04/04/2025
Azi, 4 aprilie, ar fi fost ziua tatălui meu. 69 de ani.
Nu am mai postat de mult, m-am retras o perioadă, ca să mă adun. A fost un început de an promițător – idei, proiecte, multe planuri, mult elan. Toate s-au pus pe hold apoi, după un singur telefon. O veste, din aceea pe care nu vrei să o auzi - care știi că poate veni într-o zi, însă nu ne gândim la asta pentru că e prea dureros….
Moartea e un subiect tabu, nu vorbim despre ea nici după ce se întâmplă, căci nu-i așa nu vorbim de cele sfinte?
A murit tatăl meu, și nu am crezut că o să doară atât, mai ales că nu am fost foarte apropiați. Dar, doare, și cine zice că trece ușor peste cred că se minte singur/ă. Doliul e un process, apare în valuri, intens la început, se mai domolește ca mai apoi să revină iar în forță.
Durere, vină, vinovăție – că dacă ziceam, că dacă aveam mai mult timp, că dacă și dacă……
Nedreptate, furie…
Supărare, care e tot o formă de neiertare – să fii supărat pe cineva că a murit….sună SF, nu?
Șoc
Copleșire - durerea din doliu copleșește.
Toate, și multe altele se simt în doliu.
Ohh, și cât de multă rezistență am încă la a nu mă (mai) întâlni cu durerea, la a nu sta cu ea, a nu mă lăsa să o simt. Chiar după atât de mult lucru cu mine…M-am observant mult în astea 2 luni decând tata nu mai e – am văzut când am mâncat emoțional, știam că fac asta și totuși nu m-am oprit, am făcut un maraton de seriale conștientă că fac asta ca să nu mai simt, să nu mă mai gândesc la nimic, am făcut curat obsesiv compulsiv ca să fug să nu mai stau cu mine. Îmi fac curaj să mă confrunt cu ce mai e acolo, și îmi observ ca un spectator toate modurile în care tot eu mă blochez să fac asta. Insă, odată această conștientizare, încep să mă recompun. Până la urmă, tot lucrul acesta cu mine, are beneficiile lui.
Știu multe lucruri legate de spiritualitate, suflet, viață de apoi etc etc, însă partea umană din mine cere să-și trăiască durerea, aici în lumea asta emoția se cere văzută, trăită, simțită. Părții umane nu îi poți lua procesul.
Îmi aduc aminte că a doua zi după ce am aflat, mergeam pe stradă, cu durerea asta în mine, și lumea din jur își urma cursul….mă uitam siderată în jur - cm de lumea nu stă în loc? Îmi venea să zic, să strig la lume pe stradă că a murit tata, să îi zic caseriței de la magazin despre asta – dar pe cine ar fi interesat?
E un adevăr dur să conștientizezi că mori, și asta e – lumea își continuă cursul.
Ce m-a ajutat?
- să vorbesc despre asta – am făcut asta cu două doamne minunate si apropriate sufletului meu, și cu oricine m-a întrebat despre asta am vorbit despre procesul meu – chiar mi s-a răspuns că apreciază deschiderea și cumva la un nivel îi ajută ceea ce le-am împărtășit
- să cer ghidare și ajutor, să fiu conținută ca să pot eu la rândul meu să mă conțin
- să plâng de câte ori am simțit să o fac
- să-l onorez așa cm m-am priceput eu (am dat de pomană, am aprins lumânări. Azi, am servit colegii mei de la curs cu bomboane în onoarea ta, tată)
- să îl las să plece ca sufletul lui să se ducă în pace către meleaguri pe care mintea mea nu le poate cuprinde
- să îmi dau timp să procesez, să fiu blândă cu mine, și să-mi dau voie să simt tot ce vine
Sunt multe momente în care mă bucur, în care râd, am refăcut planuri, am reînceput să mișc lucruri. Cumva durerea se îmbină cu bucuria, cu viața care continuă să se desfășoare. Viața însăși din jurul meu - o magnolie înflorită, prezența celor dragi, râsul copilului meu, soțul, mama, fratele, proiectele care se vor ieșite în lume “îndulcesc” durerea. Așadar continui să trăiesc, să fac și să fiu în ritmul meu, în felul meu.
Nu i-am zis niciodată că îl iubesc în cuvinte, nici el mie. Relația noastră a fost complicată.
I-am scris în schimb pe nisip acum 2 săptămâni când am ajuns la mare (și lui îi plăcea marea, apa, soarele), și i-am șoptit asta vântului, și sufletul meu i-a transmis sufletului lui.
