12/01/2026
ABANDONEAZĂ-TE IUBIRII NEMĂRGINITE A TURMEI !
„PLURIBUS”
E bine în turmă !
E cald. Ești în siguranță.
Nu trebuie să te întrebi cine ești, pentru că turma știe.
Nu trebuie să alegi, pentru că turma a ales deja.
Nu trebuie să te temi, pentru că turma te înconjoară, te înghite, te face să dispari — și în dispariția asta e o mântuire.
Ești iubit/ă, dar nu pentru tine, ci pentru că ești un corp printre corpuri, o voce printre voci, o gândire printre gânduri identice.
Ai un scop: să mergi unde merge turma, să crezi ce crede turma, să vrei ceea ce vrea turma.
Nu ești singur/ă niciodată, pentru că singurătatea e un păcat împotriva unității.
Nu ești anxios/oasă, pentru că anxietatea e un semn al separării.
Nu ești nimic altceva decât o parte din întreg, o celulă într-un organism perfect, o notă într-un imn etern.
Omul, însă, nu e o furnică.
Nu e un lup.
Nu e nici măcar un cimpanzeu, care își găsește mulțumirea în ierarhie și în ritual.
Omul e o ființă fragmentată, un animal care a descoperit că poate sta deoparte, că poate spune nu, că poate privi cerul și poate să-și imagineze că mai e și altceva decât carne și instinct.
Asta e blestemul lui: să știe că poate fi singur și, în același timp, să se teamă de singurătate ca de moarte.
Să poftească după căldura turmei, dar să se teamă că se va sufoca în ea.
Să dorească apartenența, dar să se revolte împotriva prețului ei — anume, dispariția sinelui.
„Hi, Carol.
We're so glad you called.
We can't wait for you to join us.
Dial "zero" and we'll get back to you via text message.”
„Pluribus” pune degetul pe această rană deschisă.
Serialul lui Vince Gilligan nu e doar despre o invazie extraterrestră sau despre un virus care transformă omenirea într-o minte colectivă.
E despre tentatia veșnică de a renunța la povara sinelui, în schimbul ușurinței de a fi parte din turmă.
Ceilalți — acea masă senină, zâmbitoare, lipsită de vreun conflict — nu sunt monștri.
Sunt o oglindă.
Oglindesc ceea ce am visat întotdeauna: o lume fără suferință, fără îndoială, fără ezitare.
O lume în care nu trebuie să te lupți pentru sens, pentru că sensul ți-e dat.
Nu trebuie să alegi, pentru că alegerea e o iluzie.
Nu trebuie să iubești cu adevărat, pentru că iubirea e înlocuită de armonie.
Nu trebuie să creezi, creația e un act de rebeliune, iar rebeliunea e un păcat împotriva păcii turmei.
Carol Sturka, eroina serialului, e ultimul om care mai refuză această înțelegere.
E o scriitoare de romantasy, adică o mincinoasă profesionistă, o persoană care și-a petrecut viața inventând lumi în care iubirea biruie și totul are un sens.
Dar când lumea reală se transformă într-un vis colectiv, ea rămâne trează.
Și trezită, descoperă că cel mai greu lucru nu e să supraviețuiești fizic, ci să supraviețuiești ca individ.
Ceilalți îi oferă totul: hrană, adăpost, plăcere, apartenență, identitate, chiar și iluzia că e liberă.
I-o oferă cu un zâmbet, cu o voce blândă, cu promisiunea că, dacă va ceda, nu va mai simți niciodată durerea de a fi deosebită.
Dar Carol știe — sau cel puțin bănuiește — că acea durere e prețul umanității.
Că singurătatea, anxietatea, dilemele, toate acestea nu sunt defecte de fabricatie, ci dovezi că ești în viață.
Turma promite fericire.
Dar fericirea turmei e o fericire sterilă, o fericire fără adâncime, fără umbră, fără acea frământare interioară care ne face să scriem poezie, să pictăm, să ne îndrăgostim sau să ne răzvrătim.
E o fericire de plastic, care nu lasă loc pentru extaz, dar nici pentru disperare.
Ceilalți nu cunosc dorința, pentru că dorința implică lipsă, iar lipsa implică individualitate.
Nu cunosc arta, pentru că arta e expresia unui ego care refuză să se dizolve.
Nu cunosc iubirea adevărată, pentru că iubirea presupune alegere, iar alegerea presupune riscul de a greși.
Atunci care e răspunsul ?
E mai bine în turmă, în cireadă, în ciurdă, în roi — acolo unde ești hrănit, protejat, înconjurat permanent de alții ca tine, dar unde nu ești tu, ci doar o copie a tuturor ?
Sau e mai bine în izolare, în singurătate, în alienare — acolo unde suferi, dar unde existi ?
„Pluribus” nu dă un răspuns facil.
Serialul arată că ambele stări sunt insuportabile.
Turma e un mormânt confortabil, iar singurătatea e un deșert în care te pierzi riscând să mori de sete.
Dar, în timp ce turma e o moarte lentă, singurătatea e cel puțin o luptă.
Carol alege să lupte.
Alege să rămână umană, cu toate slăbiciunile și contradicțiile ce le implică individualitatea umană.
Alege să fie ultimul om, chiar dacă asta înseamnă să fie și ultimul care suferă.
Poate că asta e, în cele din urmă, esența umanității: capacitatea de a alege suferința în loc de iluzia fericirii.
De a prefera întrebările fără răspuns în loc de răspunsurile fără întrebări.
De a accepta că suntem condamnați să fim parțial gregari și parțial solitari, niciodată complet mulțumiți nici în turmă, nici în afara ei.
Să trăim în această tensiune, să ne dorim atât căldura colectivului, cât și libertatea de a spune nu.
Turma te iubește nemărginit.
Dar iubirea turmei e ca iubirea unui părinte care-și sufocă copilul în îmbrățișări, pentru a nu-l lăsa să crească.
Iubirea adevărată — cea care permite conflictul, îndoiala, separarea — e cea care te lasă să fii tu.
Chiar dacă asta înseamnă să fii singur.
Chiar dacă asta înseamnă să fii liber.
Există o anxietate deosebită în a fi dorit — nu pentru ceea ce ești, ci pentru ceea ce ai putea deveni, dacă doar te-ai preda.
Secolul al XX-lea ne-a lăsat două coșmaruri ale colectivului:
steagul roșu al bolșevismului, cu promisiunea unei utopii fără clase, realizată prin ștergerea sinelui, și steagul negru al nazismului, cu cerința de loialitate absolută față de sânge și pământ, ambele insistând că individul nu e decât o celulă într-un organism mai mare, o rotiță într-un mecanism, o notă într-un cor.
Secolul al XXI-lea, mereu inventiv, a adăugat propria sa nuanță: roiul algoritmic, colectivul digital, șoapta seducătoare a inteligenței artificiale care promite unitate, eficiență și sfârșitul singurătății — dacă doar ai apăsa zero, ai bifa „sunt de acord” și te-ai dizolva.
Intra în scenă „Pluribus”, cea mai recentă realizare a lui Vince Gilligan, un serial care ia vechea teamă a minții de stup și o îmbracă în fața zâmbitoare, politicoasă, a asimilării moderne.
Aici, inamicul nu e cizma care zdrobește o față umană în veșnicie, ci un cor de voci care șoptește: „Ne bucurăm că ai sunat.”
Terorile nu vin din lagăre sau din ghetouri ]n flăcări, ci din liniștea insistentă a unei lumi care a mers mai departe fără tine, o lume mai fericită, mai blândă și complet străină în mulțumirea ei.
Geniul serialului stă în înțelegerea faptului că cel mai eficient totalitarism nu e cel care zdrobește, ci cel care convinge.
În centrul intrigii din „Pluribus” se află Carol Sturka, interpretată de Rhea Seehorn într-un rol atât de crud și magnetic încât pare mai degrabă un exorcism decât o interpretare.
Carol e o autoare de romantasy, care se trezește ultimul bastion împotriva „Alipirii” — un virus extraterestru care a transformat omenirea într-un imens colectiv telepatic și senin.
„Ceilalți”, așa cm sunt numiți asimilații, nu sunt monștri.
Nu urlă, nu salivează, nu mușcă, nu poftesc carne umană.
Nici măcar nu judecă.
Așteaptă, răbdători și politicoși, oferindu-i lui Carol orice își dorește — în afară de singurul lucru pe care îl vrea cu adevărat:
o lume în care să nu fie singura care refuză să se supună.
„Pluribus” e o ardere lentă, o meditație asupra prețului individualității într-o eră care valorizează din ce în ce mai mult conformismul, nu prin forță, ci prin tirania mai moale a comodității și a consensului.
Ceilalți nu o amenință pe Carol; o îngrijesc.
Nu o forțează să se alăture; o fac să se întrebe de ce ar vrea să reziste.
Într-o scenă tulburătoare, Carol, disperată după răspunsuri, o droghează cu tiopental pe Zosia (Karolina Wydra), îngrijitoarea ei desemnată, doar pentru a fi întâmpinată nu cu rezistență, ci cu rugăminți: „Te rog, Carol.”
Mintea de stup nu se revolță împotriva rebeliunii ei; o jelește.
E o inversiune îngrozitoare a distopiei clasice: aici, sistemul nu te zdrobește, te iubește până la moarte.
Limbajul vizuală al serialului e la fel de tulburător.
„Ceilalți” se mișcă în sincronie stranie, fețele lor sunt netede, zâmbetele beatifice, vocile înșiruite într-un gând comun.
Lumea pe care au construit-o e curată, ordonată, complet lipsită de fricțiuni — fără conflict, fără dorință, fără artă, fără sens.
E o lume fără muchii, fără frumusețea aspră, haotică a diferenței umane.
Carol, cu limba ei ascuțită și mintea și mai ascuțită, e un ghimpe în această carne netedă, o amintire a ceea ce a pierdut colectivul în căutarea unității.
„Pluribus” nu e doar un avertisment împotriva pericolelor totalitarismului, ci și un fel de lamentație pentru acele părți din noi care nu pot fi asimilate — părțile încăpățânate, iraționale, minunate, care ne fac oameni.
E un serial despre singurătatea celui care rămâne ultimul care-și amintește ce înseamnă să fii liber și despre cunoașterea îngrozitoare a faptului că libertatea, ca și dragostea, valorează ceva doar dacă e aleasă, nu impusă.
Și totuși, în ciuda întunericului său, „Pluribus” nu e fără speranță.
Refuzul lui Carol de a ceda nu e doar un act de rebeliune, ci unul de creație.
În fața îmbrățișării sufocante a colectivului, ea scrie.
Plănuiește.
Simte.
Este, în toate sensurile, ultimul om, iar lupta ei e un omagiu adus puterii individului împotriva valului istoriei.
Într-o eră în care algoritmii ne modelează gusturile, rețelele sociale ne aplatizează identitățile, iar tribalismul politic cere loialitate absolută, „Pluribus” pare mai puțin science fiction și mai mult o profeție.
Întrebarea pe care o pune nu e dacă vom fi asimilați, ci dacă vom observa ceva când ni se va întâmpla.
„Ceilalți” nu au nevoie să ne forțeze să ne alăturăm.
Trebuie doar să ne determine să uităm de ce am vrut vreodată să rămânem departe.
Așadar, formează zero, dacă îndrăznești.
Dar ține minte: unele apeluri nu pot fi anulate !
„PLURIBUS” (stilizat PLUR1BUS) este un serial american SF post-apocaliptic creat de Vince Gilligan pentru Apple TV și având 9 episoade.
Eroina principală este autoarea de romantasy Carol Sturka (Rhea Seehorn), care se trezește izolată după ce un virus extraterestru transformă restul omenirii într-o minte colectivă pașnică și mulțumită, care încearcă să o asimileze pe ea și pe ceilalți indivizi imuni.
„Pluribus” a avut premiera la Apple TV în data de 7 noiembrie 2025.
Un al doilea sezon a fost deja comandat.
Titlul serialului face referire la deviza în latină a Statelor Unite, „E pluribus unum” (Din mulți, unul).
Serialul a fost primit laudativ de către critici, care au apreciat scenariul și regia lui Gilligan, interpretarea Rheei Seehorn, precum și originalitatea, tonalitatea și stilistica producției.
Unii critici de cinema au văzut în povestea din „Pluribus” o oglindă tulburătoare a dezbaterilor contemporane despre inteligența artificială.
James Poniewozik identifică ecouri îngrijorătoare între premisa serialului și „fascinația față de AI, care ne promite progres și belșug în schimbul unui preț aparent mic: transformarea întregii inteligențe umane într-o minte colectivă servilă, lipsită de voință proprie”, interpretând serialul ca o alegorie a „acceptării bizare a inteligenței artificiale”, subliniind că, pentru prima dată, avem parte de o poveste semnificativă despre relația noastră cu AI-ul, care nu se rezumă la dilema simplistă de a alege între a iubi sau a distruge mașinăria.
Vince Gilligan, creatorul serialului, nu ascunde propria rezervă față de AI, iar un mesaj explicit anti-AI, afișat în genericul de final — „Acest serial a fost realizat de oameni” — subliniază această poziție.
Totuși, el precizează că nu a avut AI-ul în minte când a scris scenariul, deoarece ideea a luat naștere cu mai bine de opt ani în urmă.
Serialul stabilește și o paralelă dureroasă între încercările minții de stup de a asimila pe cei imuni și bolșevizarea/nazificarea care și-au propus să șteargă identitatea individuală în numele unei pretinse „unități de monolit a poporului”.
Alți comentatori au stabilit paralele între efectele virusului extraterestru și pandemia de COVID-19, explorând temele izolării, controlului și pierderii individualității și descriind mintea colectivă ca o formă extremă de asimilare în care toate diferențele culturale sunt înlocuite cu o monocultură omogenă, sufocantă — un proces care nu lasă loc pentru diversitate, ci doar pentru supunere.
„Pluribus” fost nominalizat la două premii Globul de Aur și două premii Critics’ Choice, Rhea Seehorn câștigând premiul pentru „Cea mai bună actriță” într-un serial dramatic la ambele gale.
Premii obținute:
American Film Institute Awards – Serialul TV al anului: „Pluribus”
Critics’ Choice Awards – Cea mai bună interpretare feminină principală într-un serial TV: Rhea Seehorn
Screen Awards – Cea mai bună interpretare feminină principală într-un serial TV: Rhea Seehorn
Golden Globe Awards – Cea mai bună interpretare a unei actrițe într-un serial TV – Dramă: Rhea Seehorn
HAPPINESS IS STATE OF MIND ! :))
Trailer: https://www.youtube.com/watch?v=a6lzvWby9UE
