22/10/2025
Lev Tolstoi
M-am născut în anul 1828, la Yasnaia Polyana, pe domeniul familiei mele, într-o Rusie aristocratică pe care aveam s-o contest mai târziu din rădăcini. Am fost al patrulea dintre cinci copii. Mama mea a murit când aveam doar doi ani, iar tatăl meu când aveam nouă. Am crescut printre rude, dar moartea m-a însoțit de mic. Cu toate acestea, îmi amintesc copilăria ca pe o perioadă idilică, pe care mai târziu am transformat-o în literatură: Copilăria, Adolescența, Tinerețea.
Am studiat dreptul și limbile orientale la Universitatea din Kazan, dar am fost un student slab și plictisit. M-am întors la moșie și am dus o viață de aristocrat leneș, petreceri, băutură, jocuri de noroc. Într-o zi, m-am trezit înglodat în datorii și am fugit în Caucaz, unde m-am alăturat fratelui meu și apoi armatei. Acolo, în război, am învățat ce înseamnă moartea, frica, dar și curajul. Am scris "Schițele din Sevastopol", inspirate de asediul Crimeei. Pentru prima dată, scrisul meu a fost apreciat în întreaga Rusie.
După război, m-am întors acasă și am fondat o școală pentru copiii țăranilor eliberați de iobăgie. Credeam în educație ca o formă de salvare morală. Am refuzat pedepsele și metodele rigide de învățământ.
Am călătorit prin Europa și am cunoscut mari gânditori, Victor Hugo, Pierre-Joseph Proudhon, dar și cruzimea lumii moderne: la Paris am asistat la o execuție publică, care m-a marcat pentru tot restul vieții.
În 1862, m-am căsătorit cu Sonya, fiica unui medic. I-am dat, înainte de nuntă, un caiet în care mi-am notat toate păcatele: amantele, infidelitățile, desfrâul. Am crezut că sinceritatea e mai importantă decât iubirea. Poate am greșit.
Mai târziu, a scris: „M-a distrus acel jurnal. Nu l-am uitat niciodată. Niciodată.”
Am avut împreună 13 copii, dintre care doar 8 au supraviețuit.
Am scris "Război și Pace" și "Anna Karenina" în acea perioadă, romane care aveau să fie considerate unele dintre cele mai mari ale lumii. Sofia m-a ajutat enorm copiind de mână de peste 7 ori, "Război și Pace".
Dar gloria m-a împovărat. Moartea fratelui meu m-a aruncat într-o criză spirituală profundă. Nu mai puteam trăi ca un boier și scriitor celebru.
Sofia nu a înțeles niciodată renunțarea mea la avere și ideea de a lăsa totul „poporului” iar relația noastră s-a deteriorat grav spre finalul vieții.
Am redactat un manifest (Testamentul secret de la Optina), în care îmi exprimam dorința de a renunța la drepturile de autor și la averea familiei, ceea ce a provocat o ruptură ireparabilă cu soția.
În ultimele luni de viață, Sofia a fost considerată de apropiați „instabilă emoțional”. A încercat să se sinucidă aruncându-se în iaz.
M-am întors către Evanghelie, către învățătura lui Hristos, dar nu cea a bisericii, ci a iubirii și non-violenței. Am devenit anarhist creștin, pacifist, vegetarian. Am corespondat cu Gandhi, l-am influențat cu ideea de nonviolență. Împărăția lui Dumnezeu este în tine a fost cartea mea-manifest. Biserica Ortodoxă m-a excomunicat. Eu am rămas credincios lui Hristos, nu dogmei.
Îmi era rușine de luxul în care trăiam. Deși scriam despre simplitate și renunțare, locuiam într-un conac, cu servitori și confort. Am încercat să renunț la avere, să nu las nimic moștenitorilor mei. Familia s-a opus. Soția mea se temea că vom ajunge în ruină. Am fost acuzat că vreau să mă lepăd de tot ce ne-a ținut împreună. De la iubire am ajuns la conflict, de la familie, la înstrăinare.
Am fugit de acasă în toiul nopții, la începutul lui noiembrie 1910. Nu am mai suportat lupta din jurul moștenirii și presiunea domestică.
Am călătorit cu trenul fără o destinație clară, însoțit de medicul și secretarul meu.
Pe drum, m-am simțit tot mai rău și, în cele din urmă, am fost coborât din tren și adăpostit în locuința modestă a șefului gării din Astapovo.
Acolo, timp de șapte zile, am fost vegheat de medici, fiica mea, Alexandra și câțiva apropiați.
A murit liniștit, pe 20 noiembrie 1910, la ora 6 dimineața, pe o canapea simplă din biroul șefului de gară.
Ultimele ore le-am petrecut vorbind despre dragoste, pace și sărăcie.
Soția mea nu a fost lăsată să mă vadă în ultimele momente, de teama unor certuri sau tulburări.
Nu am dorit funeralii fastuoase. Nu au fost discursuri oficiale doar 2.000 de oameni tăcuți.
Slujba religioasă mi-a fost refuzată oficial de Biserica Ortodoxă, care mă considera eretic.
La înmormântare, poliția țaristă a fost prezentă masiv, temându-se de revolte.
Am fost înmormântat în pădurea de la Iasnaia Poliana, fără cruce sau marcaj, conform dorinței mele: „Fără nume, fără piatră, doar pământul.”
După moartea mea, Sofia, a cedat Yasnaya Polyana poporului rus, pentru ca moșia să devină muzeu.
Nu am primit Premiul Nobel, deși am fost nominalizat de trei ori pentru Pace și de cinci ori pentru Literatură. Nu am fost supărat. Gloriei am învățat să-i spun: „Ești deșartă”.
Toată viața am căutat adevărul. Am trăit între extreme, între bogăție și renunțare, între iubire și durere, între glorie și rușine. Am predicat o viață simplă, dar n-am reușit să mă desprind de cea complicată. Am fost un om în căutare de sens. Poate că asta înseamna să fii viu.
Sursa: Lumină în cuvinte
