Cabinet de Psihoterapie Pozitiva Angelica Elena Naghen

04/02/2026

“Tu ești bine. Eu cm sunt? 🤔
…

“Sunt bine, nu?” 🫣

Așa funcționezi?
Așa răspunzi?

Da, gândesc clar. Muncesc. Îmi fac treaba.

Și totuși, pe dinăuntru...
Nu știu dacă se vede. Probabil nu.

Nu e depresie.
Nu e lipsă de sens.
Nu e confuzie.

E mai degrabă o oboseală tăcută.
O oboseală a oamenilor care merg drept.
A mea sau a ta, a cuiva care știe exact despre ce vorbesc.

Am învățat devreme să mă reglez singură, să nu cer prea mult, să înțeleg repede cm “se face” viața.

Din afară par bine, poate prea bine.
O femeie matură, coerentă, care se descurcă.
Dinăuntru e o oboseală funcțională.
Ne întâlnim în relații în care avem conversații corecte, fără contact real, puțin sau rar prezenți în viața noastră.

Psihologic, nu e o cădere, e o decădere.
E un mecanism de adaptare dus prea departe.
Un mod de relaționare ce funcționează, dar e suprasolicitat pentru cei prezenți și insultă în multe dintre situații pentru unii dintre noi, cei conștienți și prezenți.

Un EU care ține, reglează, înțelege, anticipează - poate prea bine și care, nu primește nimic înapoi se poate întreba la un moment dat, oare sunt vizibil?!

Nu plâng.
Nu dramatizez.
Asta sună ca o descriere.
De fapt e o realitate, a mea și cred ca și a ta. Nu știu de care parte te regăsești, dar oricum nu ești bine.

Poate ai crezut că e slăbiciune. În fapt, e starea pe care o imprimă în el atunci când un om e puternic prea mult timp.

Întrebarea nu e “ce e în neregulă cu mine?”.
(O formulez uneori la persoana a treia, dar am convingerea că știi cui îi este adresată - ție.)

Întrebarea utilă cred că este: când / unde in ce moment m-am obișnuit să fiu competent(ă) și nu prezent(ă), vulnerabil(ă), când / cu cine nu mai am voie să fiu obosit(ă), ce parte din mine e ținută pe pauză ca să nu deranjeze?

Și știi ceva? Epuizarea asta nu se rezolvă cu vacanțe. Nici cu tehnici de…
Asta o spun din experiență și din observație.

Se rezolvă, poate, în relații în care nu mai trebuie să te ții.

Uneori spun “te”.
Alteori știu că spun “mă”.

Dacă pare că vorbesc despre mine, nu te grăbi să concluzionezi. Dar, dacă te atinge, probabil nu e întâmplător.

Știi, psihoterapia nu repară oameni, pentru că în fapt ei nu sunt stricați.
Dar, poate crea un spațiu în care o persoană funcțională poate găsi resurse astfel încât să nu se mai simtă atât de singură cu ea însăși.

Aici, 𝑨𝒏𝒈𝒆𝒍𝒊𝒄𝒂 💫

03/02/2026

“Dragostea este un trandafir,
fiecare petală o iluzie,
fiecare spin o realitate.”
(Beaudelaire)

Am primit asta, mi-a plăcut. A rămas în “cutia poștală” până când aceeași persoană ce a înaintat mesajul a adăugat încă câteva informații. Atunci, … 😉

Eu cred că nouă oamenilor ne place să agățăm de petale, de ce e frumos, promițător, intens. Ne place să ne entuziasmăm de începuturi care par să spună totul despre final și ignorăm spinii, nu pentru că nu i-am vedea, ci pentru că sperăm să nu ne atingă.

Iluzia din dragoste nu e minciună, e o proiecție. Este felul în care atașamentul, dorința și nevoia de sens se amestecă și creează o poveste mai coerentă decât realitatea.

Psihodinamic, ne îndrăgostim adesea de cineva, dar ne atașăm de ceva vechi. De o figură internă, de o lipsă, de o promisiune neterminată.

Petala e imaginea reparatoare.
Spinul e contactul.

Spinii ar putea fi limitele celuilalt, cu diferențele reale care nu pot fi negociate prin dorință.

Mulți confundăm spinii cu eșecul iubirii. Dar spinii nu sunt semnul că dragostea nu e adevărată. Spinii nu vorbesc despre noi ci despre limitele celuilalt. Spinii sunt semnul că ai coborât din fantezie în real.

Răspunsul (“spinii”) adesea rănește și apoi ai tendința să spui ca iubirea doare.
Dacă doare, nu e iubire, dacă iubirea rănește, nu e “boală”.

Invitația mea nu e la a nu mai pune mâna pe trandafiri pentru că au spini, ci e o invitație la maturitate emoțională încât să nu-i cerem trandafirului să fie fără spini.

Dacă vrei să înțelegi ce e iluzie și ce e realitate în felul tău de a iubi, asta nu se rezolvă prin citate. Citatele pot fi declanșatorul întoarcerii spre tine. Psihoterapia poate fi spațiul în care înveți să te vezi pe tine în relație. Acolo pot înțelege unde petalele și spinii pot fi ținuți împreună.

Aici 𝑨𝒏𝒈𝒆𝒍𝒊𝒄𝒂 💫

02/02/2026

Ce se întâmplă, de fapt, când s*xul, ca și concept apare foarte repede în procesul de socializare?

Mulți bărbați aduc s*xul sau intimitatea în discuție devreme, vizibil, direct, uneori stângaci, alteori intruziv. Iar, pentru asta de multe ori sunt criticați. Dar, povestea nu e atât de simplă.

Pentru că, în egală măsură, multe femei nu vorbesc despre s*x, nu îl aduc în față, dar, nici lor nu le lipsește din ecuație, doar că îl așază într-o zonă mascată, sub decență sau sub, “nu e prioritar acum”, ori sub discurs despre valori, profunzime, compatibilitate emoțională.

Și aici apare ipocrizia.

Nu pentru că dorința ar fi greșită ci pentru că e negată, ambalată și disociată de discursul conștient.

Psihodinamic vorbind, asta e o formă clasică de clivaj, ruptură internă. Dorința e acolo, activă, dar nu e integrată în imaginea de sine. Așa că e împinsă în umbră, în timp ce la suprafață rămâne un Eu “corect”, “decent”, “elevat”. Conflictul nu e între femei și bărbați ci între dorință și identitate.

La unii bărbați, impulsul s*xual e exprimat crud, nefiltrat.
La unele femei, același impuls e mentalizat excesiv, rămas în subtext.
Dar, intensitatea nu diferă atât de mult pe cât ne place să credem.

Diferența e de strategie, nu de conținut sau dorință.

Din perspectiva expunerii, vorbim adesea despre anxietate. Dorința de a testa rapid dacă există reciprocitate, dacă sunt dorit, dacă contez…
Unii o fac prin expunere directă, alții prin amânare moralizată. 😉

Și mai e ceva inconfortabil de spus. Uneori, discursul despre “nu vorbim despre s*x” nu e maturitate, e evitare - evitarea vulnerabilității reale. Pentru că a spune “îmi doresc” te expune mai mult decât a spune “nu e o prioritate”.

Întrebarea nu e cine aduce s*xul mai repede în discuție, înrebarea utilă cred că e: cine își asumă dorința fără să o folosească pe post de armă, mască sau monedă de schimb?

Și, iată, poate, un alt punct de conștientizare: dacă intri într-o interacțiune cu o intenție, dar vorbești constant despre alta, ce relație ai, de fapt, cu propria ta dorință?

Intimitatea sănătoasă începe acolo unde nu mai trebuie nici exhibată, nici ascunsă ci recunoscută.

Dacă vrei să te uiți mai onest la cm funcționează aceste dinamici în relațiile tale, psihoterapia e unul dintre puținele spații unde dorința poate fi spusă fără rușine și fără jocuri.

Aici, 𝑨𝒏𝒈𝒆𝒍𝒊𝒄𝒂 💫

01/02/2026

Cum este în vremurile de azi la primele întâlniri de cunoaștere?
Hai să o spunem direct.

Ea vine “la masă cu un caiet gros”.
În el sunt întrebări, sens, biografie emoțională. Vrea să înțeleagă cine e omul din fața ei și ce fel de relație ar putea exista între doi adulți care se aleg conștient.

El vine “cu telecomanda”.
Caută ceva rapid, stimulativ, fără prea mult efort interior. Când discuția devine densă, își pierde atenția. Nu doar pentru că ea vorbește prea mult, ci pentru că acolo unde apare profunzimea, lui îi apare golul.

Și nu, nu e despre inteligență, e despre capacitatea de a sta cu sine însuși fără anestezie.

În multe începuturi de cunoaștere apare scena asta: unul vrea contact psihic, celălalt vrea descărcare corporală, unul caută relație, celălalt caută reglare, unul întreabă “cine ești?”, celălalt traduce totul în “ce facem cu s*xualitatea?”.

Psihologic vorbind, s*xul devine uneori o formă de evitare.
Când nu poți susține intimitatea emoțională, cobori conversația în corp. Când nu ai limbaj pentru vulnerabilitate, folosești limbajul dorinței - e mai simplu, mai rapid, mai puțin riscant decât să fii văzut.

Pentru femeia din poveste, momentul în care el “adoarme” nu e un detaliu banal, e un semnal - că ea investește într-un spațiu relațional, iar el se retrage exact acolo unde ar fi nevoie de prezență. Unul bate la ușă, celălalt trage jaluzelele.

Întrebarea reală nu e “de ce nu e interesat de ce spun?” ci “de ce continui să vorbesc acolo unde nu există receptivitate?”.

Atunci cineva se activează la discuția s*xuală și dispare când apare sensul, e asimetrie de maturitate emoțională.

Și aici nu e vorba de a judeca, e despre a vedea si de a decide responsabil dacă vrei să îți pui viața interioară într-un spațiu unde nu e nimeni treaz să o primească.

Dacă recunoști scena asta, poate merită să o duci mai departe într-un spațiu sigur. În psihoterapie, lucrurile care adorm între doi oameni pot fi înțelese și uneori, schimbate.

Aici, 𝑨𝒏𝒈𝒆𝒍𝒊𝒄𝒂 💫

30/01/2026

“Oameni noi în viața mea?!”

Sună simplu, dar nu e.
Pentru că oamenii noi nu vin niciodată într-un spațiu gol. Vin peste istorii, peste atașamente vechi sau peste dezamăgiri care încă au voce.

A-i aștepta pe alții în viața ta înseamnă, de multe ori, să stai cu neliniștea, cu întrebarea: “dacă iar mă entuziasmez prea repede?” sau opusul ei: “dacă de data asta nu mai simt nimic?”

Anxietatea apare aici, nu pentru că e ceva în neregulă cu tine, ci pentru că psihicul recunoaște riscul. Relațiile activează sistemul de atașament, iar sistemul acesta nu e interesat doar de romantism, ci și de siguranță. De aceea, corpul se tensionează, mintea anticipează, iar tu oscilezi între speranță și retragere.

Curajul nu arată ca în filme.
Curajul, în viața reală, e să rămâi prezent fără să te grăbești, să nu te oferi prea mult, dar nici să nu te închizi.

Speranța sănătoasă nu spune “sigur va fi bine”, spune “pot tolera și dacă nu va fi” - asta e diferența dintre atașament matur și foamea relațională.

Și mai e timpul.
Timpul care decantează.
Timpul este cel care separă interesul real de intensitatea de început, cel care scoate la suprafață consistența, nu doar chimia.

În fapt, întrebarea nu e “vor apărea oameni noi în viața mea?”, întrebarea utilă e “pot să le dau timp să fie cine sunt, fără să-i folosesc pentru ce a durut înainte?”

Dacă socializarea te obosește, nu e un defect, e un semn că ai învățat ceva și că de data asta vrei relații care se construiesc, nu ce se consumă.

Dacă simți că așteptarea, anxietatea sau speranța te copleșesc, asta e exact zona unde care spune să nu rămâi singur cu ele.

Relațiile încep între oameni, dar se învață mai întâi înăuntru. Psihoterapia te oare ajuta.

Aici, 𝑨𝒏𝒈𝒆𝒍𝒊𝒄𝒂 💫

29/01/2026

“Nu știu ce se întâmplă pe 14 februarie, dar deja toată lumea vorbește despre ziua asta.”

O zi care, curios, apasă mai tare pe răni decât pe bucurii.

Pentru unii e despre flori, inimioare și declarații.
Pentru alții e despre absență, comparație și acel gând mic, dar insistent: “Ce e în neregulă cu mine?”.
Și aici se strică partea romantică.

O zi simbolică activează ce există deja, nu creează nimic nou.
Dacă relația e fragilă, Valentine’s Day o scoate la suprafață.
Dacă eviți intimitatea, presiunea acestei zile o face vizibilă.
Dacă aștepți să fii ales ca să te simți valoros, 14 februarie devine un test dureros.

Din perspectiva atașamentului, nu e despre iubire, ci despre validare.
Din perspectivă cognitivă, e despre comparație socială și distorsiuni: “toți sunt fericiți, doar eu nu”.
Din perspectivă psihodinamică, e despre vechi nevoi de a fi văzut, ales, confirmat.

Iubirea nu se demonstrează calendaristic, dar nici nu se poate construi în afara contactului real, constant și matur.

Nu te întreba “Cu cine ești de Valentine’s Day?”,
ci „Cum stai tu cu intimitatea când nu e o zi specială care să te oblige la gesturi?”

Și dacă ziua asta te apasă mai mult decât te bucură, nu e un defect, e un semnal.
Un bun moment să te uiți mai atent la tine și uneori, să faci loc unei conversații mai profunde, poate chiar într-un spațiu terapeutic.

Aici, 𝑨𝒏𝒈𝒆𝒍𝒊𝒄𝒂 💫

28/01/2026

Ai observat că perfecționismul nu te duce mereu mai sus… ci te ține pe loc?

Cum e posibil?
Pentru că perfecționismul nu e ambiție, de multe ori e frică mascată în standarde.

Ambiția spune: “Vreau să cresc.”
Perfecționismul spune: “N-am voie să greșesc.”
Și de aici începe blocajul.

Perfecționismul ca mecanism de apărare arată așa: amâni, ajustezi, refaci, dar nu finalizezi sau nu o faci extrem de obosit, îți e greu să începi, pentru că dacă începi devine real. Alt semnal SOS al perfecționismului e că te critici mai mult decât muncești, nu te bucuri de rezultat, pentru că vezi imediat ce “lipsește”.
Și vestea este că în spate nu e dorința de performanță, e nevoia de control.

Și de obicei, controlul ăsta încearcă să te protejeze de ceva: de rușine, judecată, respingere, sentimentul că “nu sunt suficient”…

Perfecționismul nu te face mai bun. Perfecționismul te face mai tensionat, mai rigid, mai obosit.

Am o întrebare de clarificare pentru tine: când ai de făcut ceva, în interior e un “Abia aștept”? sau e un “Doamne ferește să nu iasă prost”?
Acolo e diferența dintre ambiție și apărare.

Și, dacă perfecționismul tău te blochează, nu e despre disciplină, e despre o protecție veche care încă îți conduce viața.

Dacă vrei, putem lucra exact cu asta în psihoterapie.

Aici, 𝑨𝒏𝒈𝒆𝒍𝒊𝒄𝒂 💫

27/01/2026

“Cheile vechi nu deschid uși noi.” este un citat contemporan, fără autor clar.

Mi-a plăcut mult exprimarea unei idei vechi printr-o metaforă modernă care spune elegant: nu poți obține rezultate diferite folosind aceleași strategii, aceleași atașamente, aceleași mecanisme de apărare.

Oamenii schimbă orașe, relații, joburi, își spun că sunt mai maturi, mai atenți, mai selectivi, dar intră în nou cu aceleași chei vechi în buzunar.

Aceleași reflexe.
Aceleași tăceri când ar fi nevoie de limite.
Aceeași grabă de a fi pe plac, ca să nu fie părăsiți.
Aceeași confuzie între intensitate și intimitate.
Aceeași speranță că, de data asta, ușa va înțelege cheia.

Creierul caută familiarul, nu ceea ce este sănătos. Atașamentul se organizează în jurul a ce a fost cunoscut, chiar dacă a durut. De aceea “nou” ajunge să fie doar o variație a vechiului.

Din perspectivă psihodinamică, inconștientul nu caută fericire, caută rezolvare - vrea să mai încerce o dată cu alt, alt context, aceeași cheie.

Și apare frustrarea:
“De ce mi se întâmplă mereu la fel?”
Pentru că ușile se schimbă, cheile, nu.

Întrebarea pe care te invit să ți-o adresezi nu e “ce ușă aleg acum?”, ci: “ce parte din mine insistă să deschidă viața cu un instrument care a funcționat cândva, dar azi mă ține blocat?”

Uneori nu e nimic în neregulă cu ușa ci cu loialitatea față de cheile vechi.
Asta se lucrează în psihoterapie.

Aici, 𝑨𝒏𝒈𝒆𝒍𝒊𝒄𝒂 💫

26/01/2026

Cum te face să te simți celălalt spune mai mult despre relație decât tot ce spune el în relație.

Compatibilitatea nu se vede în ce declarăm unul altuia, ci în ce se întâmplă în interiorul nostru când suntem împreună. Corpul știe înaintea minții - dacă te strângi, te aperi, te explici prea mult, te adaptezi constant ca să nu pierzi contactul, acolo nu e despre “potrivire”, e despre vechi mecanisme activate.

În fapt, noi nu intrăm în relații cu alți oameni, intrăm în relații cu propriile noastre stări, răni, nevoi și moduri de a iubi - partenerul este contextul, declanșatorul, oglinda. Dacă ai lucruri nerezolvate, ele nu dispar pentru că “ai ales mai bine” se vor reactiva cu oricine, doar sub altă formă.

De aceea ideea de “partenerul potrivit” e adesea o fantezie liniștitoare. Mai aproape de adevăr este că fiecare poate deveni partener potrivit sau nepotrivit în funcție de nivelul de conștiință cu care intră în relație - al tău și al celuilalt.

În relaționare există două niveluri. Ce se spune și cm se spune: conținutul și calitatea.
Conținutul e suprafața: replicile, poveștile, promisiunile, care contează, dar puțin.
Calitatea este starea din care vorbim - prezența, disponibilitatea emoțională, coerența dintre ce spunem și ce suntem.

Poți avea conversații “corecte” cu cineva și totuși să te simți singur. Poți avea puține cuvinte și multă siguranță - pentru că nu mesajele ne reglează, ci energia din câmpul relațional, altfel spus atmosfera psihologică dintre doi oameni.

Exact ca în familie ce ne-au format. Copiii nu sunt formați de ce li se explică, ci de cine sunt părinții, de starea lor internă, de felul în care se simt în preajma lor. Atmosfera dintr-o relație, fie ea de cuplu sau de familie, este creată din conștiință și din inconștient. Din ce e asumat și din ce e evitat.

Așa că, atunci când te întrebi dacă ești compatibil cu cineva, poate întrebarea utilă nu e “ce spune?” sau “ce promite?”, ci: cm mă simt lângă el pe termen lung? - mă pot relaxa sau sunt mereu în alertă?, pot fi eu sau trebuie să performez, să mă dau peste cap să fiu văzut?, mă simt văzut sau doar tolerat?

Dacă vrei să înțelegi de ce repeți aceleași tipare relaționale, nu căuta oameni diferiți, uită-te la starea din care relaționezi.
Psihoterapia poate fi spațiu în care să te înțelegi.

Aici, 𝑨𝒏𝒈𝒆𝒍𝒊𝒄𝒂 💫

25/01/2026

Cât de des ai numit “liniște” ceea ce era, de fapt, evitarea de a răspunde?

Ți-e familiară afirmația “Și tăcerea e un răspuns.”

Dar, nu e așa. Tăcerea nu e o formă matură de comunicare.

Tăcerea are un rost clar: să asculți. Tăcerea e un spațiu în care să procesezi ce ai auzit, ce simți, ce se întâmplă în tine.

Vorbele sunt pentru răspuns, pentru poziționare, pentru asumare.

Când folosești tăcerea ca mesaj, nu e tăcere matură.
Tăcerea ca mesaj e evitare, e o formă de comunicare pasiv-agresivă, e o formă de control mascat în calm.

Psihologic vorbind, tăcerea folosită ca “răspuns” apare din imaturitate emoțională, din incapacitatea de a tolera conflictul, din frica de a spune ceva și a pierde ceva.

În atașamentul evitant, tăcerea e refugiu.
În atașamentul anxios, e pedeapsă.
În ambele cazuri, nu e comunicare.
E retragere de responsabilitate.

Un adult cu inteligență emoțională poate sta în tăcere ca să înțeleagă, dar revine cu un răspuns chiar dacă e incomod, chiar dacă e scurt, chiar dacă e “nu pot”, “nu vreau”, “nu știu”, “nu acum”…

A lăsa pe cineva suspendat în tăcere, a “transmite” prin absență, e un mod de comunicare adolescentin sau joc de putere.

Relațiile mature nu se bazează pe ghicit ci pe claritate suficientă și nici pe explicații lungi, ci pe onestitate.

Tăcerea te ajută să auzi.
Răspunsul te face să înțelegi sau să te faci înțeles.

Psihoterapia te ajută să faci trecerea de la tăcerea care evită la cuvintele care asumă — fără jocuri, fără dispariții și cu responsabilitate emoțională.

Aici, 𝑨𝒏𝒈𝒆𝒍𝒊𝒄𝒂 💫

23/01/2026

https://angelica-naghen-psihoterapeut.webnode.ro/l/care-e-modul-tau-preferat-de-flirt/

🔥 Un chibrit aprins pentru o clipă

22/01/2026

Știi când a fost ultima dată când bucuria ta nu a venit dintr-o întâmplare, ci dintr-o alegere?

Suntem obișnuiți să vorbim despre bucurie ca despre un efect secundar al norocului, ca despre ceva ce apare dacă “se aliniază lucrurile”. Dar, bucuria nu funcționează așa. Bucuria nu e un foc de artificii emoțional, e un proces intern. Și, surprinzător pentru mulți dintre noi, e strâns legată de capacitatea de a alege.

Bucuria ține de circuitele de reglare emoțională, de sentimentul de coerență internă și apare atunci când ceea ce faci e aliniat cu ceea ce contează pentru tine.
Când nu te trădezi.

Bucuria apare când alegerile tale reduc conflictul intern și nu mai tragi în direcții opuse, când spui “nu” unde înainte te forțai să spui “da”, când renunți la relații, ritmuri sau roluri care te țin în hiperactivare sau amorțeală emoțională.

Bucuria apare când alegi oameni și contexte care nu îți activează constant sistemul de alarmă. Siguranța emoțională e teren fertil pentru bucurie.

Și da, bucuria cere responsabilitate. Pentru că fiecare alegere are un cost. Să alegi ce îți face bine înseamnă și să renunți la ceva familiar.

E bine de știut că bucuria nu vine din evitarea durerii, vine din asumare, din alegeri congruente, din capacitatea de a tolera disconfortul pe termen scurt pentru liniștea pe termen lung.

Și, după cm te-am obișnuit, pe lângă “să știi ca să fii” am vești pentru tine ca să crești. Dacă bucuria lipsește, nu e un defect de personalitate, e un semnal că trăiești prea mult în funcție de ce “ar trebui” sau ești prea puțin în contact cu tine.

Psihoterapia nu promite fericire. Dar, ceea ce este sigur este că, psihoterapia creează spațiul în care poți învăța să alegi diferit - mai conștient, mai responsabil, mai aproape de tine.

Aici, 𝑨𝒏𝒈𝒆𝒍𝒊𝒄𝒂 💫