26/08/2025
De dimineață, scriau ziarele că o fetiță, de 13 ani, a fost găsită decedată în dormitorul ei de către mama sa.
Este al 3-lea caz de suicid la adolescenți în doar trei luni, toate în același cartier, 2 eleve la aceeasi scoala: un băiat de 18 ani, în 7 august; și o altă fetiță de 15 ani, în 31 mai. În ianuarie, un alt băiat de 19 ani... și nu mai continui lista.
Suicidul la adolescenți reprezintă o tragedie, un fenomen complex și greu de explicat, explicațiile simple sunt penibile, iar gândurile autentice nu le vom putea cunoaște.
Din păcate, este un fenomen în creștere atât în Sibiu, cât și în întreaga țară. Nu ne-am confruntat niciodată cu un număr atât de ridicat de cazuri de suicid la adolescenți. Săptămâna trecută, pe autostradă, a avut loc un dublu suicid: el avea 18 ani și ea 14 ani, mergeau îmbrățișați.
1. Prima idee, pe care o tot repet și pe care vreau să o reținem, este următoarea: adolescenții nu vor să moară, ei vor să oprească suferința pe care o trăiesc și pe care nu o pot gestiona și nici nu știu cum. Pur și simplu se simt copleșiți. E ceva ce îi depășește.
Au încercat diverse metode pentru a-și gestiona trăirile, dar nu au fost eficiente, iar suicidul apare ca cea mai rapidă metodă de a spune stop suferinței: „Dacă mor, nu mai sufăr. Gata, termin cu tot.” Doar că este extrem de greșit, iar cei care își exprimă această ideație suicidară, atunci când se simt mai bine, își dau seama că este o idee absurdă și regretă tentativa.
2. Adolescenții se confruntă, mai mult decât orice altă categorie de vârstă, cu emoții negative foarte puternice, exagerat de puternice, pe care nici nu le înțeleg și nici nu le pot controla. Se simt triști, extrem de triști, neînțeleși, neajutați și, mai ales, nefericiți, fără rost într-o lume ostilă lor din toate punctele de vedere. Se simt singuri și confuzi, frustrați și furioși.
Și nu este vorba doar de o zi sau o săptămână, se confruntă cu asemenea emoții luni. Își provoacă răni pe corp, pe brațe, tocmai pentru a diminua suferința și tot le este greu. Unii ajung la câte un psiholog, dar, pentru că nu văd îmbunătățiri rapide, renunță. Mediul în care trăiesc, relațiile familiale și sociale, nu se schimbă. Și iarăși suferă la aceeași intensitate.
3. Ideația suicidară este foarte frecventă în rândul lor. Am publicat un studiu cu peste 10.000 de adolescenți și am aflat că, până la 18 ani, unul din doi adolescenți va avea, la un moment dat, cel puțin o ideație suicidară. E șocant și de necrezut. De cele mai multe ori nu o verbalizează; o gândesc, dar nu o spun nimănui. Ceea ce este foarte greșit.
Dar nici nu sunt ajutați să verbalizeze ceea ce simt. Se confruntă cu o serie de bariere, critică și prejudecăți: „Vor spune că sunt nebun... Vor spune că totul e în mintea mea, că eu sunt de vină, că mă stresez prea mult... Mă vor pedepsi, știu că nu mă vor înțelege, mă vor condamna... Și atunci, ce rost are să le zic?”
4. Verbalizarea ideației suicidare este primul pas important spre dispariția ei. În mai mult de jumătate dintre cazuri, cineva știa că adolescentul spusese:
„Mai bine să mor, să scap... Doamne, ce aș vrea să mor.”
Unii dintre adolescenți au mai avut tentative de suicid. Unde greșim noi foarte mult — oricine am fi — este atunci când banalizăm suferința lor, când o diminuăm sau o ironizăm, când o punem pe seama „hormonilor” sau, și mai grav, când spunem că „cere atenție” sau „vorbește aiurea”. Complet greșit. Ideația suicidară trebuie tratată cu maximum de seriozitate și responsabilitate.
5. Ca adulți care lucrăm cu tinerii, în orice context, ca părinți, rude sau prieteni, avem obligația de a-i întreba direct și cu multă compasiune pe adolescenți:
„Te-ai gândit vreodată la moarte?”, „Te-ai gândit vreodată să mori?”, „Ce părere ai despre cei care se sinucid?” sau, și mai direct: „Te-ai gândit vreodată la un plan?”
Nu, nu e vorba că le dăm idei — complet greșit. E vorba că putem afla ceva ce nici prin gând nu ne-am imagina. Și dacă aflăm, putem interveni. Putem salva vieți. Și putem să cerem ajutorul celor care au expertiză, inclusiv medicilor de la psihiatrie.
6. Școlile din Sibiu, în ciuda haosului și a nemulțumirilor din această perioadă, ACUM nu mai au nicio scuză pentru a nu aborda suferința adolescenților, pentru a nu veni în ajutor părinților și pentru a nu salva viețile elevilor lor.
Cel puțin ultimele două cazuri au fost elevi ai Școlii Gimnaziale „Nicolae Iorga”, o școală cu peste 1.500 de elevi. În fața unei asemenea tragedii, care afectează nu doar familia, ci și elevii din aceeași clasă sau din alte clase, conducerea școlii are obligația și urgența de a aborda în mod preventiv și eficient această problematică.
Nu e vorba doar de posturile de consilier școlar. E vorba de o Strategie a Școlii pentru Sănătate Mintală și Stare de Bine, de un plan cu măsuri și de instituirea unei structuri (nu comisii) în cadrul școlii care să se ocupe în mod direct și constant de sănătatea mintală a elevilor. Și aici mă refer la psiholog, psihoterapeut, asistent social, consilier pentru sănătate etc.
7. Școlile din Sibiu și din alte orașe, în fața unor cazuri deosebit de tragice, se pot preocupa nu doar de aspectele educaționale, ci și de sănătatea mintală a elevilor, într-un mod eficient. Cred că această misiune este mult mai importantă decât programa școlară, decât lecția de matematică, chimie sau latină.
Profesorii au nevoie de formare psihologică pentru a identifica din timp riscurile, pentru a ști cm să acționeze și care sunt direcțiile sigure de raportare, în mod confidențial și responsabil. Ne aflăm în fața unui alt profil psihologic al adolescentului și cei care sunt în sistemul educațional, social, de protecția a copilului sau medical au nevoie de o serie de aptitudini speciale dar și de atitudini noi cu referire la sănătatea mintală, depresie și suicid.
8. Autoritățile locale au nevoie să se implice mai mult, pentru că este vorba atât de responsabilitate, cât și de costuri. Dincolo de pavarea unor străzi care, an de an, se transformă într-un eșec – pline de gropi și deformări, de parcă ne-am afla într-un sat din anii 1970 și nu într-o fostă capitală europeană, în 2025 – dincolo de concertele din Piața Mare, de competițiile sportive și de evenimentele culturale, mă întreb direct: de ce nu se preocupă autoritățile locale și județene de sănătatea mintală a cetățenilor, așa cm ar putea și ar trebui să o facă?
Care este procentul din buget alocat direct pentru menținerea stării de bine mintale a oamenilor? Dacă în alte state există asemenea preocupări, de ce la noi nu? Nu putem lăsa totul în seama școlilor, a Ministerului Educației și a părinților.
9. Ce face, de fapt, comunitatea?
Cum se adună administratorul blocului, cm mobilizează vecinii și cm oferă un ajutor concret unei familii aflate acum într-o suferință profundă? Ce îi împiedică pe preoții din comunitate, în catedrala impozantă de pe Mihai Viteazul, să își reconsidere activitatea bisericească și să se apropie mai mult de durerile adolescenților și ale familiilor lor, în loc să aibă alte priorități?
Ani la rând, sute și mii de cetățeni au donat sume uriașe pentru a construi zeci de biserici în Sibiu, și încă se mai ridică unele de la zero. De ce nu există o preocupare reală, la nivelul fiecărei parohii și al Mitropoliei Ardealului, pentru sprijinirea sănătății mintale a enoriașilor?
Cum poți dormi liniștit, ca preot, când știi că părinții care veneau duminică de duminică la biserică și-au pierdut fiul de 18 ani sau fiica de 13 ani?
Am evitat pe cât am putut să mai merg la înmormântări (deși nu am reușit mereu), tocmai pentru că am constatat, de multe ori, o atitudine distantă, rigidă și formală a preoților în cele mai grele momente pentru familie și comunitate. În facultatea de teologie nu există o lecție despre cm să predici la înmormântarea unui copil care s-a sinucis, și nimeni nu îi învață pe preoți ce să facă după două săptămâni, după șase săptămâni, șase luni, un an sau doi. Părinte, familia nu are nevoie doar de parastas, ci de empatie și sprijin constant, luni de zile și ani întregi.
Din păcate, pentru mulți preoți, în afara cântărilor de la parastas, nu există o altă contribuție reală în fața unor asemenea tragedii. Cine îi oprește să facă mai mult?
10. Prevenirea suicidului este un efort colectiv: întreaga comunitate are nevoie de acțiuni concrete pentru a reduce numărul de sinucideri și tentative, pentru a îmbunătăți serviciile destinate celor aflați la risc, celor cu tentative sau cu auto-vătămări.
Îmi puteți da un exemplu de colaborare directă și reală între serviciile medicale și școală? Ce fac părinții care descoperă că adolescentul lor are multiple răni pe brațe? Merg la psiholog. Dar la care psiholog? Cu ce bani? Cum îi sprijină comunitatea dacă nu au resurse financiare? Există un fond special al Bisericii pentru asemenea cazuri? Un fond special al primăriei? Sau poate chiar o bursă oferită de școală pentru un elev aflat într-o asemenea situație? De ce nu există?
https://www.turnulsfatului.ro/2025/08/26/3-cazuri-de-suicid-la-adolescenti-in-doar-trei-luni-in-sibiu-in-acelasi-cartier-psiholog-bdquo-este-un-fenomen-in-crestere-rdquo-profesor-bdquo-e-o-lovitura-pentru-noi-rdquo-222328
