Psihoterapeut, Consilier filosofic Adrian Socol

15/08/2025

Despre nevoia de a da foc lumii sau cm vom ajunge să fim conduși de cei care pur și simplu își doresc haos?

"Some men just want to watch the world burn." - Alfred the Butler, The Dark Knight

Nu aveam de gând să citesc despre subiecte politice, dar de la un podcast despre utopie și natura umană am ajuns să aflu despre "Nevoia de haos" și despre cm ea îi împinge pe oameni să formeze mișcări sociale, partide sau orice altceva care să le permită să își vadă lumea în flăcări.

Psihologia din spatele dorinței de distrugere și haos.

Enunțul cu care începe lucrarea spune că "Oamenii își formează atitudini politice care servesc propriilor nevoi psihologice". Inițial am stat să mă gândesc dacă așa este și care apare prima, dar este logic: prima dată apare nevoia psihologică și apoi, pentru că oamenii sunt ființe sociale și politica este un joc social, apare și impulsul de a satisface nevoia prin afiliere politică.

Studiul este din 2021 și este desfășurat în patru țări anglo-saxone (SUA, Marea Britanie, Canada și Australia) unde a descoperit rezultate îngrijorătoare: între 15% și 19% din populație manifestă, într-o formă sau alta, dorința de a vedea sistemul actual distrus.

Cercetarea a identificat patru tipuri de persoane în relație cu nevoia de haos:
1. "Nevoie de haos scăzut" (69-70% din populație) - majoritatea oamenilor care nu manifestă astfel de dorințe destructive.
2. "Cei care vor să reconstruiască" (8-13% din populație) - cei care vor să distrugă sistemul actual pentru a construi ceva mai bun. Aceștia au încă o viziune utopică, chiar dacă metodele lor sunt radicale.
3. " Nevoie de haos mediu" (15-21% din populație) - grupa celor indeciși, care manifestă tendințe moderate.
4. " Nevoie de haos înalt" (3-10% din populație) - adevărații nihiliști care vor distrugerea pentru distrugere, fără un plan de reconstrucție.

Nevoia de haos nu apare în vid. Ea este alimentată de mai mulți factori sociali identificați în cercetare:
❗️Marginalizarea socială
❗️Indivizii care percep că sunt excluși sau marginalizați de societate dezvoltă mai frecvent această dorință de haos. Pentru ei, distrugerea devine o modalitate de a inversa structura de putere și de a câștiga statut social în proces. Este o strategie radicală a celor care simt că sistemul nu le oferă alte opțiuni.
❗️Inegalitățile economice crescânde creează resentimente profunde. Când oamenii văd că munca lor nu este recompensată în timp ce alții prosperă prin mijloace pe care le consideră nemeritate, frustrarea poate evolua către dorința de a "da reset" întregului sistem.
❗️Aspirațiile de statut blocate. Poate cel mai interesant aspect este legat de statut. Cercetarea arată că cei obsedați de statut, dar marginalizați, sunt mai atrași de ideea de a distruge întreaga ierarhie socială în loc să se angajeze într-un proces lent și care pare inutil de a urca pe scara socială.

Profilul demografic al haosului:
• Bărbații sunt mai predispuși la astfel de atitudini decât femeile
• Tinerii manifestă mai frecvent aceste tendințe
• Cei fără studii superioare sunt suprareprezentați
• Extrema dreaptă politică conține mai multe persoane din categoria "haos înalt"
- Interesant este că educația pare să fie un factor protector, dar nu în toate contextele. În Australia, de exemplu, chiar și cei cu studii superioare sunt parte din categoria celor care își doresc haos.

Diferența crucială: Nihiliști vs. Vizionari
Una dintre cele mai importante distincții pe care o face cercetarea este între cei doi tipuri principali de "chaos-seekers":

Cei care vor sa reconstruiscă manifestă încă o formă de idealism. Ei nu agreează cu "stilurile de viață noi", în SUA sunt critici față de capitalism, și par să aibă o viziune asupra a ceea ce ar trebui să fie societatea. Chiar dacă metodele lor sunt radicale, există încă o logică constructivă în spatele distrugerii dorite.

Nihiliștii din categoria "haos înalt" sunt cu totul diferiți. Ei nu au o viziune pentru reconstrucție - vor distrugerea pentru distrugere. Aceștia sunt cei care "se bucură când dezastre naturale lovesc țări străine" sau care "simt nevoia să distrugă lucruri frumoase". Este o dorință pură de a vedea lumea arzând, fără un plan pentru ce vine după.

Mai îngrijorător, studiul sugerează că unele fenomene pe care le atribuim populismului ar putea reflecta de fapt dorințe de haos mai degrabă decât valori populiste autentice.

Adevăratul pericol nu vine de la cei care vor să schimbe sistemul, ci de la cei care, pur și simplu, vor să-l vadă arzând.

"Some people just want to watch the world burn: the prevalence, psychology and politics of the 'Need for Chaos'" a fost publicată în Philosophical Transactions of the Royal Society B în 2021.

15/08/2025

Ce se întâmplă atunci când intrăm în zona în care credem că totul este biologie, gene, fizică și determinism absolut?

Se schimbă percepția individuală pe care o avem asupra realității și asupra felului în care suntem sau nu în controlul acțiunilor noastre. Efectele pot fi variate, eu am să dezvolt o parte dintre ele.

În primul rând, atunci când ne convingem că nu avem liber arbitru, motivația de a acționa scade drastic, iar acest teren psihologic favorizează apariția a ceea ce Martin Seligman numește neajutorare învățată (learned helplessness). Este starea în care ajungem să credem că nu vom reuși niciodată să ieșim din anumite situații, rămânem blocați în tipare rigide de gândire sau comportament și acceptăm că aceste tipare nu vor putea fi schimbate. Și de ce? Pentru că, „ghici ce?”, eu nu am liber arbitru. Nu pot să mă implic în niciun fel în modelarea sau flexibilizarea propriilor comportamente, fie ele interne (gânduri, emoții) sau externe (acțiuni, obiceiuri).

Apoi, în psihoterapie există concepte importante precum agency – capacitatea de a mă percepe ca pe un agent care poate influența firul narativ al propriei vieți – sau locus de control (intern sau extern) – felul în care mă raportez la stările, trăirile și comportamentele mele și modul în care consider că acestea țin de alegerile mele sau, dimpotrivă, sunt determinate în totalitate de factori externi.

Atunci când atât abilitatea de a mă vedea ca personaj principal în viața mea, cât și capacitatea de a acționa asupra ei sunt scăzute, simptomele depresive tind să crească. Și asta pentru că, așa cm am menționat mai sus, nu mai simt că am un motiv să lupt sau să mă activez pentru a produce schimbări, fiind deja convins că niciun efort de-al meu nu va modifica rezultatul.

A-mi asuma liberul arbitru înseamnă să accept posibilitatea că libertatea mea este, de fapt, mult mai mare decât îmi imaginez atunci când mă refugiez în ideea că nu am liber arbitru.

Aici intervine, cred eu, adevăratul exercițiu în legătură cu liberul arbitru: de unde știu eu care sunt limitele reale pe care biologia sau mintea mea le are, dacă nu încerc în mod constant să le testez și să le modific?

12/08/2025

Vestea proastă, orice ar spune martorii lui Sapolsky, este că liberul arbitru există, măcar în varianta compatibilistă, și că tot trebuie să ne cântărim alegerile, tot suntem responsabili moral sau legal pentru acțiunile noastre și că în mintea noastră tot va trebui să simțim emoțiile asociate cu ideea de responsabilitate pentru faptele noastre.

Putem sa jucăm tot felul de jocuri și să arătam cu degetul către gene, evoluție, tot nu ne putem spăla pe mâini de conceptul de liber arbitru. 😢

11/08/2025

Un articol interesant pe Dilema Veche pe tema realității. din partea unui scriitor de S.F. Ce este real? Cum ne raportăm la realitate? Ce alegem să considerăm real și ce nu?

„...realitatea nu este un ceva, ci o poveste. O poveste pe care o spunem nouă înșine în fiecare zi, prin educație, prin limbaj, prin memorie. Scriitorul de SF are, așadar, unelte divine: el reconfigurează narațiunea fundamentală. Nu doar spune povești, ci rescrie realitatea însăși. De aceea, unele opere SF devin mitologii moderne pentru că nu doar descriu lumi, ci influențează percepții despre lume.

Realitatea nu este obiectivă, ci coerentă. Nu este absolută, ci persistentă. Iar atunci cînd destui oameni cred într-o poveste, ea devine adevăr. Science-fiction-ul înțelege asta. Și, în consecință, oferă povești alternative care devin realități în sine: în cultură, în știință, în politică, în vis. Poate cel mai subtil mod în care un scriitor de science-fiction înțelege realitatea este ca o formă poetică. Nu în sensul de rimă și metaforă, ci în sensul de expresie a misterului.”

Articolul în comentarii.

06/08/2025

04/08/2025

Îmi place mult răspunsul lui Pierre Hadot la întrebarea: „Ce este filosofia?”.

El spune că „Întotdeauna am considerat filosofia o transformare a felului în care percepem lumea.” Într-un fel, este ceea ce propune și psihoterapia în anumite momente, chiar dacă o numește diferit, cu mențiunea că psihoterapia își propune să schimbe părți mici din felul persoanei de a vedea realitatea, prin intermediul tehnicilor de restructurare cognitivă, pe când filosofia își propune o schimbare mult mai amplă, a întregii percepții a realității.

Faptul că Hadot vede filosofia ca pe un mod de viață și recuperează aspectul ei practic reprezintă o schimbare majoră față de filosofia academică, pentru care sistemele filosofice coerente și originalitatea erau mai importante decât aspectul practic. El vede filozofia nu ca pe un corp de cunoștințe fără fisură, ci ca pe un set de „exerciții spirituale”, o terapeutică menită să ne modeleze caracterul. Pentru el, a face filozofie înseamnă a te forma pe tine însuți.

El găsește sprijin pentru această viziune și în gândirea unor filozofi moderni. De pildă, Merleau-Ponty spunea că „adevărata filozofie este să reînveți să vezi lumea”, sugerând că esența nu stă în a acumula teorii, ci în a-ți schimba percepția. Apoi folosește perspectiva lui Bergson pentru a completa această idee, afirmând că „Filozofia nu înseamnă construcția unui sistem, ci decizia, odată luată, de a privi cu naivitate în tine însuți și în jurul tău.”

Cu toate astea, rămâne să ne întrebăm și noi, în continuare: „Ce este filosofia?”

30/07/2025

Am aflat că astăzi se celebrează Ziua Internațională a Prieteniei, chiar când pregătim o cafenea filosofică pe tema prieteniei. Coincidență? :)

„Dintre toate bunurile pe care ni le oferă înțelepciunea, ca să ne asigure fericirea de-a lungul întregii noastre vieți, cu mult cel mai important lucru este dobândirea prieteniei” (Epicur - el a fost, cred, filosoful care a pus cel mai mare accent pe prietenie)

30/07/2025

O fi bine, o fi rău?

29/07/2025

Am răspuns provocării de a vorbi deschis despre pseudoștiință.
Despre cm anumite persoane își asumă rolul de „vindecători” și propagă teorii periculoase, precum Noua Medicină Germanică – care nu doar că nu tratează, dar poate pune vieți în pericol.

Am vorbit despre atracția înșelătoare a unor explicații simpliste – „boala vine dintr-un conflict emoțional nerezolvat” – și despre cm astfel de idei pot sărăcească înțelegerea suferinței și să o agraveze, prin rușine, vinovăție și retragere.

În momentele de vulnerabilitate, când e firesc să căutăm sens, riscăm să ne agățăm de narațiuni magice, în loc să cerem sprijin validat.

Pseudoștiința nu e doar greșită – e dăunătoare.

„Cred că s-a creat, în ultimii 10 ani sau poate chiar mai mult, această cultură a post-adevărului și atunci mulți oameni se duc către lucruri care par să sune interesant, dar care nu sunt nici demonstrate, nici verificabile. Asta se întâmplă în multe domenii, nu doar în medicină, dar cred că, fiind un curent destul de mare, a ajuns să afecteze și medicina”

Articolul întreg in comentarii.

26/07/2025

Dacă vă opriți o clipă și reflectați la sentimentul de invidie, spre ce anume simțiți că se îndreaptă el cel mai des? Ce invidiați, concret?

Am o intuiție pe care vreau să o testez cu ajutorul vostru. Mi se pare că invidia se leagă adesea de aspecte mai degrabă accidentale și/sau vizibile ale vieții celuilalt: succes, frumusețe, recunoaștere socială, stil de viață. Dar mai rar (sau poate niciodată?) nu am auzit pe cineva spunând: „Sunt invidios pe bunătatea lui”, „Pe generozitatea ei”, „Pe capacitatea lui de a iubi”, „Sunt invidios pe modestia ei”.

Pot fi invidios pe realizările cuiva, dar nu neapărat pe răbdarea sau perseverența din spatele lor. Mă întreb: e pentru că aceste calități nu sunt la fel de vizibile? Sau pentru că nu par „câștiguri” în sine?

Sunt curios ce părere aveți. Ce invidiați cel mai adesea? Și de ce credeți că se întâmplă asta?

Foto: Invidia - Giotto (Ca****la degli Scrovegni, Padova)

24/07/2025

Oliver Burkeman - cateva idei

"Cu cât îmbătrânesc, cu atât sunt mai convins că este o abilitate esențială – cel puțin dacă ești cât de cât genul de persoană care sunt eu – să devii mai bun la a-i dezamăgi pe ceilalți."

"De exemplu, ai putea să-ți propui să dezamăgești cel puțin o persoană, într-un mod real, în următoarele 24 de ore. Încearcă! Probabil că o să-ți displacă profund. Dar poate vei descoperi, așa cm am făcut-o și eu, că cu cât devii mai confortabil cu riscul de a-i dezamăgi pe alții, cu atât lucrurile merg mai bine pe toate planurile: simți că trăiești mai intens; devii mai productiv în mod semnificativ; și ești mai implicat în rolurile tale de partener, părinte, prieten, cetățean al unei lumi care se îndreaptă spre iad într-o roabă, și în toate celelalte."

"Și unul dintre modurile principale de a face asta este, desigur, să spui nu: să refuzi lucruri, să refuzi politicos ceea ce ți se cere sau, uneori, să nu te implici deloc. Și apoi să descoperi, din nou și din nou, a) că poți face față sentimentului că cineva te-ar putea judeca negativ, fără ca asta să-ți distrugă complet viața și b) că, de cele mai multe ori, oamenii nici măcar nu te judecau negativ."

21/07/2025

O temere întemeiată.