Adrian Socol - Psiholog, Consilier filosofic

28/11/2025

Precizia limbajului nu este un moft; este un act de responsabilitate.

A numi lucrurile corect nu înseamnă rigiditate, ci grijă: grijă pentru adevăr, pentru experiențele reale ale oamenilor și pentru capacitatea noastră de a răspunde adecvat suferinței. Atunci când renunțăm la această grijă, nu doar că pierdem sensul cuvintelor, ci și capacitatea de a ne orienta în realitate, de a vedea și sprijini suferința autentică.

Numele pe care le dăm lucrurilor nu sunt simple etichete, ele modelează felul în care înțelegem realitatea și acționăm. Fără a cădea într-o formă naivă de nominalism putem să ne imaginăm o situație banală: dacă numesc zece obiecte diferite „banană”, atunci când voi cere o banană este foarte probabil să primesc orice altceva, mai puțin o banană. Confuzia semantică devine confuzie practică.

La nivel psihologic și social, situația nu este diferită. Când folosim cu generozitate termenul de „traumă” pentru a descrie o multitudine de experiențe care nu împărtășesc structura, intensitatea și consecințele evenimentelor traumatice propriu-zise, nu doar că producem erori de clasificare; producem și efecte etice. Începem să minimalizăm adevărata durere a celor care trăiesc cu consecințele unor evenimente care le-au fracturat existența. A vorbi despre „traumă” într-o manieră prea relaxată nu este doar o imprecizie conceptuală este o formă subtilă de injustiție epistemică.

Alice Koubova surprinde foarte bine această tensiune: „În mod similar, într-o cultură care insistă asupra ideii că suntem cu toții traumatizați, devine tot mai dificil să îi distingem pe cei care au cu adevărat nevoie de ajutor. Într-o lume în care toți au nevoie de ajutor, cei care suferă cu adevărat devin invizibili, iar solidaritatea se evaporă.”. Când toți suntem „traumatizați”, atunci nimeni nu mai este cu adevărat traumatizat. Într-o lume în care „toată lumea are nevoie de ajutor”, cei care într-adevăr au nevoie devin invizibili, iar solidaritatea, care ar trebui să se îndrepte cu prioritate spre cei mai vulnerabili, se evaporă.

Suferința în sine nu este lipsită de importanță. Ea merită ascultare, înțelegere și intervenție. Însă când folosim același cuvânt pentru suferințe radical diferite, facem două mișcări simultane: pe de o parte umflăm termenul până își pierde specificitatea, pe de altă parte îi lăsăm pe cei care se confruntă cu adevărata traumă într-un spațiu de tăcere, unde cuvântul care ar trebui să-i protejeze devine prea diluat ca să îi mai desemneze.

Așa cm nu numim orice durere de cap „tumoră” și nu numim orice stare de tristețe „depresie”, tot așa nu ar trebui să folosim termenul „traumă” pentru a descrie orice experiență de suferință. Avem deja un vocabular bogat, variat, capabil să surprindă nuanțele suferinței umane: durere, rană, necaz, adversitate, neplăcere, dezamăgire, disconfort, dificultate, criză, stres etc. Problema nu este lipsa cuvintelor, ci preferința culturală de a alege termenul cu cea mai mare încărcătură emoțională.

Această preferință cred că are explicații psihosociale clare. Într-o societate în care atenția este rară și greu de obținut, învațăm repede că anumite cuvinte deschid mai ușor uși, fie ale empatiei, fie ale ajutorului. Termenul „traumă” a devenit un mod de a face suferința vizibilă într-un spațiu în care altfel ar putea rămâne ignorată. Dar în momentul în care folosim obsesiv cuvinte care nu se potrivesc, nu doar că pierdem contactul cu realitatea trăirilor noastre, ci contribuim la o confuzie colectivă.

Schimbarea limbajului nu este imposibilă. Cuvinte precum „nebun” sau „handicapat” au fost odinioară folosite cotidian, fără reținere. Cu timpul, însă, am înțeles încărcătura lor degradantă și am învățat să le înlocuim cu termeni mai adecvați. În aceeași manieră, putem învăța să protejăm termenul „traumă” fără a invalida suferințele celor care nu se regăsesc în definiția lui clinică. Dar această schimbare trebuie să fie una etică, nu punitivă.

Nu este vorba de a interzice oamenilor să își descrie experiențele, ci de a recunoaște limitele pe care le avem în a distinge între nuanțele suferinței atunci când ne bazăm doar pe limbajul public. E nevoie de dialog, de context, de evaluare responsabilă. Nu pentru a controla discursul individual, ci pentru a evita ca subiectivitatea să se rătăcească în confuzii terminologice care, în loc să ne ajute, ne separă de noi înșine și unii de alții.

Textul de la care am pornit: Which Resilience? Thinking Democratic Subjectivity in the Polycrisis ALICE KOUBOVÁ

24/11/2025

Tot despre limbaj. De ținut minte. 🙂
Confuncius - Analecte

20/11/2025

Cu ocazia Zilei Mondiale a Filosofiei, celebrată, tradițional, în a treia zi de joi din luna noiembrie, mi-am propus să scriu despre un filosof pe care, dacă ar fi posibil, mi-ar plăcea să îl întâlnesc: Diogene din Sinope.

Deși nu s-a păstrat nicio lucrare scrisă de el, figura lui Diogene ne este cunoscută prin relatările contemporanilor și ale succesorilor, în special prin intermediul lui Diogenes Laertios în Viețile și doctrinele filosofilor. Dincolo de excentricitățile sale celebre, Diogene rămâne remarcabil prin felul în care a s-a raportat la filosofie ca la mod de viață. Pentru el, filosofia nu era un exercițiu teoretic, ci un angajament existențial, nu urmărea să „producă” filosofie, ci să trăiască în acord cu rațiunea și cu natura.

În continuare, voi prezenta câteva episoade mai puțin cunoscute din viața lui, așa cm sunt ele relatate, episoade care ilustrează nu doar stilul său provocator, ci și profunzimea unor reflecții etice trăite până la capăt.

• Într-o pictură celebră, Diogene este înfățișat cerșind în fața unei statui. Întrebat de ce alege să cerșească în fața unei statui, el a răspuns: „Pentru a mă obișnui cu refuzurile.”

• Platon, văzându-l că spală salată, se apropie de el și îi spuse liniștit: „Dacă te-ai fi purtat curtenitor cu Dionysios, n-ai spăla acum salată.” La care Diogene răspunse cu aceeași liniște: „Dacă ai spăla și tu salata, n-ai mai avea nevoie să te pleci în fața lui Dionysios.”

• „Nu ți-e oare cumva rușine – spuse care acorda o chitară – să potrivești sunetele acestui lemn și să nu pui de acord sufletul tău cu viața?” De asemenea, i-a spus unuia care afirma că nu era înzestrat pentru studiul filosofiei: „Ce mai trăiești atunci, dacă nu te îngrijești să trăiești cm trebuie?”

• Nimic în viață, susținea el, nu are sorți de izbândă fără o practică perseverentă; aceasta poate să învingă orice. Prin urmare, în loc de o caznă nefolositoare, oamenii ar trebui să aleagă cazna, așa cm o indică natura, prin care pot trăi fericiți. Dar, din cauza neghiobiei lor, oamenii sunt nefericiți.

15/11/2025

Într-un studiu longitudinal, publicat în Scientific American, cercetătoarea Keely Dugan și colegii au studiat a modul în care relațiile din copilărie, nu doar cu părinții, ci și cu prietenii, modelează stilurile de atașament în viața adultă. Studiul, desfășurat pe o perioadă de câteva decenii, arată că nu doar relația cu mama are consecințe pe termen lung, ci și calitatea prieteniilor timpurii: copiii care au avut prieteni de încredere și relații bazate pe „give-and-take” dezvoltă, mai târziu, un sentiment de siguranță mai puternic în relațiile romantice și de prietenie.

Această perspectivă adaugă o completare foarte importantă teoriei atașamentului: experiențele sociale timpurii nu sunt doar un fundal pasiv, ci un teren activ de antrenament relațional. În același timp, Dugan subliniază un mesaj optimist: trecutul nu ne condamnă definitiv. Stilul nostru de atașament este „maleabil” evoluțiile ulterioare, experiențele pozitive și conexiunile semnificative pot „re-scrie” modelele relaționale inițiale.

„Experiențele timpurii cu prietenii apropiați au fost, totuși, un predictor chiar mai puternic decât relațiile materne în determinarea modului în care participanții se raportau în special la relațiile romantice și prieteniile din viața adultă. „În general, dacă ai avut prietenii de calitate și te-ai simțit conectat cu prietenii tăi în copilărie, atunci te-ai simțit mai sigur în relațiile romantice și prieteniile de la vârsta de 30 de ani”, spune Dugan. Persoanele care au avut prietenii din ce în ce mai apropiate și mai profunde de-a lungul copilăriei și adolescenței au prezentat, de asemenea, progrese semnificative în aceste domenii la vârsta adultă, adaugă ea.

Dugan subliniază de asemenea că aceste rezultate nu înseamnă că trecutul dictează inexorabil tonul relațiilor unei persoane la maturitate. „Cu siguranță nu ești condamnat”, spune ea. Dovezile susțin că stilurile de atașament ale adulților pot să se schimbe ca răspuns la evenimentele ulterioare din viață și pot chiar fluctua de la o lună la alta, ca reacție la experiențe relaționale pozitive sau negative. „Aceste rezultate arată că stilurile de atașament sunt maleabile”, spune Dugan. „Poți avea o relație nu prea grozavă cu părinții și totuși să dezvolți o legătură sigură și sănătoasă cu un prieten apropiat sau cu un partener romantic la vârsta adultă.”

Un articol mai pe larg în comentarii.

06/11/2025

05/11/2025

Tot despre iertare. Un interviu cu Lucy Allais care ne întreabă dacă avem nevoie de iertare, nu doar dacă iertarea este posibilă.

Interviul în comentarii.

02/11/2025

Ar fi importantă o discuție publică despre rolul pe care un alt om îl are în procesul de dialog, mai ales atunci când miza sunt dificultățile emoționale prin care cineva trece.

Poate un program de inteligență artificială sa fie un interlocutor (psihoterapeut, prieten, mentor, profesor, confesor, preot etc.) în adevăratul sens al cuvântului? Sau, mai degrabă, persoana care discută cu programul este de fapt singură în mijlocul emoțiilor pe care le simte, având impresia că discută cu altcineva? Mă gândesc cât de dificil este pentru un om să își dea seama când o discuție alunecă către o formă de retraumatizare, doar către un catharsis fără o integrare a evenimentului, și cu atât mai mult lucrul acesta este imposibil, aș zice eu, pentru un soft care dă răspunsuri pe baza unor probabilități.

Cred că nu exagerez când mă gândesc că discuția cu un model de inteligență artificială, mai ales când este vorba de probleme emoționale, este un nou apogeu al alienării personale.

01/11/2025

Mă bucur că am avut oportunitatea sa colaborez cu un articol la cartea NOUL VAL 2035, ROMÂNIA PUTERNICĂ. Cartea reunește sub coperta ei cel puțin o sută de articole în care specialiști din diverse domenii împărtășesc viziunea lor despre un viitor în care să putem fi mai puternici împreună, un viitor la care fiecare dintre noi poate contribui prin expertiza și implicarea sa.

Articolul meu a încercat să îmbine experiența de psihoterapeut cu perspectivele filosofice pe care încerc să le integrez în munca mea. Articolul are ca temă anxietatea și am explorat faptul că devenim ”Prea anxioși ca să trăim”.

Coordonatorul capitolului și persoana care m-a provocat să scriu despre este Oana Camelia Șerban și îi sunt recunoscator pe această cale, atât pentru oportunitate cât și pentru faptul că ea mi-a coordonat lucrarea de dizertație în consiliere filosofică.

30/10/2025

10 ani. Pentru unii sunt mulți, pentru alții a fost ieri.

Dacă am invătat ceva în toți anii ăștia de când sunt psihoterapeut pot spune, după ziua de astăzi, că am invătat să tac.

Nu am mai trăit vreodată un astfel de moment atât de lung în care să rămân fără cuvinte la întrebările și la stările celui din față mele și în care să simt că singurul răspuns pertinent și autentic este tăcerea.

Poate că ar trebui să îmi fie rușine că nu am avut nimic de spus care să fie consolator și care să aline durerea, însă nu îmi este, și îmi amintesc în astfel de momente că "despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă".

Cu toate acestea o să fiu în continuare alături de cei care au nevoie de sprijin psihologic, chiar dacă uneori doar o să tac și nu o să fie sau nu o să găsesc nimic de spus, deoarece am încredere că doar și că, la un moment dat, voi găsi și cuvintele care să ne ajute să mergem înainte.

28/10/2025

Ce nu este iertarea?

Iertarea nu este uitare. Dacă am uitat ofensa sau dacă aștept să uit ce s-a întâmplat fără să iert, înseamnă că nu am iertat.

Iertarea nu înseamnă a înțelege. Dacă ajung să înțeleg acțiunea celuilalt, implicit răul care este cuprins în ea, atunci nu am iertat. Poate că am scuzat ceea ce s-a întâmplat, dar nu am iertat.

Iertarea nu este lehamite. Dacă pur și simplu mi s-a făcut silă să mai fiu supărat, să țin ranchiună pentru ceea ce s-a întâmplat, și vreau să nu mai fiu supărat, încă nu este iertare. Lehamitea, zice Jankélévitch, nu este etică.

Iertarea nu este uzură temporală. Poate că timpul mă ajută să fiu mai puțin supărat, timpul tocește amintirea și sentimentele, dar să nu confundăm asta cu iertarea. E doar trecerea timpului care și-a făcut treaba, nu eu am făcut travaliul iertării.

Iertarea nu este clemență. „Clemența este o iertare fără interlocutor.”

Iertarea nu este încărcată de o datorie morală. Dacă îl iert pe celălalt cu condiția să nu mai greșească, nu este iertare, este doar un târg.

Ce este iertarea?

P.S Noi la cafeneaua filosofică de luna asta nu ne-am pus de acord în privința iertării, dar discuția va continua.

27/10/2025

Săptămâna trecută am fost la o întâlnire la Humanitas Cișmigiu pentru o discuție despre „Oscar și Tanti Roz”, versiunea grafică pentru copii. Mă așteptam la un dialog cu adulți despre suferință și moarte, dar, spre surprinderea mea, m-am trezit în fața a câteva zeci de copii de școală primară.

Ce a urmat a fost o conversație neașteptat de profundă. La un moment dat, i-am întrebat ce ar vrea uneori să-i întrebe pe părinți, care sunt acele întrebări la care adulții evită să răspundă. Răspunsurile lor m-au lăsat fără cuvinte: un copil a întrebat fix „De ce există ceva în loc să nu existe nimic?”, iar altul „Cine l-a creat pe Dumnezeu?”

Mi-aș dori ca adulții din viața lor să nu le stingă această curiozitate pentru că mirarea este începutul gândirii profunde. Dacă reușim să păstrăm vie această capacitate de a ne mira, am putea avea, chiar și între generații, unele dintre cele mai interesante conversații posibile.

25/10/2025

Pont pentru anxietate si ganduri intruzive.