24/03/2026
Albert Camus afirmă că omul revoltat „este un om care spune nu. Totuși, dacă refuză, nu renunță: este, deopotrivă, un om care spune da, încă de la prima lui mișcare”. În această formulare deschide o tensiune fundamentală a existenței: refuzul nu este o simplă negare, ci un act prin care individul își afirmă propria limită și, odată cu ea, propria ființă. Pentru a rosti acest „nu”, este nevoie de o stare interioară autentică de revoltă, o stare pe care, adesea, o reprimăm sau inhibăm, dar fără de care nu ne putem delimita de ceea ce ne limitează, ne supune sau ne dizolvă identitatea.
Puțin mai încolo, în Omul Revoltat, Camus scrie că „conștiința iese la lumină odată cu revolta”. În acest fel, revolta concentrează simultan două dimensiuni fundamentale: pe de o parte, trasarea limitelor noastre în raport cu ceea ce ne înconjoară și ne constrânge, iar pe de altă parte, nașterea conștiinței de sine, care nu poate apărea decât prin acest act de refuz.
Se pare că revolta este indispensabilă pentru a ne câștiga o voce, o voce de care avem nevoie în toate relațiile noastre, inclusiv cu noi înșine. Consider că multe dintre dificultățile pe care le întâlnim sunt cauzate de o „voce” prea slabă pentru a se face auzită sau pentru a se face respectată, o voce care nu reușește să susțină acel „nu” din care se naște, de fapt, orice „da” autentic.
De aceea, este nevoie să ne întrebăm mai des: față de ce avem nevoie să ne revoltăm cu adevărat? În ce fel înăbușirea revoltei ne diminuează conștiința, vocea și procesul de individuare? Și, mai ales, căror lucruri trebuie să le spunem mai des „nu” pentru a putea, în cele din urmă, să le spunem altora „da”?
* poza cu Frodo de la cursul de existențialism 🦮
