Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa

08/09/2025

🎥 IRPI Talks – Episodul 11
Psihoterapia integrativă pentru familie este un proces specializat care se adresează întregii familii. Se desfășoară în ședințe săptămânale de 90–120 de minute, pe o perioadă de 3, 6 sau 12 luni, în funcție de obiective.

Obiectivul central este să ajutăm familia să își dezvolte autoobservarea, să înțeleagă și să corecteze mecanismele relaționale disfuncționale și să consolideze ceea ce funcționează deja. Lucrăm atât pe relația dintre parteneri – ca adulți responsabili de propriul stil de viață și de mediul oferit copiilor – cât și pe relația părinte–copil, cu scopul de a construi un mod de „a trăi împreună” în echilibru, respect și armonie.

Metodele noastre sprijină membrii familiei să își înțeleagă participarea la viața comună, să identifice soluții și să le pună în practică într-un ritm potrivit. Iar la final, demersul are repere clare și măsurabile, vizibile în îmbunătățirea calității vieții de familie.

06/09/2025

🎯𝐆𝐚𝐦𝐢𝐧𝐠𝐮𝐥 𝐜𝐚 𝐚𝐝𝐢𝐜ț𝐢𝐞: î𝐧ț𝐞𝐥𝐞𝐠𝐞𝐫𝐞𝐚 ș𝐢 𝐚𝐛𝐨𝐫𝐝𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐠𝐫𝐚𝐭𝐢𝐯ă 𝐚 𝐝𝐞𝐩𝐞𝐧𝐝𝐞𝐧ț𝐞𝐢 𝐝𝐞 𝐣𝐨𝐜𝐮𝐫𝐢 𝐯𝐢𝐝𝐞𝐨 🎮

Jocurile video – un portal catre alte lumi
Jocurile video pot reprezenta experiențe ludice, narative, catartice sau sociale, însă sunt întotdeauna, pe un anumit plan, experiențe psihologice ce implică o ”investiție emoțională” din partea jucătorului (Nguyen & Bavelier, 2023). Acestea au devenit o formă importantă de produs cultural, portretizând subiecte cu care ne confruntăm în viața reală: stereotipuri, violență, conflicte, prejudecăți etc., modelând reprezentările ”populare” ale acestor aspecte. În procesul de imersare în universul jocului, jucătorii se concentrează pe executarea repetitivă a anumitor sarcini sau activități, având loc fenomenul de ”sângerare” (bleeding), în care sentimentele, gândurile, relațiile și stările fizice ale jucătorului afectează avatarul din joc și viceversa (Bowman, 2018). Peisajul virtual creat contribuie în dezvoltarea conexiunii dintre jucător și univers, și la gradul de imersare în poveste, jucătorul ajungând să creadă în universul digital, acesta ajungând să fie pus în fața unui paradox: acela de a salva și transforma lumea digitală, după propriile sale sisteme de valori și tranziția către acceptarea pasivă a impunerii regulilor funcționale ale universului virtual.

🎈Jocurile video pot genera experiențe de divertisment dincolo de plăcerea pur hedonică, virând spre experiențe eudemonice, dinamică ce implică trăiri specifice ale jucătorului, precum trăiri emoționale accentuate, stimularea reflectării asupra propriei persoane, sau trăirea unui sentiment de plenitudine. Eudemonismul reprezintă o doctrină morală provenită din filosofia aristotelică, care descrie faptul că, pentru a trăi o viață bună, indivizii ar trebui să se concentreze asupra aspectelor valoroase ale vieții, să-și exercite virtutea și să-și realizeze pe deplin propriul potențial (Tiberius & Mason, 2009). Experiențele eudemonice evoluează pe parcursul unui joc, cu cele mai încărcate din punct de vedere emoțional apărând spre sfărșitul jocului, iar diversele teme narative alimentând fluxul eudemonic al experiențelor pe parcursul întregii narațiuni a jocului (Daneels & Vandebosch, 2023).

🎈Dependența de jocuri video
DSM-5 propune condiția de Internet Gaming Disorder (IGD), care se referă la un model comportamental problematic legat de jocurile video, caracterizat printr-un angajament compulsiv și prelungit în fenomenul de gaming, în ciuda consecințelor negative semnificative în plan personal, social, educațional sau profesional. Această tulburare este conceptualizată ca un tip de dependență comportamentală, comparabilă în unele privințe cu jocurile de noroc patologice, și a fost inclusă în DSM-5 ca o condiție care necesită studii suplimentare. În plus, versiunea ICD-11 recunoaște oficial termenul de "Gaming Disorder" drept entitate clinică distinctă (Jo et al., 2019).

În contextul influenței cumulative a unor factori suplimentari, prelungirea timpului dedicat jocurilor video poate conduce la transformarea acestora dintr-o activitate potențial benefică într-una cu efecte negative. Literatura de specialitate evidențiază frecvent impactul negativ al utilizării excesive a jocurilor asupra stării psihologice și psihosociale a individului. În acest sens, numeroase studii au investigat relația dintre practicarea excesivă a jocurilor video și apariția simptomelor de depresie, anxietate (Erevik et al., 2022), precum și scăderea performanțelor academice (Ferguson et al., 2011).

Studiile de specialitate au evidențiat că dependența poate induce modificări funcționale și structurale în anumite regiuni cerebrale, precum cortexul prefrontal (PFC), striatul ventral (VS) și striatul dorsal (DS)(Kuss et al., 2012). Datele obținute prin tehnici de neuroimagistică, au demonstrat că nivelurile crescute de dopamină (DA) la nivel cerebral sunt corelate cu apariția senzațiilor de plăcere și euforie (Lingford-Hughes & Nutt, 2003).

DSM-5 menționează că practicarea jocurilor video trebuie să genereze o „afectare semnificativă sau un disconfort marcant” în anumite aspecte ale vieții individului. Această condiție propusă este specifică activității de gaming și nu include dificultățile legate de utilizarea generală a internetului, jocurile de noroc online, rețelele de socializare sau utilizarea smartphone-urilor (Nim & Pandey, 2021; Jo et al., 2019). Simptomele propuse pentru tulburarea de jocuri pe internet includ:

-Preocupare excesivă față de jocurile video, manifestată prin distragerea constantă a atenției.
- Apariția simptomelor de sevraj în absența posibilității de a juca (ex. iritabilitate, anxietate, neliniște etc).
- Dezvoltarea unei toleranțe ridicate, reflectată prin nevoia de a petrece tot mai mult timp jucând pentru a obține aceeași satisfacție.
- Incapacitatea de a reduce sau întrerupe timpul petrecut în jocuri video, în ciuda încercărilor repetate de a limita acest comportament.
- Neglijarea altor activități sau interese anterioare, din cauza dedicării excesive față de gaming.
- Continuarea activității de gaming chiar și în prezența unor consecințe negative evidente.
- Minimalizarea sau ascunderea adevărului față de familie sau apropiați în legătură cu timpul real dedicat jocurilor video.
- Utilizarea jocurilor video ca mijloc de evitare sau gestionare a emoțiilor negative, precum tristețea, anxietatea sau vinovăția.
- Periclitarea unor aspecte importante ale vieții, cm ar fi locul de muncă sau relațiile personale, din cauza comportamentului legat de jocuri video.

🎯🎯Abordarea integrativă a dependenței de jocuri video

Abordarea psihoterapiei integrative în tratarea dependenței de jocuri video este esențială datorită complexității acestei tulburări, care implică factori cognitivi, emoționali, comportamentali și sociali. Integrarea mai multor modele terapeutice permite personalizarea intervenției și crește eficiența în reducerea comportamentului adictiv și în restabilirea funcționării psihosociale.

Una dintre cele mai eficiente abordări integrative în tratarea atât a adicțiilor jocurilor video, dar și a altor adicții ce implică conținut media, o reprezintă programul PIPATIC (Programa Individualizado Psicoterapéutico para la Adicción a las Tecnologías de la información y la comunicación/Individualized psychotherapy program for addiction to information and communication technologies)(Torres-Rodriquez et al., 2017).

Acesta este un program psihoterapeutic integrativ, creat special pentru adolescenții care suferă de IGD sau alte dependențe comportamentale legate de tehnologie, cm ar fi utilizarea problematică a rețelelor sociale, smartphone-urilor sau internetului etc.

Programul PIPATIC este o intervenție terapeutică bazată pe psihoterapie integrativă, care se concentrează pe multiple arii critice ale individului. Psihoterapia integrativă este folosită în scopul reducerii comportamentului adictiv, restabilirea funcționării cotidiene sănătoase, îmbunătățirea reglării emoționale și a integrării sociale etc.

Psihoterapia integrativă reprezintă o abordare complexă și eficientă în tratarea dependenței de jocuri video, o tulburare comportamentală recunoscută de DSM-5 ca fiind asociată cu deteriorarea semnificativă a funcționării psihosociale.

Această formă de terapie combină tehnici din mai multe școli psihoterapeutice, precum terapia cognitiv-comportamentală, abordările psihodinamice, intervenția motivațională, terapia de familie și antrenamentul în abilități sociale, în vederea abordării multidimensionale a adicției: cognitive, emoționale, relaționale și comportamentale.

Prin abordarea personalizată și focalizarea pe mai multe domenii de intervenție, psihoterapia integrativă oferă un cadru flexibil și adaptabil care răspunde mai eficient nevoilor clinice ale adolescenților afectați de această tulburare emergentă.

Astfel, modelul multinivelar specific psihoterapiei integrative (Norcross & Goldfried, 2019) reprezintă cadru conceptual care susține intervenția psihoterapeutică în cazul adicțiilor de jocuri video, prin luarea în considerare a mai multor dimensiuni interdependente ale funcționării umane.

Ovidiu Iordache
Psiholog clinician/ psihoterapeut în formare IRPI

Bibliografie
Bowman, S. (2018). Immersion and shared imagination in role-playing games. In S. Bowman (Ed.), Role-playing game studies (pp. 379–394). Routledge;
Daneels, R., & Vandebosch, H. W. (2023). Profound playing: Introducing the Model of Eudaimonic Gaming. In ECREA Digital Games Research Section symposium "Digital Games at the Forefront of Change: On the Meaningfulness of Games and Game Studies". Madrid;
Erevik, E. K., Landrø, H., Mattson, Å. L., Kristensen, J. H., Kaur, P., & Pallesen, S. (2022). Problem gaming and suicidality: A systematic literature review. Addictive Behaviors Reports, 15, 100419. https://doi.org/10.1016/j.abrep.2022.100419;
Ferguson, C. J., Coulson, M., & Barnett, J. (2011). A meta-analysis of pathological gaming prevalence and comorbidity with mental health, academic, and social problems. Journal of Psychiatric Research, 45(12), 1573–1578. https://doi.org/10.1016/j.jpsychires.2011.09.005;
Kuss, D. J. (2013). Internet gaming addiction: Current perspectives. Psychology Research and Behavior Management, 6, 125–137. https://doi.org/10.2147/PRBM.S39476;
Kuss, D. J., & Griffiths, M. D. (2012). Internet and Gaming Addiction: A Systematic Literature Review of Neuroimaging Studies. Brain Sciences, 2(3), 347-374. https://doi.org/10.3390/brainsci2030347;
Lingford-Hughes, A., & Nutt, D. (2003). Neurobiology of addiction and implications for treatment. The British Journal of Psychiatry, 182(2), 97–100. https://doi.org/10.1192/bjp.182.2.97;
Mohammad, S., Jan, R. A., & Alsaedi, S. L. (2023). Symptoms, mechanisms, and treatments of video game addiction. Cureus, 15(3), e36957. https://doi.org/10.7759/cureus.36957;
Nim, A., Pandey, N. (2021). Addiction of video games among young adults: An intervention. Mukt Shabd Journal, 9, 550–562, ISSN 2347-3150;
Nguyen, A., & Bavelier, D. (2023). Play in video games. Neuroscience & Biobehavioral Reviews, 153, 105386. https://doi.org/10.1016/j.neubiorev.2023.105386;
Norcross, J. C., & Goldfried, M. R. (Eds.). (2019). Handbook of Psychotherapy Integration (3rd ed.). Oxford University Press;
Tiberius, V., & Mason, M. (2009). Eudaimonia. In S. Lopez (Ed.), The Encyclopedia of Positive Psychology (pp. 1–351). Wiley-Blackwell;
Torres-Rodríguez, A., Griffiths, M. D., & Carbonell, X. (2018). The treatment of Internet Gaming Disorder: A brief overview of the PIPATIC program. International Journal of Mental Health and Addiction, 16(4), 1000–1015. https://doi.org/10.1007/s11469-017-9825-0;
Jo, Y. S., Bhang, S. Y., Choi, J. S., Lee, H. K., Lee, S. Y., Kweon, Y. S., & Choi, J. S. (2019). Clinical characteristics of diagnosis for Internet Gaming Disorder: Comparison of DSM-5 IGD and ICD-11 Gaming Disorder diagnostic criteria. Journal of Clinical Medicine, 8(7), 945. https://doi.org/10.3390/jcm8070945.

03/09/2025

Ne vedem astăzi, la 18.00, cu profesori, consilieri școlari, psihologi, părinți și nu numai, aici:
https://us06web.zoom.us/j/83569142655?pwd=eECTDLWi5wBoNPge8wES9xVtyZXCe0.1
Să ne vedem cu bine!

Dragi profesori,

Vă invităm să participați, în cadrul Programului de Mentorat Litera, la webinarul: 💻𝗣𝗼𝘃𝗲𝘀𝘁𝗲𝗮 𝗲𝗺𝗼𝘁̦𝗶𝗶𝗹𝗼𝗿 𝗽𝗲 𝗶̂𝗻𝘁̦𝗲𝗹𝗲𝘀𝘂𝗹 𝗰𝗲𝗹𝗼𝗿 𝗺𝗶𝗰𝗶. 𝗔𝗰𝘁𝗶𝘃𝗶𝘁𝗮̆𝘁̦𝗶 𝗽𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗱𝗲𝘇𝘃𝗼𝗹𝘁𝗮𝗿𝗲𝗮 𝗲𝗺𝗼𝘁̦𝗶𝗼𝗻𝗮𝗹𝗮̆ 𝗮 𝗽𝗿𝗲𝘀̦𝗰𝗼𝗹𝗮𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿 𝘀̦𝗶 𝗮 𝘀̦𝗰𝗼𝗹𝗮𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿 𝗺𝗶𝗰𝗶, 𝗰𝗹𝗮𝘀𝗮 𝗽𝗿𝗲𝗴𝗮̆𝘁𝗶𝘁𝗼𝗮𝗿𝗲 𝘀̦𝗶 𝗰𝗹𝗮𝘀𝗲𝗹𝗲 𝗜-𝗜𝗜.

📅 3 septembrie, ora 18.00 💻 Online, pe ZOOM

„𝑷𝒐𝒗𝒆𝒔𝒕𝒆𝒂 𝒆𝒎𝒐𝒕̦𝒊𝒊𝒍𝒐𝒓 𝒑𝒆 𝒊̂𝒏𝒕̦𝒆𝒍𝒆𝒔𝒖𝒍 𝒄𝒆𝒍𝒐𝒓 𝒎𝒊𝒄𝒊” este un caiet de activități care îi conduce pe copii către:
✔️𝑐𝑢𝑛𝑜𝑎𝑠̦𝑡𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑒𝑚𝑜𝑡̦𝑖𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑑𝑒 𝑏𝑎𝑧𝑎̆: 𝑏𝑢𝑐𝑢𝑟𝑖𝑒, 𝑡𝑟𝑖𝑠𝑡𝑒𝑡̦𝑒, 𝑓𝑟𝑖𝑐𝑎̆, 𝑓𝑢𝑟𝑖𝑒, 𝑢𝑖𝑚𝑖𝑟𝑒 𝑠̦𝑖 𝑑𝑒𝑧𝑔𝑢𝑠𝑡
✔️𝑒𝑥𝑝𝑙𝑖𝑐𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑒𝑚𝑜𝑡̦𝑖𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑝𝑒 𝑖̂𝑛𝑡̦𝑒𝑙𝑒𝑠𝑢𝑙 𝑐𝑜𝑝𝑖𝑖𝑙𝑜𝑟, 𝑐𝑢 𝑎𝑗𝑢𝑡𝑜𝑟𝑢𝑙 𝑢𝑛𝑜𝑟 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑗𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑒𝑡𝑒𝑛𝑜𝑎𝑠𝑒 𝑠̦𝑖 𝑎𝑙 𝑢𝑛𝑜𝑟 𝑠𝑖𝑡𝑢𝑎𝑡̦𝑖𝑖 𝑓𝑎𝑚𝑖𝑙𝑖𝑎𝑟𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑣𝑖𝑎𝑡̦𝑎 𝑑𝑒 𝑧𝑖 𝑐𝑢 𝑧𝑖
✔️𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠𝑓𝑜𝑟𝑚𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑒𝑚𝑜𝑡̦𝑖𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑑𝑖𝑛 𝑐𝑜𝑛𝑐𝑒𝑝𝑡𝑒 𝑟𝑖𝑔𝑖𝑑𝑒 𝑖̂𝑛𝑡𝑟-𝑜 𝑝𝑜𝑣𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑐𝑎𝑙𝑑𝑎̆ 𝑠̦𝑖 𝑢𝑠̦𝑜𝑟 𝑑𝑒 𝑖̂𝑛𝑡̦𝑒𝑙𝑒𝑠

🎤La webinar veți avea ocazia să le ascultați pe autoarele auxiliarului, care vor împărtăși din experiența lor și vor oferi sugestii practice pentru integrarea activităților în lucrul zilnic cu cei mici:
✍️ 𝑮𝒂𝒃𝒓𝒊𝒆𝒍𝒂 𝑩𝒂̆𝒓𝒃𝒖𝒍𝒆𝒔𝒄𝒖, 𝑫𝒂𝒏𝒂-𝑴𝒊𝒏𝒂 𝑽𝒆𝒓𝒆𝒔𝒄𝒖 𝒔̦𝒊 𝑰𝒖𝒍𝒊𝒂-𝑴𝒊𝒉𝒂𝒆𝒍𝒂 𝑨𝒏𝒈𝒉𝒆𝒍

👉Înscrierea se face completând următorul formular: https://bit.ly/4fWKSyZ

03/09/2025

🎥 IRPI Talks, episodul 10 🎈
Psihoterapia integrativă individuală este un proces centrat pe persoană, construit într-un cadru clar și sigur, în care relația terapeutică devine motorul schimbării.
Selectăm metode și strategii potrivite pentru fiecare situație și lucrăm multinivelar – emoții, gânduri, comportamente, corp și relații – pentru o integrare personală autentică.

01/09/2025

Coparentalitatea – între continuitate și reconstrucție (o perspectivă din psihoterapia integrativă de familie)

Ce este coparentalitatea?

Coparentalitatea nu înseamnă doar „împărțirea sarcinilor” și nici simpla coabitare. Este calitatea relației dintre doi adulți în rolul lor comun de părinți - felul în care colaborează, iau decizii, își coordonează stilurile de creștere și rămân, împreună, o bază de siguranță pentru copil. În limbajul științific, coparentalitatea este un proces multi-domeniu (cooperare, sprijin reciproc, managementul conflictului, acord privind valorile și limitele), ancorat în contextul mai larg al familiei și al mediului (rețele extinse, presiuni sociale, resurse). Această viziune „ecologică” a fost formulată riguros de M. E. Feinberg și a deschis un cadru de intervenție și cercetare coerent pentru părinți și profesioniști (mai multe detalii în secțiunea de referințe).

Din perspectivă integrativă, coparentalitatea este o punte relațională. Acolo unde diferențele se negociază, emoțiile se reglează, iar vocea copilului rămâne în centru. Nu căutăm părinți „identici”, ci doi adulți suficient de buni, capabili să susțină o narațiune comună despre îngrijire, chiar și atunci când drumurile lor personale se despart.

De ce contează coparentalitatea pentru dezvoltarea copilului?

Calitatea coparentalității este un factor de protecție major pentru adaptarea copilului. O meta-analiză amplă (59 de studii) arată că o coparentalitate bună se asociază cu mai puține probleme emoționale și comportamentale, cu funcționare socială mai bună și cu o relație părinte–copil mai predictibilă. Când părinții cooperează, copilul are acces la o rețea de reguli și relații coerente; când se sabotează reciproc, copilul intră în tensiuni de loialitate și în confuzie.

În sens invers, conflictul persistent dintre părinți – fie că sunt împreună sau separați – este unul dintre cei mai puternici predictori ai distresului copilului (anxietate, probleme de comportament, dificultăți școlare). Literatura de sinteză asupra divorțului subliniază constant că nu separarea în sine este factorul cel mai dăunător, ci calitatea relației parentale după separare (nivelul de conflict, cooperarea, stabilitatea aranjamentelor de îngrijire).

Coparentalitatea în familii „intacte”

În familiile care locuiesc împreună, miza centrală este coordonarea zilnică - acordul privind rutinele, limitele, stilurile disciplinare, dar și susținerea reciprocă în fața copilului. Procesele coparentale „la vedere” (cum ne sprijinim sau ne contrazicem explicit) se împletesc cu procese „subtile” (mesaje non-verbale, micro-alianțe, ironii). J. P. McHale a descris riguros aceste procese și efectele lor asupra climatului familial: acolo unde părinții sunt coerenți și se susțin, copilul beneficiază de un „sol” afectiv mai stabil; acolo unde se sabotează, copilul trăiește între reguli concurente.

Din perspectivă integrativă, intervenția nu urmărește uniformizarea părinților, ci negocierea diferențelor într-o hartă comună. „Cum rămânem o echipă pentru copil, chiar dacă avem temperamente și stiluri diferite?”. Lucrăm atât pe plan relațional (alianțe, granițe), emoțional (validare, reglare), cognitiv (reîncadrarea convingerilor rigide), somatic (tensiunea pe care o poartă corpul în momentele de conflict), cât și – acolo unde este potrivit – pe planul sensului și al valorilor împărtășite.

Coparentalitatea în familii divorțate

După despărțire, coparentalitatea devine continuitatea relațională care îl protejează pe copil de loialități divizate. Cercetările clasice și sintezele ulterioare arată că persistenta ostilității post-separare este predictor de risc, în timp ce cooperarea parentală (comunicare civilă, reguli predictibile între case, susținerea relației copilului cu ambii părinți) susține reziliența. Cu alte cuvinte, „cum ne purtăm ca părinți după divorț” cântărește mai mult decât divorțul în sine.

Date recente arată, de asemenea, că reducerea conflictului coparental în intervenții scurte și focalizate se asociază cu scăderea problemelor externalizante ale copiilor; asta întărește ideea că lucrul direct pe relația coparentală are un efect transfer asupra copilului.

Întrebări-ancoră pentru părinți
Ce vede și simte copilul nostru atunci când noi nu suntem de acord?
Ce mesaj comun vrem să aibă, indiferent în ce casă se află?
Ce diferențe reale putem accepta, fără a le transforma în lupte de principiu?
Ce micro-gest de susținere îi pot oferi azi celuilalt părinte, pentru binele copilului?

Cum privește psihoterapia integrativă de familie coparentalitatea?

Abordarea integrativă ține „întregul” în câmpul atenției și lucrează concret acolo unde relația se blochează.
Aduce la suprafață hărțile relaționale - ce facem când nu suntem de acord, cm cerem sprijin, cm ne susținem reciproc în fața copilului; cartografiem atât procesele explicite, cât și pe cele subtile.

Lucrează cu reglarea emoțională a adulților, știind că modul în care părinții își gestionează furia și anxietatea modelează direct reglarea copilului; în ședințe se exersează co-reglarea, validarea și ritualuri scurte de „pauză” care pot fi preluate acasă.

Reîncadrează cognitiv narațiunile („eu sunt părintele bun / celălalt e problema”) către o poveste comună minimă - „suntem diferiți, dar rămânem doi părinți pentru același copil”. Aceasta susține trecerea de la competiție la cooperare.

Ancorează ecologic colaborarea - acorduri scrise, rutine în ambele case, canale de comunicare clare. Viziunea ecologică a coparentalității ne amintește că sprijinul extins (bunici, școală, comunitate) poate stabiliza efortul părinților.

Coparentalitatea și etapele dezvoltării copilului - perspective integrative

0–2 ani (sugar) — siguranță prin co-reglare
În primii ani, copilul are nevoie de continuitate afectivă și de adulți care își acordă răspunsurile - cine preia, cm liniștim, ce semnale citim din corpul lui. O coparentalitate coerentă, cu mesaje apropiate și sprijin reciproc, se leagă de o reglare mai bună a sugarului și de baze mai solide pentru atașament. Dinamica triadică mamă–tată–copil se conturează surprinzător de devreme și influențează ajustarea socio-emoțională ulterioară. Când apare competiția parentală („eu știu mai bine”) sau sabotajul tacit, disponibilitatea emoțională scade, iar copilul se agită mai ușor.

3–6 ani (preșcolar) — reguli calde, joc și emoții numite
La preșcolar, nevoia centrală este predictibilitatea. O coparentalitate de calitate creează un cadru în care regulile sunt suficient de asemănătoare, iar diferențele se negociază în afara privirii copilului. Cercetările arată legături consistente între tiparele de coparentalitate și competența socio-emoțională; cooperarea părinților, chiar și cu stiluri diferite, susține jocul, limbajul emoțiilor și autoreglarea.

7–11 ani (școlar mic) — coerență între case și sentimentul de apartenență
Odată cu școala, lumea copilului se lărgește și are nevoie de coerență între contexte, de la sarcini la rutine și așteptări. O coparentalitate funcțională reduce tensiunile de loialitate, iar copilul nu mai ajunge mesager între părinți. Meta-analizele indică în mod constant o asociere între coparentalitatea bună și mai puține probleme emoționale ori comportamentale. Intervențiile scurte care diminuează conflictul coparental tind să îmbunătățească și funcționarea copilului.

Adolescență — autonomie, limite și poziție comună
În adolescență, miza se mută spre autonomie și apartenență. Întrebarea devine cm susținem inițiativa adolescentului fără a rupe legătura. Studiile longitudinale în familii post-divorț arată că nu este suficientă absența conflictului; cooperarea coparentală și climatul de sprijin se leagă de un sentiment mai sănătos al autonomiei și al apartenenței. Practic, nu avem nevoie să fim la fel, ci să rămânem suficient de împreună în deciziile mari și în felul în care transmitem limitele.

Firele care leagă vârstele
De la co-reglarea din primul an la negocierea autonomiei în liceu, povestea rămâne aceeași. Când părinții se pot coordona, se pot susține și se pot diferenția fără război deschis, copilul găsește un sol mai stabil pentru emoții, relații și învățare. În limbaj integrativ, coparentalitatea funcționează ca un context regulator al dezvoltării, o împletire de acorduri explicite, micro-gesturi de sprijin și narațiuni comune suficient de solide, ajustate fiecărei etape. Cadrul ecologic al coparentalității — cooperare, acord, sprijin, management al conflictului — oferă repere practice pentru a susține această continuitate.

Psiholog Dr. Gabriela Dumitriu
psihoterapeut/formator Institutul Român de Psihoterapie Integrativă

Resurse științifice

Feinberg, M. E. (2003). The Internal Structure and Ecological Context of Coparenting: A Framework for Research and Intervention. Parenting: Science and Practice, 3(2), 95–131.
Teubert, D., & Pinquart, M. (2010). The Association Between Coparenting and Child Adjustment: A Meta-Analysis. Parenting: Science and Practice, 10(4), 286–307.
Kelly, J. B., & Emery, R. E. (2003). Children’s Adjustment Following Divorce: Risk and Resilience Perspectives. Family Relations, 52(4), 352–362.
Amato, P. R. (2000). The Consequences of Divorce for Adults and Children. Journal of Marriage and Family, 62(4), 1269–1287.
McHale, J. P. (1997/2004). Overt and Covert Coparenting Processes; Growing Points for Coparenting Theory and Research. Journal of Family Psychology; Journal of Adult Development.
Doss, B. D., et al. (2019). Improvements in Coparenting Conflict and Child Outcomes following Brief Interventions. Family Process.

31/08/2025

✨ Ce înseamnă formarea în psihoterapie integrativă la IRPI?

Formarea în cadrul Institutului Român de Psihoterapie Integrativă (IRPI) îți deschide drumul către o profesie care privește omul în întregimea lui – minte, emoții, corp și relații. Psihoterapia integrativă este o abordare validată științific, recunoscută la nivel european, care unește teorii și metode într-un cadru coerent și flexibil, adaptat fiecărei persoane.

🌱 Ce înveți în timpul formării?

Fundamentele psihoterapiei integrative: psihodinamică, cognitiv-comportamentală, umanistă, experiențială, sistemică, de cuplu, psihosomatică.

Modalități de intervenție în diverse contexte: individual, cuplu, familie, grup și organizațional.

Tehnici validate științific, integrate pe dimensiuni cognitive, emoționale, comportamentale, relaționale și corporale.

Cum să construiești o relație terapeutică bazată pe respect, onestitate, umanitate și co-crearea unui spațiu sigur pentru creștere și vindecare.

Experiență practică și supervizare, astfel încât la final să fii pregătit să practici psihoterapia în mod autonom.

⏳ Cât durează formarea?
Programul complet se desfășoară pe parcursul a 4 ani:

2 ani de formare teoretică și dezvoltare personală – module fundamentale, aplicate și experiențiale;

2 ani de supervizare clinică – stagii de practică, lucru direct cu clienți și sprijin constant din partea supervizorilor.

Această structură îți permite să integrezi gradual cunoștințele, experiența și propria dezvoltare personală, astfel încât să ajungi un psihoterapeut complet, capabil să lucreze autonom și responsabil.

👩‍🏫 De la cine înveți?
De la o echipă de formatori și supervizori cu expertiză clinică, academică și internațională, care transmit nu doar cunoștințe, ci și o cultură a excelenței și a dialogului interdisciplinar.

🤝 Ce comunitate găsești aici?
IRPI are o comunitate puternică de peste 600 de psihoterapeuți integrativi practicieni în întreaga țară. Vei avea parte de sprijin și colaborare încă din timpul formării, dar și după finalizarea ei.

📑 Care sunt certificarile programului?
IRPI este acreditat de Colegiul Psihologilor din România și certificat de Federația Română de Psihoterapie și de Asociația Europeană de Psihoterapie Integrativă (EAIP).

🍂 În această toamnă încep noi programe de formare în psihoterapie integrativă
📍 București | Brașov | Constanța

👉 Te așteptăm in comunitatea IRPI!

Detalii complete și înscrieri: irpi.ro

29/08/2025

29/08/2025

𝐕𝐨𝐜𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐬 î𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐝𝐨𝐮ă 𝐥𝐮𝐦𝐢. 𝐏𝐬𝐢𝐡𝐨𝐭𝐞𝐫𝐚𝐩𝐢𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐠𝐫𝐚𝐭𝐢𝐯ă 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐦𝐢𝐥𝐢𝐞 î𝐧 𝐝𝐢𝐯𝐨𝐫ț𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐮 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐥𝐢𝐜𝐭 î𝐧𝐚𝐥𝐭

Divorțurile cu conflict înalt sunt, poate, cele mai aspre furtuni prin care trece o familie. Pentru adulți, ele aduc resentimente, dezamăgiri și o luptă de revendicare a adevărului propriu. Pentru copil însă, ele înseamnă o fisură în însăși structura siguranței interioare. În fața sa nu mai stau doar doi părinți, ci două lumi rivale, între care i se cere, tacit sau explicit, să aleagă. Literatura psihologică a descris acest fenomen sub numele de loialități divizate (Buchanan, Maccoby & Dornbusch, 1991), dar în cabinet el se traduce prin tăceri prelungite, lacrimi reprimate sau crize bruște de furie.
Dintr-o perspectivă de profunzime, copilul prins în conflictul parental trăiește o imposibilitate internă - iubirea lui pentru ambii părinți se ciocnește de ostilitatea dintre ei. E ca și cm ar purta în sine două figuri internalizate, care nu mai pot conviețui. Rezultatul este confuzia identitară, anxietatea, sentimentul difuz de vină – copilul începe să creadă că existența lui alimentează lupta, că simpla sa afecțiune pentru unul este o trădare față de celălalt. În termenii lui Bowen (1978), triangularea devine inevitabilă, copilul este atras ca mediator, confident sau aliat, purtând poveri emoționale care nu-i aparțin.
Dincolo de teoriile sistemice, realitatea subiectivă a copilului are o dimensiune aproape metaforică - el devine ca o frunză prinsă în două vânturi contrare. Își dorește să rămână întreg, dar forțele din jur îl fragmentează. Cartea lui Hawkins & Ryde (2019) despre psihoterapia integrativă vorbește despre „wide-angled empathy” – o empatie cu unghi larg, care se extinde dincolo de individ, asupra întregului câmp familial și ecologic. Aceasta este exact poziția de care are nevoie copilul. Cineva care să nu fie capturat de alianțe, care să nu-i ceară să aleagă, ci să-l ajute să simtă că poate aparține deopotrivă ambilor.

Pentru specialist, provocarea e uriașă. Cum să menții o relație terapeutică securizantă, dar fără să cazi în capcana „triunghiului dramatic” (victimă–persecutor–salvator) pe care familiile cu conflict înalt îl activează constant ? Cum să te apropii de copil fără să devii implicit „de partea” unui părinte? Cum să vezi în același timp suferința copilului și rănile neconținute ale părinților, fără să judeci?

Răspunsul integrativ este acela de a lucra nu doar cu simptomul vizibil, ci cu întreg câmpul relațional. Copilul are nevoie să-și găsească limbajul – prin desen, joc sau metaforă – pentru a exprima tensiunea loialităților. Părinții au nevoie să recunoască propriile emoții brute, să le regleze și să învețe să creeze granițe sănătoase. Iar terapeutul are nevoie să rămână în acel spațiu dificil de echilibru, ținând „întregul” – copil, părinți, alianțe, corp, emoții și chiar dimensiunea transgenerațională – într-o singură privire.

Astfel, psihoterapia integrativă devine nu doar o intervenție clinică, ci un act relațional și simbolic, un efort de a reface punțile rupte, de a reda copilului posibilitatea de a iubi fără frică și de a aparține fără vinovăție.

📍Alianțele familiale și spațiul ascuns al loialităților
În familiile marcate de divorțuri cu conflict înalt, copilul devine adesea pionul unui joc mult mai mare decât el. Intră în scenă alianțele, coalițiile explicite sau subtile, în care un părinte îl atrage de partea lui împotriva celuilalt. Uneori, copilul ajunge să fie confidentul mamei, purtând secrete grele care îi depășesc vârsta. Alteori devine aliatul tatălui, martor al plângerilor și nedreptăților suferite.
Dintr-o perspectivă psihodinamică, aceste alianțe reactivează vechi răni ale părinților - frici de abandon, dorința de reparație, nevoia de a fi „cel bun” în poveste. Copilul este astfel prins în inconștientul părinților, obligat să trăiască scenarii care nu îi aparțin. Minuchin (1974), în lucrările despre structura familiei, descria cm granițele difuze și triangulările produc vulnerabilitate majoră în dezvoltarea copilului.
Psihoterapia integrativă lucrează aici cu finețe și aduce la suprafață aceste alianțe invizibile și le transformă în obiecte de reflecție. Prin hărți relaționale, sculptura familiei sau chiar prin metafore simple („cum arată familia ta ca o echipă?”), copilul și părinții pot vedea cu ochii lor ceea ce până atunci era ascuns. Nu se caută vinovați, ci se caută înțelegerea: „Cum am ajuns să-l punem pe copil în mijloc?”
Din perspectiva relațională, terapeutul devine un martor activ, care recunoaște suferința fiecărui părinte, dar rămâne atent la riscul de a fi atras în coaliție. „Wide-angled empathy” (Hawkins & Ryde, 2019) devine aici busola - o empatie care include toate vocile, fără a exclude, pentru a nu repeta dinamica de excludere din familie.

Reglarea emoțională – respirația comună a familiei
În divorțurile cu conflict înalt, emoțiile devin ca niște torțe aprinse într-o cameră mică. Furia, frica, dezamăgirea, rușinea – toate ard intens și lasă puțin spațiu pentru altceva. Copilul este cel mai vulnerabil, corpul lui preia tensiunea, inima bate mai repede, stomacul se strânge, somnul devine fragmentat. Morris și colaboratorii (2007) au arătat clar că modul în care părinții își reglează emoțiile este predictor direct al reglării emoționale la copii.
Psihoterapia integrativă abordează reglarea emoțională pe mai multe planuri. Pe plan relațional, se creează spații de co-reglare, părinte și copil respirând împreună, recunoscând emoția fără a o amplifica. Pe plan cognitiv, se restructurează convingeri rigide („trebuie să știe cine are dreptate”). Pe plan somatic, se aduce atenția spre corp, spre cm se simte tensiunea, unde locuiește în trup, cm poate fi eliberată prin respirație, mișcare sau exerciții de ancorare.
Dintr-o perspectivă mai profundă, reglarea emoțională are și o dimensiune spirituală. A putea recunoaște, chiar și pentru o clipă, că dincolo de conflict există o valoare comună – binele copilului – este o formă de reîntoarcere la sens. Terapeutul devine aici un „păstrător de spațiu”, un martor al durerii care nu o escaladează, ci o transformă într-un proces de reconectare.

📍In loc de concluzie, o nouă direcție a integrării
Într-un divorț cu conflict înalt, fiecare părinte își poartă propria rană și propriul adevăr. Copilul rămâne prins între aceste adevăruri paralele, ca și cm ar trăi în două povești care nu se mai ating. Rolul psihoterapiei este să creeze un spațiu unde aceste povești pot fi așezate împreună, pentru a fi recunoscute, puse una lângă alta, în jurul unui fir comun - copilul.
Dintr-o perspectivă integrativă, reglarea nu este doar individuală, ci și relațională. Când părintele își regăsește calmul, copilul respiră altfel. Când copilul își exprimă teama și este auzit, părintele se poate privi și pe sine cu mai multă blândețe. Ședințele devin astfel o țesătură de micro-momente de reglare, care, treptat, reconstruiesc siguranța.

Un divorț conflictual seamănă adesea cu două povești paralele, fiecare spusă cu intensitate, dar fără loc de întâlnire. Mama are propria narațiune despre ce a fost, tata o are pe a lui, iar copilul rămâne prins în tensiunea dintre aceste versiuni. Putem vorbi, aici, despre lupta dintre „narațiunile internalizate” – fiecare părinte proiectând asupra copilului propria rană și propriul adevăr.
Psihoterapia integrativă propune aici o dimensiune aparte a lucrului, și anume integrarea nu doar a emoțiilor sau a corpului, ci și a poveștii fiecăruia într-un tablou comun. Asta înseamnă că mama poate spune: „Pentru mine, căsnicia a însemnat durere și trădare”, iar tata poate spune: „Pentru mine, căsnicia a însemnat lupta de a fi recunoscut”. Ambele povești au dreptul să existe, chiar dacă nu se suprapun.
Rolul terapeutului este să creeze un cadru în care aceste povești să fie așezate alături, nu una împotriva celeilalte. În felul acesta, copilul nu mai este purtătorul responsabilității de a „arbitra” adevărul, ci martorul unei familii care, deși divizată, poate susține pluralitatea. Din perspectivă sistemică, acest proces reface continuitatea familială, nu prin eliminarea diferențelor, ci prin coexistența lor în jurul unui sens comun – binele copilului.
Metaforic, tabloul comun seamănă cu un mozaic. Fiecare piesă are propria culoare și formă, unele mai întunecate, altele mai luminoase. Privite separat, par fragmentate; puse împreună, alcătuiesc imaginea întregului. Psihoterapia integrativă facilitează exact acest proces: să poți privi tabloul complet fără a forța piesele să se identifice una cu alta.
Pentru copil, aceasta este o eliberare profundă. În loc să trăiască în două realități incompatibile, descoperă că poate aparține ambelor povești fără a fi sfâșiat între ele. Integrarea poveștilor părinților în tabloul comun îl ajută să își construiască propria poveste – una în care are dreptul să fie, fără să aleagă.

📍Privind mai departe
Acest articol s-a centrat pe vocea copilului prins între loialități divizate și pe rolul psihoterapiei integrative în reglarea emoțională și reconstrucția relațională. În următorul text vom continua firesc cu tema coparentalității – provocarea de a rămâne doi părinți, chiar și după despărțirea ca parteneri.
Vom explora ce înseamnă o coparentalitate funcțională, cm se negociază granițele și cm poate fi menținută continuitatea relațională pentru binele copilului.

Psiholog Dr. Gabriela Dumitriu
psihoterapeut/formator Institutul Român de Psihoterapie Integrativă