Psiholog Mihai Oprea

13/01/2026

Divorțați, cu copiii mari, la începutul unei noi relații semnificative

*o etapă aparent „simplă”, dar psihologic foarte complexă*

Aceasta este una dintre etapele cel mai des subestimate ale vieții relaționale.
La suprafață, pare că lucrurile ar trebui să fie mai ușoare, acum copiii sunt mari, nu mai există custodie, nu mai sunt conflicte legate de program, școală sau pensie alimentară.
Foștii parteneri nu se mai troznesc aiurea, fiecare are altă “jucărie”.

În profunzime însă, se reactivează straturi vechi de atașament, loialitate și identitate.

Pai și care sunt provocările adulților care intră într-o nouă relație?

I.
În primul rând filozofia, se întreabă mai ales „Am dreptul să fiu din nou fericit?”
Mulți adulți divorțați, mai ales cei care au investit masiv în rolul parental, se confruntă cu:
vinovăție tardivă („Copiii mei ce vor simți?”),
rușine inconștientă („La vârsta asta…?”) și
conflict între identitatea de părinte și identitatea de partener erotic (da copii, se face s*x și în următoarea relație).

👉 Nu e rar ca relația să fie trăită pe ascuns o perioadă, chiar și față de copiii adulți.

În al doilea rând compararea cu fosta relație
Noua relație este adesea comparată, inconștient, cu mariajul eșuat și încărcată cu așteptări reparatorii („de data asta trebuie să fie bine”) și bineînțeles testată excesiv pentru siguranță emoțională (prețul pentru ce a greșit fostul sau fosta, trebuie să îl plătească cineva, nu?!).

👉 Astfel, apare riscul de hipercontrol emoțional sau de evitare a conflictului.

In al treilea rând, ritmurile diferite de angajament pentru care sunt pregătiți sau pe care și le doresc

Un partener poate dori:
•coabitare
•recăsătorire
•planuri pe termen lung

Celălalt poate dori:
•autonomie
•relație „fără etichete”
•siguranță fără formalizare

👉 Cam pe aici apar conflictele tăcute, mai ales dacă sunt mascate de discursul „suntem maturi”.

II.
Copiii mari, sunt sau nu afectați?

Răspuns scurt: da, sunt afectați.
Răspuns lung: nu ca niște copii, ci ca niște tineri adulți sau adulți, cu atașamente neclarificate (nu știu încă ce este atașamentul și cm le strică somnul) sau neevoluate (adică nu au trecut încă de la anxios evitant la anxios dependent sau de la dependent la securizant).

Reacții frecvente ale copiilor adulți

Chiar dacă nu spun direct, pot apărea:
•gelozie mascată („nu am nimic cu el/ea, dar…”),
•loialitate față de părintele absent sau rănit, •teamă de a fi „înlocuiți” emoțional
•reactualizarea furiei față de divorț

👉 Copilul adult poate simți:
„Dacă tu mergi mai departe, înseamnă că durerea noastră n-a contat.”

Și se simte diferit în funcție de vârstele copiilor

•20–30 ani: mai multă vulnerabilitate, confuzie, rivalitate inconștientă
•30–40 ani: reacții mai cognitive, dar emoții vechi neprocesate
•peste 40 ani: aparent acceptare, dar pot apărea resentimente tăcute

Copiii adulți nu vor „un nou părinte”

O greșeală frecventă este prezentarea partenerului ca „parte din familie”, prea devreme, având așteptarea de apropiere sau validare din partea copiilor.

👉 Copiii mari au nevoie doar de:
•claritate („nu îți ia locul nimănui”)
•limite („relația mea nu îți cere loialitate”)
•timp

III.
Triunghiuri emoționale sensibile

Părinte - copil - noul partener
Apar situații precum:
•copilul se retrage → părintele se simte vinovat → relația suferă
•partenerul se simte pe locul 2 → tensiune de cuplu
•părintele oscilează între roluri
👉 Fără lucru conștient, se creează alianțe invizibile.

Părinte - copil - Fostul partener (chiar și absent)
Chiar dacă:
•nu mai este în viață
•nu mai este prezent în familie
•nu mai există contact

El/ea rămâne prezent psihic, mai ales prin copii.
👉 Noua relație intră într-un câmp deja “ocupat”, simbolic.

Pe scurt, te lupți cu “fantoma” lu’ ta-su/mă-sa.

Ce ajută cu adevărat? (din practică clinică)
✔️ Pentru cuplu
•discuții explicite despre ritm, așteptări, frici
•diferențiere clară: relația nu este o reparație

Dar mai ales acceptarea faptului că maturitatea nu anulează rănile!

✔️ Pentru relația cu copiii
•anunțarea relației, nu „dezvăluirea”
•validarea emoțiilor fără justificări excesive
•evitarea poziției: „ar trebui să înțelegi”

👉 Și un mesaj cheie, zdravăn și sănătos:
„Te iubesc, iar relația mea nu îți va lua nimic!”

Un adevăr incomod, dar eliberator 👇

O nouă relație semnificativă, după divorț, nu este doar despre iubire, ci despre rearanjarea întregului sistem emoțional.

Când este făcută conștient:
•devine un spațiu de maturizare profundă
•vindecă nu doar cuplul, ci și legătura părinte-copil

Când este grăbită sau negată:
•reactivează traume vechi, de data asta sub o formă mai „civilizată”.

Dacă ai rezonat cu postarea, bagă și filmul acesta, o să îți facă binișor 🙏

psiholog.mihai.oprea@gmail.com

Descrie-mi succint cu ce dificultate emoțională sau psihologică te confrunți, durata, vârsta și ce anume îți dorești/ai nevoie să se îmbunătăţească și începem "munca" de acolo.

10/01/2026

Dragi părinți, cm revenim la regulile zilnice după excepțiile din vacanță? Pentru toți au fost zile cu relaxare: treziri mai târzii, mai multe dulciuri, mai mult timp la ecrane, desene, filme sau jocuri.

Dar cm pregătim tranziția și revenirea la normal, fără conflicte și frustrare? Despre asta discutăm la Tati in Aer.

Alex Grecu și Daniel Osmanovici vă așteaptă pe frecvențele Radio Europa FM, de la 12 la 14, iar pe canalul nostru de YouTube puteți să ascultați oricând această întâlnire, link în comentarii.

Vă mulțumim și la mulți ani pentru noul an, în care vă dorim iubire și armonie în familie!

În comentarii găsiți link-ul înregistrării.

Dragi părinți, cm revenim la regulile zilnice după excepțiile din vacanță? Pentru toți au fost zile cu relaxare: treziri mai târzii, mai multe dulciuri, mai mult timp la ecrane, desene, filme sau jocuri.

Dar cm pregătim tranziția și revenirea la normal, fără conflicte și frustrare? Despre asta discutăm la Tați în Aer cu invitatul nostru, psihoterapeut Mihai Oprea, care ne oferă sfaturi practice și idei pentru a parcurge cu succes acest proces.

Alex și Daniel vă așteaptă pe frecvențele Europa FM, de la 12 la 14, iar pe canalul nostru de YouTube puteți să ascultați oricând această întâlnire, link în comentarii.

Vă mulțumim și la mulți ani pentru noul an, în care vă dorim iubire și armonie în familie!

08/01/2026

🐾 Relația cu un animal poate deveni prima experiență de siguranță relațională.

Din perspectivă psihologică, relația cu un animal de companie nu este una „simplă” sau superficială.
Ea activează mecanisme profunde de atașament, reglare și autocunoaștere, mai ales în cazul persoanelor cu istoric relațional dificil.

🧠 1. Animalele oferă o formă rară de relaționare:
•sunt previzibile
•nu critică
•nu umilesc
•nu retraumatizează
•nu condiționează afecțiunea

Pentru persoanele crescute cu:
•atașament evitant
•atașament anxios
•părinți indisponibili emoțional
***relația cu un animal poate deveni prima experiență de siguranță relațională.***

👉 Nu pentru că animalul „înlocuiește” oamenii, ci pentru că oferă o bază emoțională stabilă, fără presiune.

⏳ 2. Structură, ritm și sens al vieții cotidiene
Îngrijirea unui animal introduce:
•rutină (hrană, plimbări, îngrijire)
•responsabilitate constantă
•un motiv de a ieși din inerție

Iar în depresie, anxietate sau perioade de vid existențial, acest lucru poate fi esențial!

👉 Psihologic vorbind, a avea pe cineva care depinde de tine poate reactiva:
•sentimentul de utilitate
•continuitatea identității
•legătura cu prezentul

Pentru unii oameni, animalul devine ancora zilnică de funcționare.

🪞 3. Animalul ca oglindă emoțională

Animalele reacționează la starea noastră internă:
•se apropie când suntem retrași
•devin neliniștite când suntem tensionați
•se calmează când noi ne reglăm

Ele nu „înțeleg” emoțiile în sens cognitiv, dar le simt corporal.

👉 Astfel, animalul funcționează ca un biofeedback emoțional viu:
•ne arată când suntem prea agitați
•când suntem deconectați
•când suntem prezenți sau absenți

***Pentru multe persoane, acesta este primul contact real cu propria stare emoțională.***

🧩 Concluzie psihologică

Relația cu un animal:
•nu vindecă trauma
•nu rezolvă singurătatea profundă
•nu repară relațiile umane

Dar poate oferi:
✔️ siguranță relațională
✔️ structură internă
✔️ conștientizare emoțională

Care sunt condiții esențiale pentru vindecare.

🐾 Avem o mare responsabilitate pentru protejarea animalelor pe care le adoptăm.

Un animal de companie nu este o soluție rapidă pentru o perioadă dificilă și nu ar trebui luat din impuls emoțional.

A avea un animal de companie, presupune să fim capabili și în stare să ne luăm un angajament pe termen lung față de o altă ființă vie, ce simte și ne simte.
Iar asta este o responsabilitate constantă, inclusiv în perioadele noastre grele.

Ar fi bine să adoptăm un animal de companie în perioadele din viața noastră în care avem capacitatea de a oferi stabilitate, nu doar nevoia de a primi afecțiune.

Animalele nu trebuie să devină substitut pentru relații umane, nici „pansament emoțional” temporar.

Abandonul este o traumă, pentru animal și pentru om.

psiholog.mihai.oprea@gmail.com

Descrie-mi succint cu ce dificultate emoțională sau psihologică te confrunți, durata, vârsta și ce anume îți dorești/ai nevoie să se îmbunătăţească și începem "munca" de acolo.

06/01/2026

În caz că aveai nevoie să te ții de mână la un film cu cineva-ul tău, sau să îți aduci aminte de ce ai ieșit din ultima relație.
Sau poate de ce ai intrat într-o nouă relație.

Tare, tare bun filmul acesta 👇

17/12/2025

“Până la ce vârstă o să ne dorim?”

Aveam 25 de ani când am cunoscut-o pe Ana. Eram sigur pe mine, activ, curios, cu chef de viață. Ea avea o liniște care mă ancora. Nu era spectaculoasă în gesturi, dar era constantă. M-am gândit atunci: cu ea pot construi.

La 30 de ani s-a născut fiul nostru. Doi ani mai târziu, fiica. Viața a devenit serioasă, dar bună. Eram obosit, dar mândru. Simțeam că îmi împlinesc rolul.

Sexul a trecut pe plan secund. Nu m-a speriat. Mi se părea firesc. Aveam timp, credeam.

Între 35 și 40 au fost anii în care nu mi-am pus întrebări.

Lucram mult. Eram sociabil, apreciat. Ana era coloana casei. Nu vorbeam despre noi. Funcționam.

Când o vedeam mai iritabilă, mai retrasă, puneam pe seama stresului. Nu m-am gândit la hormoni. Nici ea nu a făcut-o. Eram tineri, de ce să ne fi gândit la asta?!

Dorința mea era încă acolo. A ei… nu mai știam exact. Dar nu am insistat. Am crezut că respect spațiul.

Apoi ceva în corpul ei s-a schimbat. La început nu ne-am dat seama niciunul ce se întâmplă. Tăcerea noastră, acel spațiu respectat, s-a adâncit.

La 45 de ani, Ana a început să doarmă prost. Avea bufeuri, se enerva repede. Îmi spunea că e normal, că așa e la vârsta ei.

Când am încercat să mă apropii, s-a retras. Nu dur. Politicos. „Sunt obosită.” „Nu acum.”

M-am simțit respins, dar nu îndreptățit să cer. Îmi spuneam că trebuie să fiu înțelegător.

La 48 de ani, când era clar pentru amândoi că nu e stres ci menopauză și s-a instalat clar, ceva s-a închis definitiv între noi.

Doi ani mai târziu, pe la 50 de ani, am început să citesc. Despre menopauză. Despre terapie hormonală. Despre suplimente. Despre uscăciune vaginală, despre libidou, despre depresie.

Apoi i-am propus să mergem la un medic, să aflăm ce opțiuni avem, să încercăm și terapia de cuplu, să facem ceva.

Ana a refuzat de fiecare dată.

Nu cu furie. Cu o convingere calmă, care m-a speriat mai tare:

„Așa e normal la vârsta mea. Câtă lume mai face s*x după 50 de ani?”

Am simțit că nu doar s*xul era pierdut. Ci și curiozitatea de a rămâne vie ca femeie. Și ca parteneră.

Îmi doream să nu ne îndepărtăm, să fim din nou la fel, cm ne știam.

Am început să caut medicamente care să îmi inducă și mie andropauza, să fac ceva încât libidoul meu să nu ne mai diferențieze.

Mi-a spus urologul că de fapt asta înseamnă auto castrare chimică, că i se pare romantic, dar îmi recomanda să merg la psiholog, “că prea miroase a tendințe autoagresive ideile mele crețe”.

N-am mai făcut nimic.

Când copiii au plecat la facultate, casa a devenit brusc prea mare.

Eu am propus să dormim separat. Mi s-a părut o soluție matură. Mai puțină tensiune. Mai puține respingeri.

Ana a acceptat imediat.
A fost simplu, ușor, rapid, doar am început să dormim separat ca să nu ne mai certăm din cauza nevoilor mele s*xuale.

Atunci am înțeles că nu mai luptam amândoi pentru același lucru, pentru prima dată în 25 de ani, nu mai aveam un plan sau un obiectiv comun.

Viața mea din afara casei: Am devenit hipersociabil. Plecam la pescuit în weekend. Râdeam. Beam o bere. Mă simțeam viu.

Au fost și două femei. Nimic planificat. Nimic profund. Doar atenție. Priviri. Posibilitate.

M-am oprit de fiecare dată înainte de actul s*xual.

Nu din frică. Din loialitate. Ce naiba fac aici?
Ce caut, descărcare sau o nouă relație?
Nu, să mă mai dorească și pe mine cineva..

Dar mă opream, poate și dintr-o speranță absurdă că, dacă nu o trădez, încă îi aparțin.

După atâta dormit separat, nici nu mai știu cine suntem. Nu credeam că bătrânețea începe la 55 de ani.

Copiii sunt în relațiile lor. Nu mai au nevoie de noi.

Ana trăiește mai mult ca mamă decât ca femeie. Eu trăiesc mai mult ca bărbat social decât ca partener.

Nu ne certăm. Nu ne atingem.

Noroc că la 60 de ani, am început să simt și eu schimbările: oboseală, iritabilitate, teamă de îmbătrânire.

Dorința mea încă există. Dar nu mai știu ce să fac cu ea.

Când am decis că încep terapia și singur, nu am spus că vreau mai mult s*x.
Am scos pe gură brusc și parcă din altă minte:Nu vreau să îmbătrânim ca doi străini corecți.

psiholog.mihai.oprea@gmail.com

Descrie-mi succint cu ce dificultate emoțională sau psihologică te confrunți, durata, vârsta și ce anume îți dorești/ai nevoie să se îmbunătăţească și începem "munca" de acolo.

06/12/2025

Despre psihologie, în emisiunea Tati in Aer, cu Daniel Osmanovici și Alex Grecu la Radio Europa FM

psiholog.mihai.oprea@gmail.com

Descrie-mi succint cu ce dificultate emoțională sau psihologică te confrunți, durata, vârsta și ce anume îți dorești/ai nevoie să se îmbunătăţească și începem "munca" de acolo.

02/12/2025

Gelozia, “sistem de alarmă” normal sau anormal?

Te-ai întrebat vreodată de ce suntem așa de diferiți când vine vorba de gelozie?
Sau de ce sunt diferențe între bărbați și femei când vine vorba de gelozie?
Sau de ce unii/unele l-ar bate pe el, alții/altele pe ea, iar alții/altele ar pleca?
Sau de ce trăim gelozie când de fapt nu de pierderea partenerului ne este teamă?

Mda, e un text lung, dar o să te ajute la următoarea trăire de gelozie 👇

🔬 1. PERSPECTIVA EVOLUȚIONISTĂ

Gelozia ca mecanism adaptativ

Din punct de vedere evoluționist, gelozia nu este o “problemă”, ci un mecanism biologic de supraviețuire și protecție a investiției reproductive.

Dacă nu erai gelos, ca om primitiv, creștea probabilitatea să îți iei un ciomag în cap și să rămâi fără bunătate de peșteră și frumusețe de femelă cu blăniță, sau dacă erai femeie, de unde venea altă blăniță în căutare de primitiv cu peșteră.

Așa că gelozia îți spunea din ce direcție venea pericolul.

●Mecanisme diferite la bărbați și femei, conform teoriei evoluționiste (Buss, Daly & Wilson):

Bărbații sunt mai sensibili la infidelitatea s*xuală → risc de paternitate incertă.

Femeile sunt mai sensibile la infidelitatea emoțională → risc de pierdere a resurselor, protecției și investiției în copii.

Aceste diferențe se regăsesc în:
•reacțiile fiziologice,
•activarea amigdalei,
•tiparele de interogare și verificare,
•fanteziile de competiție cu rivalii.

De ce există gelozia?
•Asigură monopolizarea partenerului.
•Minimizează riscul de a investi în copii care nu sunt ai tăi (la bărbați).
•Minimizează riscul de abandon și pierdere a resurselor (la femei).
•Semnalează amenințările din mediu: rivali, schimbări în comportamentul partenerului, lipsa atenției.

Gelozia este deci un sistem de alarmă.
Iar în lumea modernă, sistemul poate deveni hiperactivat, bineînțeles că social media are un aport nasol și aici, iar aplicațiile de dating sunt un fel de supermarket de femei și bărbați, unde intră și cine are frigiderul plin.

🪶 2. PERSPECTIVA ANTROPOLOGICĂ

Gelozia depinde în mare măsură de structura culturală și normele de control al s*xualității

Gelozia în culturile arhaice

Antropologia arată că gelozia nu este la fel de intensă sau obligatorie în toate culturile.

•Cultura Mosuo (China) – relații de tip “walking marriages”; paternitatea este neimportantă, moștenirea e matriliniară, gelozia este rară.

•Trobriand (Melanezia) – s*xualitate liberă la adolescenți, gelozie moderată la adulți, structurată în jurul prestigiului.

•Kung San / Hadza – relații seriale, parteneriate flexibile, gelozia apare, dar fără forme extreme.

•Culturile pastoral-nomade – religii abrahamice, control al s*xualității feminine → nivel foarte ridicat al geloziei masculine.

Gelozia și controlul social

Normele despre:
căsătorie, proprietate, filiație, moștenire, tabuuri s*xuale, influențează profund intensitatea geloziei.

***Cu cât o societate este mai patriliniară, cu atât se amplifică gelozia masculină și instituțiile de control (de la virginitate la crime de onoare).***

Gelozia ca structură simbolică

În multe societăți, gelozia nu este doar o emoție, ci:
•un indicator al statutului,
•o dovadă de atașament,
•un mecanism ritualizat de apărare a onoarei,
•un simbol al posesivității.

În culturile occidentale moderne, gelozia a fost romanticizată → “dacă nu e gelos, nu îi pasă”.

🧠 3. PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ MODERNĂ

Gelozia ca fenomen afectiv-comportamental legat de atașament, autonomie și identitate

Tipuri de gelozie (modern)

a) Gelozia normală

Activată în fața unei amenințări reale
-Proporțională.
-Reversibilă.
-Comunicabilă.

b) Gelozia reactivă

Răspuns la un comportament ambiguu.
-Asociată cu anxietatea de performanță, rănile narcisice.

c) Gelozia anxioasă / hipervigilentă
-Verificări
-Fantasme catastrofice
-Interpretări distorsionate

d) Gelozia obsesivă
-Ruminații
-Ritualuri de verificare
-Distorsiuni cognitive (inferioritate, abandon).

e) Gelozia delirantă (Othello syndrome)
-Convingeri psihotice de infidelitate.
-Asociată cu tulburări psihotice, organice sau demență.

Corelația geloziei cu stilurile de atașament

📌 Atașament anxios dependent + gelozie
•Frică intensă de abandon
•Gelozie intensă, verificări, hipervigilență
•Interpretare exagerată a semnalelor

📌 Atașament anxios evitant + gelozie
•Pare să nu fie gelos → dar poate avea gelozie intensă, reprimată.
•Poate reacționa prin retragere, pedepse tăcute.

📌 Atașament dezorganizat + gelozie
•Gelozie explozivă, impulsivă, amestec de panică și furie.

De multe ori apare în relații toxice, ciclice, cu intermitență.

Cum influențează dinamica de cuplu?

Gelozia apare în special când:
•există inconsistență (mesaje mixte),
•relația are lipsă de definire,
•partenerul este ambivalent,
•există diferențe mari de atractivitate percepută,
•există istoric de infidelitate,
•partenerul “flirtează” compulsiv,
•există trauma de abandon.

Gelozia este mai intensă în relațiile pasionale dar instabile decât în cele stabile și matur afective.

🔎 4. Bun bun, dar ce înțelegem din atâta citire?

Că gelozia este:
•Evoluționist – un mecanism de protecție a investiției reproductive;
•Antropologic – o emoție intens influențată de cultură, norme și structura de putere;
•Psihologic – o reacție la frica de abandon, pierdere, competiție și nesiguranță de sine.

Bine bine, se manifestă gelozia la fel, la femei și bărbați?

Bineînțeles. Că nu.
Mai jos ai cea mai clară și nuanțată comparație între bărbați și femei în ceea ce privește gelozia, integrând cunoștințe despre evoluție, antropologie, psihologie modernă, neurobiologie, mecanisme de atașament și dinamica relațiilor.

Este o sinteză pe care o poți folosi direct, în cuplu, de mâine.

GELOZIA LA BĂRBAȚI vs GELOZIA LA FEMEI

O analiză evoluționistă, antropologică și psihologică

🔬 1. Diferențe evoluționiste (fundamentul biologic)

Bărbații — amenințarea principală: infidelitatea s*xuală

Pentru un bărbat, în logica evolutivă, riscul major este:
👉 “Să investesc resurse într-un copil care nu e al meu.”

Consecință:
•sensibilitate crescută la detalii s*xuale,
•reactivitate emoțională crescută la imagini/dovezi s*xuale,
•gelozie direcționată mai mult către rivali decât către parteneră.

Gelozia masculină → mai mult competițională și teritorială.

Femeile — amenințarea principală: infidelitatea emoțională

Pentru femei, riscul evolutiv era:
👉 “Partenerul își investește resursele în altă femeie și mă abandonează.”

Consecință:
•sensibilitate la implicare emoțională: mesaje, atenție, grijă, “ea îl cunoaște mai bine decât mine”,
•gelozie direcționată spre partener, nu spre rivale.

Gelozia feminină → mai mult relațională și de pierdere a investiției.

🪶 2. Diferențe antropologice

Antropologia arată că fiecare s*x a fost modelat de funcțiile sociale atribuite.

Societăți patriliniare (majoritatea culturilor moderne)
•femeia controlată s*xual → pentru garantarea paternității,
•gelozia masculină e normativă, uneori violentă,
•gelozia feminină este descurajată sau rușinată.

Societăți matriliniare (Mosuo, Minangkabau)
•paternitatea este secundară → gelozia masculină scade,
•femeile au autonomia s*xuală → gelozia feminină este mai mică,
•accent pe rețele familiale largi, nu pe cuplu exclusiv.

Societățile occidentale, azi
•accent pe autonomie, libertate, romantizare,
dar gelozia a rămas asimetrica:

Bărbații:
→ gelozie puternică la flirt s*xual, haine, “dar ce i-ai scris?”, fantezii legate de concurenți.

Femeile:
→ gelozie puternică la distanțare, atenție emoțională acordată altei femei.

🧠 3. Diferențe neuropsihologice și cognitive

Studiile MRI arată activări distincte când bărbații și femeile percep infidelitatea.

Bărbații
•activare mai mare în amigdala laterală și zone implicate în competiție,
•reacții mai rapide, impulsive,
•orientare externă: “cine e rivalul? trebuie să-l înving”.

Femeile
•activare mai mare în cortexul prefrontal (procesare socială),
•reacții mai analitice, ruminații,
•orientare internă: “de ce nu mai sunt suficientă? ce simte el pentru ea?”.

🧩 4. Diferențele psihologice moderne

Gelozia la bărbați

Se exprimă adesea prin:
•furie și teritorialitate,
•control comportamental (“cu cine vorbești? unde ești?”),
•creșterea dominanței,
•compararea cu rivalii,
•impuls de a recâștiga partenera (dar într-un mod mai “extern”).

Sursele geloziei masculine:
•competiție ierarhică,
•narcisism rănit,
•lipsa sentimentului de valoare,
•infidelitate masculină anterioară (proiecție).

Gelozia la femei

Se exprimă prin:
•anxietate, teamă, ruminații,
•analizarea semnalelor emoționale,
•hiperatenție la conexiunea partenerului,
•comparația cu “cealaltă femeie” pe criterii de frumusețe și valoare.

Sursele geloziei feminine:
•frică de abandon,
•lipsa validării emoționale,
•scăderea investiției partenerului,
•relații cu inconsistență emoțională.

🔗 5. Stilurile de atașament — diferențe reale între bărbați și femei

La bărbați:
•anxioșii → gelozie explozivă + control,
•evitantii → gelozie reprimată → izbucniri imprevizibile,
•dezorganizații → gelozie fuzională + impulsivitate.

La femei:
•anxioase → gelozie intensă, ruminații, verificări, nevoie de reasigurare,
•evitante → gelozie subtilă, ironii, distanțe punitive,
•dezorganizate → gelozie ca “panică de abandon + furie”.

❤️ 6. Dinamica în cuplu — cm apare tensiunea?

•Bărbatul se simte amenințat s*xual → crește controlul
•Partenera percepe controlul ca semn de neîncredere → se retrage.
•Femeia se simte amenințată emoțional → crește cererea de conexiune
•Partenerul se simte invadat → se distanțează.

Rezultatul?
Ciclul geloziei inversate: control masculin ↔ anxietate feminină.

🧭 7. Gata, ai ajuns la final

Bărbații:
•reacție mai rapidă, orientată spre rival, •dominanță, s*xualitate.
•sensibili la infidelitatea fizică.

Femeile:
•reacție mai lentă, orientată spre relație, anxietate, analiză.
•sensibile la infidelitatea emoțională.

Diferența centrală:
👉 Bărbații protejează teritoriul s*xual.
👉 Femeile protejează legătura emoțională.

psiholog.mihai.oprea@gmail.com

Descrie-mi succint cu ce dificultate emoțională sau psihologică te confrunți, durata, vârsta și ce anume îți dorești/ai nevoie să se îmbunătăţească și începem "munca" de acolo.

29/11/2025

Cum își dau părinții seama când copilul are nevoie de un psiholog, înainte să apară consecințele pe termen lung?

1. De ce e importantă observația timpurie?
Copiii nu spun: „Am anxietate”, „Am stres”, „Se întâmplă ceva cu mine”.

Ei ne arată prin comportamente.

*Cele mai multe dificultăți emoționale devin vizibile cu 6–12 luni înainte ca părintele să le conștientizeze*

Nu căutăm în primul rând „patologia”, ci semnale de suprastimulare emoțională, psihică, corporală.
Asta nu înseamnă că nu suntem atenți la simptomele patologice.

2. Cele 4 mari categorii de semne pe care părinții trebuie să le observe (3–4 min utile)

A. Schimbări bruște în comportament

Apare un comportament nou sau mult mai intens.

Ex.: copil liniștit → devine iritabil sau agresiv; copil independent → devine lipicios; copil sociabil → se izolează.

Indicator de risc: schimbările care durează peste 2–3 săptămâni, fără motiv clar.

B. Semne corporale și senzoriale (de regulă subevaluate)

(inclusiv ceea ce discuți frecvent: ticuri, smuls gene, ros unghii)

Ticuri noi sau care se intensifică!***

•Smuls de gene, păr, sprâncene → semn clasic de supraîncărcare emoțională.

•Roade unghiile sau pielițele până la durere/sângerare.

•Somn fragmentat, coșmaruri, evită să doarmă singur.

•Dureri de burtă înainte de școală → anxietate de separare, bullying, frică de performanță.

Corpul vorbește înainte ca emoțiile să devină cuvinte.

C. Semne emoționale specifice etapelor de dezvoltare
•3–6 ani: frici mari, regresii (urinează, vrea suzetă, nu vrea la grădiniță).
•6–10 ani: perfecționism, evitare școală, plâns neexplicat, somatizări.
•10–14 ani: iritabilitate, conflicte frecvente, autoînvinovățire, comparații cu colegii.
•14–17 ani: izolare, consum digital excesiv, scăderea notelor, dismorfofobie, comportamente de risc.

Regulă simplă:
Când apare un comportament care nu se potrivește cu vârsta, merită evaluat.

D. Evenimente de viață, tranzitia de la o etapa la alta, ce necesită automat vigilență din partea părinților

•Începerea grădiniței → separare, anxietate, somatizări.

•Începerea școlii → presiune de performanță, frica de eșec.

•Bullying → izolare, frică de mers la școală, scădere stima de sine.

•Mutarea în altă casă / oraș → nesiguranță, pierderea rutinei.

•Nașterea unui frate → gelozie, comportament regresiv.

•Separarea/divorțul → loialități împărțite, hiper-maturizare, parentificare, conjugalizare.

•Pubertatea → anxietate corporală, comparații, introversie bruscă.

În astfel de momente copilul nu are nevoie de un psiholog neapărat, dar are nevoie de un părinte care observă bine, un psihic matur și prezent.

3. Ce poate face un părinte în primele 30 de zile
Observă ritmul: cât de des apare, cât durează, ce îl declanșează.

•Notează în telefon 3 lucruri: comportament – context – intensitate.
•Creează „Cele 10 minute de conectare”, fără telefoane.

Pune 2 întrebări săptămânal:
•Ce te-a supărat cel mai mult săptămâna asta?
•Ce ai avut nevoie și nu ai spus?

Copilul are o tendință naturală de a se duce către adult și a-i spune ce îl neliniștește.
Dacă nu o face cu părintele sau profesorii, o va face în cabinet, într-o relație securizantă, nouă, în care observă de la prima întâlnire că primește atenție și este doar despre el.

4. Când mergem la psiholog?
Mergem atunci când:

1. Persistă peste 4 săptămâni.
2. Afectează somnul, școala sau relațiile.
3. Observăm comportamente de tip:
•ticuri persistente
•auto-agresiune (smuls păr/gene/piele)
•izolare
•compulsii
•frici intense

4. Când părintele are senzația Nu mai știu ce să fac.
Nu mergi la psiholog pentru că e grav.
Mergi ca să nu devină grav.
Și ca să iți îmbunătățești arsenalul de părinte prezent.

Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți atenți.***
Când observăm devreme, nu diagnosticăm copilul, ci îi protejăm dezvoltarea.
Psihologul nu e un ultim pas, ci un pas de prevenție.

Până la urmă, munca cea mare se întâmplă acasă nu într-o oră de terapie o data pe săptămână.

psiholog.mihai.oprea@gmail.com

Descrie-mi succint cu ce dificultate emoțională sau psihologică te confrunți, durata, vârsta și ce anume îți dorești/ai nevoie să se îmbunătăţească și începem "munca" de acolo.

25/11/2025

De la ce vârstă este nesănătos să dormi cu copilul?
Nesănătos pentru copil, periculos pentru cuplu, pe scurt, nasol.

Da, știu, trăim în România, nu toată lumea are 3-4 camere, paturi diferite pentru frați, iarna este frig, bărbatul mai vine și beat și nu vrei ce vrea el, sau poate că sforăie.
Mai jos este însă altă poveste, una modernă dar cu același impact.

Povestea asta nu este o metaforă, ci o hartă de dezvoltare întreruptă, foarte frecventă la copiii care:
•dorm prea mult timp cu un părinte
•devin parte în dinamica cuplului
•nu trec corect prin separare-individuare
•sunt folosiți inconștient sau conștient pentru reglare emoțională
•cresc cu părinți anxioși, depresivi sau în relații tensionate

Luca nu este un caz izolat.
Iar pregătirea copilului și a părinților de a dormi separat durează ani de zile și este în sine o întreagă strategie.

Separați-vă, sănătos, la timp.

Luca avea zece ani și dormea în fiecare noapte în același loc: între mama lui și partenerul nou al acesteia.
Pentru oricine altcineva părea o situație ciudată, pentru mama lui era îngrijire, iar pentru Luca era singurul loc unde știa că toți îl vor „ține minte”.

În timpul zilei mama era ocupată, partenerul ei încerca să intre în noul rol, tatăl era undeva între vizite rare și promisiuni.

Noaptea era singurul moment în care Luca simțea că aparține unei lumi care nu se destramă, erau “toți” împreună.

Dacă ceea ce se vedea la suprafață era doar liniște, ce se întâmpla de fapt, era o tăcere densă, plină de frici.

Mama lui, temătoare că noua relație se poate rupe sau că Luca încă suferea din cauza divorțului, îl lăsa să doarmă în continuare cu ea în pat.

Partenerul ei, nevrând să pară insensibil, accepta fără să pună limite acestui “cuplu de trei”.

Iar Luca… Luca tăcea. Nu spunea niciodată că se teme să doarmă singur, că își imaginează că dacă adoarme în camera lui, mama și noul ei partener „uită” de el, așa cm avusese impresia că părinții uitaseră unul de celălalt înainte de divorț, nu spunea că îi este teamă că ar putea apărea un frățior iar el nu ar mai avea loc în pat cu ei.

Luca dormea între ei, ca o punte.
Noaptea devenea un spațiu fără margini: nici mamă, nici partener, nici copil nu erau cu adevărat acolo.

Doar că într-un fel, Luca era “prea acolo”.

Trupul lui mic era bariera tăcută care ținea la distanță orice apropiere dintre adulți.
Nimeni nu respira adânc. Nimeni nu visa. Nimeni nu pleca. Nimeni nu era singur.

Mama se “obișnuise” cu ideea că „așa e mai ușor pentru toți”.
Dar ceea ce nu vedea ea era că Luca absorbea o tensiune care nu era a lui.

Cam așa se nasc, încet, copiii-reglatori: cei care cred că existența lor emoțională este responsabilă de pacea din familie.

Când a împlinit 18 ani, Luca a plecat la facultate.
Prima noapte în camera de cămin l-a lovit cu un gol pe care nu știa să-l numească.
Își punea căștile, adoarmea cu telefonul lângă piept, apoi cu televizorul aprins, ca și cm voia să reconstruiască acel spațiu în care nu era niciodată singur.

Se trezea neliniștit, dependent de prezența cuiva care să-l vegheze.
Nu înțelegea de ce anxietatea îl copleșea noaptea, de ce nu se simțea complet când era și singur, dar nici confortabil când era cu cineva?

Când a început o relație de cuplu, Luca a devenit un adult care:
•se temea constant de abandon
•cerea reasigurări
•se sufoca dacă partenera nu-i răspundea imediat
•dar se bloca emoțional atunci când intimitatea devenea prea profundă

Cu partenera lui, simțea nevoia să doarmă îmbrățișat, lipit, aproape fuzionat.
Dacă ea se întoarcea pe partea cealaltă, băiatul de 10 ani din interiorul lui se trezea:
„Oare mă lasă? Oare dispare ceva? Oare o pierd?”

În același timp, orice tentativă de apropiere s*xuală sau emoțională prea intimă îl activa:
corpul îi spunea „e prea mult”, la fel cum, când era copil, apropierea dintre mama și partenerul ei era „prea periculoasă” și el trebuia inconștient să o oprească.
Asociase din copilărie tensiunea s*xuală cu teama de abandon.

Și cam așa se construiește adultul care nu poate rămâne nici aproape, nici departe.

Adicțiile – o continuare a fuziunii pierdute

La 22 de ani, Luca a descoperit că alcoolul, jocurile video, p**nografia sau scrolling-ul compulsiv îi fac noaptea mai suportabilă.
În loc de oameni, folosea stimuli care să-i țină corpul „acompaniat”.

Adicțiile nu-i veneau din hedonism, ci din nevoia de reglare a unei anxietăți primare:
frica de separare, activată pentru prima oară când dormea într-un pat care nu era al lui, între două nevoi emoționale care nu se întâlneau.

La 30 de ani, după câteva relații în care a fost părăsit pentru că era prea dependent, Luca decide să caute și ajutor.

“–Simt că sunt mereu între ceva și ceva. Niciodată într-un loc al meu. În relații sunt lipit, în intimitate mă blochez, iar în singurătate mă prăbușesc.
– Când dorm singur, simt că o parte din mine e în pericol.”

– Unde dormeai când erai mic?

Și atunci, brusc, ca o ușă veche care se deschide, Luca vede camera de altădată.
Pătura.
Respirația mamei în stânga.
Respirația bărbatului în dreapta.
Corpul lui, bariera.
Rolul lui, “siguranță” pentru toți.

Realizează că intimitatea dintre adulți lipsise, și că el fusese plasat în mijlocul unei dinamici pe care nu o înțelegea.

Terapia devine un spațiu în care învață, pentru prima dată, să doarmă singur, metaforic, fără să se teamă că lumea dispare.
Învață că nu era responsabil nici să repare cuplul părinților divorțați, nici să fie garanția liniștii pentru mama, și nici să se păzească de un partener bun pentru mama lui și figură paternă pozitivă pentru el.

Dacă nu se schimbă nimic în povestea unui copil ca Luca, cel mai probabil traseul lui poate duce la acest scenariu:
•anxietate de separare care continuă în adolescență și adult
•tendințe de fuziune în relații
•toleranță scăzută la distanță + toleranță scăzută la intimitate
•dependențe ca forme de auto-reglare în lipsa unei structuri interne
•dificultatea de a-și forma un sine autonom
•relații de cuplu instabile, dominate de frica de pierdere și frica de apropiere
•blocaje s*xuale
•confuzie identitară

Dar povestea asta are și alt potențial: atunci când dinamica se schimbă, copilul învață că lumea nu se prăbușește când este singur.
Că doi adulți au propriul lor spațiu, iar el îl are pe al lui.
Că nu e treaba lui să țină pe nimeni împreună.

Povestea lui Luca este o ilustrare stratificată a anxietății de separare, fuziunii parentale, perturbării procesului de individuare și riscurilor pe termen lung.
O descompun în segmente teoretice, cu legături directe între poveste și concepte, vă pun și numele autorilor, se găsesc cărți bune, ușor de citit de către publicul larg.

I. ANXIETATEA DE SEPARARE ȘI SOMNUL CA SPAȚIU DE REGLARE
1. Perspectiva lui Bowlby – Atașamentul ca bază de siguranță

Atunci când copilul doarme între mamă și partener, somnul devine locul principal de reglare emoțională.
În mod sănătos, copilul face tranziția spre autonomie nocturnă între 3–6 ani.

La 10 ani, faptul că Luca are nevoie să doarmă între adulți arată:
•anxietate de separare reziduală
•dificultăți în construirea unei autonomii emoționale
•lipsa unei baze de siguranță stabile post-divorț

În teoria atașamentului, asta se traduce prin:
hiperactivarea sistemului de atașament → copilul caută proximiate fizică excesivă pentru a regla frica de abandon.

II. MAHLER – EȘEC ÎN PROCESUL DE INDIVIDUARE-SEPARARE
Margaret Mahler descrie între 0–3 ani procesul prin care copilul trece de la fuziunea cu mama → la autonomie.

În cazul lui Luca, acest proces este reactivat și blocat, deoarece familia divorțată îl reintră într-o pseudo-fuziune:
•mama îl „trage” aproape
•partenerul nu pune limite
•copilul devine „obiect reglator” pentru anxietatea mamei

Această fuziune târzie perturbă:
•diferențierea sine–altul
•formarea granițelor psihice
•capacitatea de a tolera separarea

Rezultatul:
adultul nu știe să rămână singur, dar nici să fie cu cineva fără teamă.

III. WINNICOTT – COPILUL CA „OBIECT SUPLIMENTAR” ȘI RISCUL DE FALS SELF
Winnicott explică faptul că atunci când copilul este folosit inconștient pentru a calma anxietatea părintelui, el dezvoltă:

False Self (un sine adaptat la nevoile celorlalți)
•inhibiție a spontaneității
•rol de protector emoțional al adultului

Luca, dormind între mamă și partener, devine:
•paznic al relației
•„tampon” emoțional
•regulator al tensiunii cuplului
•garanție pentru mama că nu va rămâne din nou singură

Acest tip de rol duce la:
•hipervigilență emoțională
•dificultăți în a spune „nu”
•vinovăție când încearcă să fie autonom
•confuzie identitară

IV. TEORIA SISTEMICĂ – TRIANGULAREA COPILULUI
În familiile post-divorț, un risc major este triangularea:
copilul devine parte din dinamica cuplului și umple locul partenerului.

Acum, copilul:
•este între adulți fizic
•este între adulți emoțional
•blochează intimitatea cuplului
•simte responsabilitate pentru menținerea păcii

Triangularea produce parentificare afectivă, în care copilul devine:
•confident
•suport emoțional
•înlocuitor de partener
•instrument de stabilizare

În timp, asta duce la:
•hiper-responsabilitate
•frică de conflict
•incapacitatea de a pune limite în cuplu
•atracție spre relații disfuncționale

V. PERSPECTIVA NEUROPSIHOLOGICĂ – REGULAREA AFFECTIVĂ
Copiii care nu învață să adoarmă singuri nu dezvoltă complet:
•auto-liniștirea
•toleranța la stimulii interni (anxietate, gânduri, emoții)
•mecanisme de auto-reglare

La adolescență și adulți, asta se traduce prin:
•insomnie
•anxietate nocturnă
•nevoia compulsivă de stimulare (telefon, p**n, alcool, ruminație)
•dependențe

Corpul repetă ce a învățat:
„Nu ești în siguranță singur cu tine.”

VI. DE LA NARAȚIUNE LA ADULTUL CARE DEVINE
1. Stilul de atașament
Adultul ca Luca:
•se teme de abandon
•se teme de intimitate (pentru că a fost martor și blocant al intimității dintre adulți)
•oscilează între fuziune și evitarea emoțională

El recreează inconștient dinamica familiară:
•caută un partener foarte aproape
•dar se blochează când e prea aproape
•se simte gol când este singur
•caută adicții ca tampon

VII. ADICȚIILE CA REZULTAT AL ANXIETĂȚII DE SEPARARE
Adicțiile apar când copilul nu dezvoltă:
•capacitate internă de auto-liniștire
•un spațiu psihic, propriu

În poveste:
👉 Luca folosește alcool, p**n, jocuri, scrolling
👉 pentru a regla același gol de atunci
👉 în care somnul singur era intolerabil

Adicția este de fapt o fuziune cu un stimul pe care nu îl abandonează niciodată, nu?

VIII. INTIMITATEA DE CUPLU – EFECTELE TARDIVE
Pentru un copil care a dormit între adulți:
•corpul învață că „intimitatea dintre doi adulți e periculoasă / tensională”
•s*xualitatea devine confuză
•apropierea fizică e încărcată cu anxietate sau rușine
•adultul va alterna între inhibiție și hiperexcitabilitate anxioasă

Relațiile devin:
•scurte
•intense
•instabile
•dependențe
•cu teamă de respingere

Sau exact opusul:
•parteneri indisponibili
•relații în care partenerul joacă rol de salvator, îl salvează de singurătatea nopții

IX. CAUZALITATEA FUZIUNII → CONSECINȚE LA ADULT
Fuziune (exces de apropiere fără limite) →
•blocarea separării
•blocarea autonomiei
•blocarea diferențierii sine-altul
•blocarea auto-reglării
•blocarea dezvoltării identitare
•rol parental/triangulat
•inhibiția explorării
•frici difuze
→ Adicții + Relații instabile + Anxietate de separare la adult

Aceasta nu este o simplă corelație.
Este o continuitate a dezvoltării întrerupte.

Scenariul negativ, din punct de vedere clinic, devine profilul cel mai frecvent întâlnit:

•anxietate nocturnă persistentă
•dificultăți de somn
•panică la separare
•imposibilitatea de a fi singur
•confuzie afectivă
•toleranță scăzută la intimitate
•codependență
•adicții
•hipervigilență
•vinovăție excesivă
•s*xualitate blocată sau compulsivă
•relații de cuplu instabile

psiholog.mihai.oprea@gmail.com

Descrie-mi succint cu ce dificultate emoțională sau psihologică te confrunți, durata, vârsta și ce anume îți dorești/ai nevoie să se îmbunătăţească și începem "munca" de acolo.