09/05/2020
DOUA JUCARII STRICATE…
“In orasu’-n are ploua, de trei ori pe saptamana,
Merg, tinanu-se de mana, un batran si o batrana,
Doua jucarii stricate…” (Ion Minulescu)
Atata ura am vazut zilele acesta fata de cei in varsta. “Nu mai avem loc de voi”, “mai stati in casa”, “nu mai muriti odata”, “va caram in spate si va platim pensiile”. De unde atata ura?! Cei pe care i-am vazut si auzit spunand aceste lucruri nu erau neaparat persoane foarte tinere, erau oameni maturi, adulti de minim 40 de ani. Si totusi, de unde atata ura? Ei ne-au adus pe aceasta lume, pe ei i-am ales (la nivel de spirit si de suflet), ei ne-au ingrijit (asa cm au stiut), ne-au transmis niste convingeri si valori de viata, bune sau rele, ne-au dat o directie pe care ulterior, prin evolutia personala am putut sa o schimbam sau nu (dar asta nu mai este “vina” lor, ci poate neputinta noastra, comoditatea!). Sigur ca in viziunea niciunui copil, parintii nu sunt perfecti, dar in viziunea copiilor nostri suntem noi perfecti sau cei mai portiviti pentru ei? De cate ori intentiile noastre se dovedesc a fi cele mai potrivite pentru copiii nostri? Sa nu uitam ca parintii isi cresc copiii d**a niste idealuri personale pentru lumea in care traiesc, in functiile de propriile nevoi si rani emotionale, nu pentru lumea in care vor trai copiii, ca adulti. Ii putem blama? Nu prea cred. Pentru ca si noi ne crestem copiii in functie de valorile si credintele mostenite impletite cu propriile achizitii si perceptii asupra vietii pentru aceasta lume, pentru acest prezent. Ori, aceasta lume, este o lume invechita pentru momentul cand copilul de astazi va fi un tanar adult.
Poate ca facem eforturi sa ii oferim copilului nostru ceea ce noi ne doream, dar este cel mai potrivit pentru el, copilul nostru? Ii oferim lui sau ne oferim noua, copilului care nu a primit si nici nu a stiut cm sa ceara? Cat de mult ne raportam la nevoile lui si cat la propriile nevoi de copil?
Poate ca alegerea unei mame de a ramane acasa sa isi ingrijeasca copilul, nu va fi privita prea bine de acest copil care va creste si care o va avea drept exemplu. Poate pentru copil ea, mama, va fi femeia care nu a avut o ocupatie, care era mereu nemultumita, nervoasa, niciodata aranjata. Sau poate ca va aprecia. Nu stim. Nu stim care sunt nevoile cele mai importante de implinit ale copilului din perspectiva lui. Sau poate ca decizia mamei de a merge la serviciu va fi criticata de fiica sau fiul sau pentru ca si-ar fi dorit sa ii fie mai mult alaturi. Poate se va considera abandonat sau respins, asa cm am considerat si eu multi ani. Sau poate va aprecia efortul parintilor. Nu stim. Pentru ca nu mereu avem toate piesele puzzle-ului, nu mereu avem o imagine de 360 de grade, nu mereu avem si perspectiva celuilalt.
Copiii au mereu critici la adresa parintilor. Si eu am avut. Am fost furioasa, am acuzat, am plans, apoi le-am procesat, acceptat si vindecat aceste rani pentru ca, intr-un tarziu, am inteles. I-am inteles pe ei, m-am inteles pe mine. I-am iertat pentru ca nu au stiut cm sa fie parintii de care aveam nevoie, dar au fost cea mai buna variatna de parinti care au putut avand fiecare propirul istoric de viata, propriile rani (sa nu uitam de traumele mostenite, sa nu uitam ca unii dintre parintii sau bunicii nostri au luptat in Primul sau /si al Doilea Razboi Mondial, au trait vremuri de foamete, de persecutie, iar traumele psihice se transmit pana la a treia generatie sau chiar mai mult, d**a cm ne spun si specialistii in psihotraumatologie).
Asadar, cand ii privim pe acesti batrani cu parul carunt, cu fetele brazdate de riduri, cu mainile zbarcite si tramurande, cu mersul greoi ar fi bine sa ne amintim ca au facut atat de bine cat au putut. Nemultumirea, ura si reprosurile, ar trebui inlocuite cu acceptare, iertare, respect, recunostinta. Nu, nu peste noapte, dar lucrand cu noi, cu experientele copilariei. Copilul de atunci poate ca nu are datoria sa ii ierte pe parinti, pe adulti, dar adultul de acum poate sa faca asta. Poate sa aduca liniste pentru el si pentru copiii lui, pentru copiii copiilor lui. El poate fi veriga care alege vindecarea. Si atunci… si atunci le vom putea multumi pentru ce au stiut, putut si facut pentru noi, ei parintii nostri. Si sa ii respectam. Sa ii respectam….
Poate intr-o zi, noi, copiii, adultii de astazi vom putea sa alinam ranile copilariei parintilor nostri. Poate vom putea, intr-o zi… Dar pana atunci, poate ne-ar fi mai bine daca am inceta sa ii uram. Sa începem prin a înceta sa ii urâm.
Ganduri de la un copil care a suferit si rana abanonului si a respingerii. Ganduri de la un adult care a fost si el un copil ranit si a invatat sa faca pace, sa ierte, sa se ierte, sa accepte, sa se iubeasca pe sine si pe parintii si pe stramosi si acest neam. Pentru ca urandu-i pe ei, pe parintii si stramosii nostri, ne uram pe noi. Chiar daca nu ne dam seama.
Gandeste-te. Priveste-i. Accepta-i. Iarta-i. Atat cat te mai poti bucura de ei și cu ei, fa-o. Pentru ca daca nu faci acest lucru acum, te poti trezi ca intr-o zi nu mai ai cui sa ceri iertare si pe cine sa ierti. Si atunci vei lua fotografia lor si le vei cere iertare sufletelor lor si vei plange in fata unei cruci reci de piatra pe care lacrimile nu o vor impesiona. Sa ii iertam si respectam acum, “cat inca mai sunt pe Pamant, nu in gand”…
Semneaza,
Copilul care se culca cu lacrimi pe orbraji si care intr-o zi, d**a multi ani de lucru cu el, de zbucium si lupta cu proprii monstri, a invatat sa apecieze ce este, ce are, sa isi accepte stramosii si parintii, sa ii respecte, sa ii iubeasca!
Iulia
CATEVA SUGESTII PENTRU ACEASTA PERIOADA Pentru aceasta perioada cu provocari pentru noi toti, iti propun urmatoarele recomandari: Creaza-ti o rutina. Este foarte important sa fii organizat. Haosul nu aduce beneficii mai ales in actualul context; Trezeste-te la aceeasi ora ca de obicei; Urmeaza-ti ri...
