12/06/2025
Copilul care simte și adultul care uită să asculte
Te-ai surprins vreodată simțind o nedreptate atât de adânc încât furia ți-a urcat dintr-un loc pe care nici nu știai că-l ai în tine?
Te-ai aflat într-un context în care cineva care trebuia să fie responsabil pur și simplu... nu a fost?
Și, cu toată buna ta intenție, ai încercat să spui lucrurile calm, cu eleganță, cu bun-simț. Dar în loc să fii ascultat, ți s-a închis gura.
Și atunci... ce ai simțit?
Vizualizezi furia aia care crește nu doar din ceea ce s-a întâmplat, ci din lipsa de ascultare?
Ai trăit și tu momente în care tot ce aveai nevoie era cineva care să-ți spună „Te înțeleg”?
Și în loc de asta, ai primit replici ca:
„Lasă, nu e mare lucru.”
„Stai liniștit, o să treacă.”
„Nu te mai agita.”
Și cumva, în loc să te liniștești… ai simțit cm furia crește și mai tare?
Pentru că nu durerea în sine e cea mai grea, ci faptul că e negată….
Poți să simți asta acum, chiar și doar imaginându-te ?
Dacă da, aș vrea să mergem împreună un pas mai departe.
Imaginează-ți cm e să trăiască asta… un copil.
Un copil care nu are cuvintele tale, experiența ta, discernământul tău.
Un copil care simte: furie, rușine, nedreptate.
Un copil care strigă cu tot ce poate:
„Nu e corect!”
Și primește exact același tip de răspuns, poate chiar mai rece:
„Stai cuminte.”
„Nu e frumos să vorbești așa.”
„Cere-ți scuze.”
Te-ai întrebat vreodată ce învață un copil care e pus să-și ceară iertare… deși nu el a greșit?
Ce învață când nimeni nu-și face timp să înțeleagă tot tabloul?
Unii învață să tacă.
Alții încep să creadă că ceea ce simt ….e greșit.
Și unii, cei mai sensibili, ajung să se desprindă de ei înșiși.
Și, paradoxal, poate părea că s-au „liniștit”.
Dar înăuntru… țipă.
Și nimeni nu-i mai aude.
Poate pentru unii pare exagerat ce scriu.
Dar pentru alții, într-un fel, poate fi o descriere a ceea ce au trait cândva , poate au fost copilul ăsta…..
Și atunci, ce ne rămâne ca adulți?
Să fim sinceri. Să avem curajul să spunem, întâi în noi și apoi în fața copilului:
„Nu știu sigur cm să fac, dar vreau să învăț.”
„Te aud. Și mă aud și pe mine.”
„Sunt aici.”
Și uneori, poate că e suficient să începi de acolo.
Pentru că educația reală nu începe cu reguli, ci cu prezență.
Cu omenie.
Cu adevăr.
Copiii nu au nevoie de adulți perfecți.
Ci de oameni vii, umani, prezenți.
Care să se uite în ochii lor și să spună:
„Ești furios.
Și e ok.
Sunt aici.
Nu fug.”
Dar dacă nu suntem acolo? Dacă n-avem timp sau instrumente?
Furia copilului nu dispare.
Se comprimă.
Se înfundă.
Se transformă: în dureri de burtă, ticuri, insomnii, retrageri, crize aparent inexplicabile, uneori chiar în tulburări de comportament.
Și atunci spunem: „Nu înțeleg ce are.”
Dar poate că, de fapt, are nevoie doar să fie văzut.
E dureros, nu?
Și totuși, atât de uman...
Poate și pentru că, uneori, noi, adulții, credem — fără răutate, dar din neștiință — că el, copilul, ar trebui „să știe mai bine”.
Că el nu trebuie „să vadă” când noi suntem dezechilibrați.
Că el ar trebui „să ne înțeleagă”, dar noi nu-l prea înțelegem pe el.
Așa că... ce putem face, sincer, pentru copilul ăsta?
Să-i dăm cuvintele pe care noi nu le-am primit:
„Simți că îți fierbe capul? Hai să-i spunem FURIE.”
„A fost nedrept, nu-i așa? Și te-a durut.”
„E normal să fii supărat. Nu ești singur. Hai să căutăm o cale împreună.”
Și când e pe punctul de a exploda…
Să nu-i cerem să tacă doar pentru că ne e greu nouă.
Să ne ținem noi.
Să-l ținem și pe el.
Să respirăm. Să fim ancora lui, fără cuvinte mari.
Doar: „Văd cât e de greu pentru tine.”
Și poate, prin cine suntem noi în acel moment, să-i arătăm că emoțiile nu sunt rușinoase.
Sunt omenești.
Sunt semne că suntem vii.
Poate că asta e, de fapt, educația cea mai importantă.
Și poate că ea începe nu în relația cu copilul… ci în relația cu copilul din noi.
Poate vocea aceea interioară, pe care nimeni n-a ascultat-o atunci, poate fi ascultată acum.
De noi.
Și poate — dacă simți asta și tu — că tocmai de acolo începe adevărata schimbare.
Pentru copii.
Pentru tine.
Pentru noi toți.
