a pragului nostru de toleranță, nu a nevoilor noastre reale.

Atunci când începem, cu răbdare și cu blândețe, să lucrăm cu sistemul nostru nervos, să-l ascultăm, să-l liniștim, să-l învățăm diferența dintre familiaritate și siguranță, între conectare și contopire, între conflict și abuz, atunci pornim înspre o… reformă interioară. Putem vindeca doar acolo unde nu ne sunt respinse limitele personale, doar acolo unde cineva nu ne transformă în parte din ceea ce sunt ei ci ne primesc autentic, complet, așa cm suntem noi. Când pot spune nu, fără a îmi fi frică de consecințe, e un semnal de realiniere cu mine, e un semnal că relația în care sunt e un spațiu de siguranță și de creștere.

O relație sănătoasă se măsoară adesea în câte nu-uri ne sunt primite nu câte da-uri ne sunt cerute de ceilalți.

Doar când sistemul nostru nervos învață să distingă ce ne face bine și ce ne face rău, când începe să se regleze în jurul nevoilor noastre reale, când nu mai acceptă hiper-activarea și tensiunea ca normalitate și deconectarea ca refugiu, viața noastră începe să devină cu adevărat A NOASTRĂ.

Când eliberăm tensiunea pe care am învățat să o tolerăm, se eliberează spațiu pentru NOI.

Spațiu real, nu doar simbolic.

Spațiu de respirat adânc, cu aer tras în piept.

Spațiu în relații.

Spațiu în casă.

Spațiu în calendar.

Spațiu în inimă, să iubim și să ne bucurăm.

Când facem spațiu în minte, corp și viață, ceea ce ne face rău, ceea ce ne tulbură ritmul, ceea ce ne încarcă inutil sau ne mutilează prezența, nu mai are unde să se așeze, pentru că nu mai are un scaun gol pe care să îl ocupe pentru cei care merită să se așeze pe el.

În esență, nu putem schimba lumea noastră interioară fără să schimbăm ceea ce acceptăm în mod repetat în viața noastră și până nu înlocuim tensiunea cu spațiul acesta gol, în care să creștem mugurii autenticității noastre.

11/07/2025

🎈Fiecare ședință de terapie de cuplu începe cu o apreciere !

În terapia de cuplu Imago, prima invitație pentru parteneri este simplă, dar profundă: să își facă câteva aprecieri reciproc !
Poate părea un detaliu minor, dar are un impact uriaș.

De ce? Pentru că, de obicei, oamenii vin în terapie cu lista plină de nemulțumiri, reproșuri, suferințe nespuse. Iar această practică – aparent simplă – îi reconectează cu ce e bun, viu și valoros în relația lor.

Partenerii sunt deseori surprinși de ceea ce descoperă când se opresc să observe ce apreciază unul la celălalt. Din acele resurse bune începe vindecarea. Din acel spațiu de conectare reală se poate construi mai departe.

🌱 Pentru că energia schimbării vine, întotdeauna, din lumină – nu din critică.

Tu când i-ai spus ultima oară partenerului tău ceea ce apreciezi la el? 🫶